Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 1602/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 244/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 1602
Ședința publică de la 19 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Adriana Teodora Bucur
JUDECĂTOR 2: Carmen Mihaela Negulescu
JUDECĂTOR - -
GREFIER
******************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței comerciale nr.4749/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul pârât și intimata debitoare SC C SRL prin lichidator judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu s-au prezentat părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că a fost atașat dosarul nr- al Curții de APEL BUCUREȘTI Secția a V-a Comercială, prin compartimentul registratură la data de 09 octombrie 2009.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea apreciază îndeplinite dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, a reținut și constatat că:
Prin sentința comercială nr.4749/11.12.2007, Tribunalul București - Secția a VII a Comercială a respins ca nefondată cererea creditoarei ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B împotriva pârâtului și în baza articolului 131 din Legea nr.85/2006 a închis procedura insolvenței împotriva SC SRL.
Pentru a se pronunța astfel, judecătorul - sindic a reținut că din formularea textului alin. 1 al art.138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană "care a cauzat" starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Reclamantul creditor și-a întemeiat cererea împotriva pârâtului pe dispozițiile articolului 138 1it. c) și d) din lege.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamantul creditor a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâtului de asociat și administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit.c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe. De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență. Managementul defectuos, de altfel nedovedit, nu este o faptă care să poată fi încadrată în dispozițiile art 138 lit c) din lege.
Fapta prevazută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul creditor nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitate a potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul creditor nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit.d) a art.138 din lege. Pentru aceste considerente cererea reclamantului creditor a fost respinsă, ca nefondată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B, criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate și fiind întemeiate în drept pe dispozițiile articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă.
În esență, recurenta, reiterând motivele invocate în fața instanței de fond (filele 93-95 dosar fond), susține că hotărârea judecătorului sindic este nelegală și netemeinică în considerarea faptului că nu s-a avut în vedere că debitoarea, prin administrator, nu a depus documentele cerute de articolul 28 din Legea nr.85/2006 că nu și-a îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative, omisiuni care instituie prezumția intenției de a se sustrage debitoarea controlului fiscal.
Susține recurenta că și nedepunerea actelor contabile astfel cum prevăd dispozițiile articolului 28 din legea insolvenței, creează prezumția relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea debitoarei în insolvență.
Recurenta arată că administratorul societății nu a respectat dispozițiile articolului 27 din Legea nr.85/2006 în situația în care starea de insolvență era evidentă.
Examinând recursul potrivit articolului 3041Cod procedură civilă în raport de actele, lucrările cauzei, motivele de recurs astfel cum s-au formulat și întemeiat pe articolul 304 punctul 9 Cod procedură civilă și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea va proceda la gruparea argumentelor aduse de recurentă în sprijinul motivului de recurs întemeiat pe articolul 304 punctul 9 Cod procedură civilă, pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Este nefondat, motivul de recurs, întemeiat pe nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 referitoare la obligația debitoarei de a solicita ea însăși aplicarea legii insolvenței.
Obligația la care face referire recurenta se regăsește în dispoziția prevăzută de articolul 27 din Legea nr.85/2006, iar încălcarea acestei dispoziții se sancționează pe tărâm penal conform articolului 143 din lege.
Chiar dacă reprezintă un act de vinovăție prin nesocotirea legii, încălcarea articolului 27 nu cade sub incidența articolului 138 litera c din Legea nr.85/2006 întrucât această faptă nu poate determina insolvența debitorului în lipsa uneidovezi certecu privire lainteresul personalal pârâtului în continuarea activității.
Dincolo de faptul că legiuitorul nu a avut în vedere această faptă printre cele prevăzute de articolul 138 literele a-g, dar în raport de dispoziția legală în contextul căruia s-a invocat acest argument, rezultă că recurenta dorește să facă proba "interesului personal" al pârâtului cu prezumții pretins legale dar neprevăzute expres de lege.
În plus,prima condițiepentru antrenarea răspunderii întemeiată pe articolul 138, se referă la săvârșirea uneia dintrefaptele enumerate limitativ de lege.Nici o altă faptă care nu se încadrează între cele prevăzute de articolul 138 din Legea nr.85/2006 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege.
Susținerea recurentei, potrivit cu care pârâtul se face vinovat de ajungerea societății debitoare în faliment, ca urmare a continuării unei activități, în folosul propriu, nu este susținută de probeîn sensul dovezilor obținerii de foloase de către pârât.
Sarcina probei, potrivit articolului 129 Cod procedură civilă raportat la articolul 1169 Cod civil, incumbă reclamantului, iar invocarea articolului 138 nu atrage în mod obligatoriu răspunderea pârâtul, deoarece nu s-a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Culpa administratorului care răspunde delictual față de terți nu este prezumată și trebuie dovedită de cel care are interes în cauză.
Oricum, fapta omisivă în sensul dezinteresului privind funcționarea normală a societății, nu este suficientă pentru a lămuri raportul de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, câtă vreme nu s-a probat faptul că prejudiciul a rezultat direct din fapta săvârșită, iar insolvența a fost cauzată prin fapta culpabilă invocată, respectiv prin încălcarea articolului 27 și 28 din Legea nr.85/2006.
Fapta nedepunerii situațiilor financiare și neprezentarea actelor prevăzute de articolul 28 din lege de către pârât, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, cu atât mai mult cu cât,nu s-a făcut dovada că aceste fapte au dus la starea de insolvență.
În plus, nedepunerea documentelor și informațiilor prevăzute de articolul 28 ca urmare a refuzului administratorului debitoarei, se sancționează potrivit articolului 147 din lege și nu potrivit articolului 138 litera d din lege.
În măsura în care însăși creditoarea în virtutea prerogativelor conferite de lege, ar fi respectat dispozițiile articolului 83(4), articolului 94(1) și (3) și articolului 95 din OG nr.92/2003 și ar fi desfășurat controale la agentul economic debitoare în cauza de față, ar fi fost în măsură să-și precizeze poziția sprijinită pe probe, care să ateste situația de fapt susținută.
În lipsa diligențelor depuse de creditoare pentru preîntâmpinarea prejudiciilor aduse bugetului consolidat de stat, supozițiile acesteia nu au valoare juridică și în consecință vor fi respinse ca neîntemeiate.
Cu aceste considerente, reținându-se că judecătorul - sindic a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale față de situația de fapt configurată de materialul probator administrat în cauză, situație în care nu se poate aprecia că instanța a aplicat greșit legea, în sensul că ar fi dat o interpretare eronată prevederilor legale, Curtea constată că în cauză nu subzistă motivul de modificare a sentinței în temeiul articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă sau alt motiv de casare în temeiul articolului 3041Cod procedură civilă, drept pentru care recursul urmează să fie respins în temeiul articolului 312(1) Cod procedură civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentinței comerciale nr.4749/11.12.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimatul pârât și intimata debitoare SC C SRL prin lichidator judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
- -
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored.
2 ex.
15.12.2009
Tribunalul București - Secția a VI a Comercială
Judecător sindic:
Președinte:Adriana Teodora BucurJudecători:Adriana Teodora Bucur, Carmen Mihaela Negulescu
