Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 477/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR.477R
Ședința publică de la 26 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Veronica Dănăilă
JUDECĂTOR I -
JUDECĂTOR 2: Iulia Prelipcean
GREFIER
.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul, împotriva sentinței comerciale nr.3795/22.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, în calitate de lichidator al debitoarei SC CONSTRUCȚII MONTAJ SRL.
Dezbaterile au avut loc la data de 19.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 26.03.2009, când în aceeași componență a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului cu care a fost învestită, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 3795/22.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială în dosar nr- judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului judiciar, îndreptată împotriva pârâtului G, obligând pârâtul la plata pasivului societății debitoare SC Construcții Montaj SRL, de 248.011,94 lei, rămas neacoperit prin lichidare, așa cum rezultă din tabelul definitiv al creanțelor din 19.02.2008.
S-a menționat că executarea silită a dispoziției de plată va fi făcută în conformitate cu dispozițiile art. 142 din Legea nr. 85/2006.
Ulterior, întrucât s-a constatat că debitoarea nu deține în patrimoniu bunuri urmăribile, de natură a fi supuse lichidării și plății datoriilor, potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006 judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului și a dispus închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC Construcții Montaj SRL și a luat măsurile subsecvente.
Cât privește dispozițiile judecătorului sindic cu privire la cererea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 s-a reținut că, aceasta a fost fundamentată pe lit. a) și d) ale textului de lege.
Astfel, cu privire la situația de fapt, instanța de fond a reținut că în bilanțul aferent anului 2006 s-a consemnat că debitoarea deținea în activul societății un stoc de marfă în valoare de 71.499 lei și disponibilități bănești de 43.505 lei, bunuri care nu au fost puse la dispoziția lichidatorului și nu au putut fi inventariate în patrimoniul debitoarei, culpa aparținând pârâtului
Imposibilitatea identificării acestor mărfuri dovedește, în opinia primei instanțe, că ele au fost valorificate în folosul pârâtului, vinovăția acestuia fiind de netăgăduit câtă vreme legea și practica judiciară au statuat că administratorul societății comerciale răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, el fiind obligat să administreze patrimoniul societății cu multă diligență.
Considerând incident art.138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a admis cererea de plată, respingând temeiul derivat din lit.d) din același text de lege pentru motivul că, de vreme ce societatea debitoare a intrat în faliment în anul 2007, fiind efectuate raportările contabile până în anul 2006 inclusiv, nu se poate considera că lipsa documentelor contabile aferente anului 2007 sau nepunerea lor la dispoziția lichidatorului, reprezintă aspecte care pot fi plasate în răspunderea pârâtului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul G, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, și, prin rejudecare, respingerea cererii lichidatorului, având ca obiect obligarea la plată a pârâtului recurent.
Față de dispozițiile art.304 pct.7, 9 și 10 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că, sentința de condamnare la plată nu indică motivele care au stat la baza formării convingerii instanței în sensul aplicării dispozițiilor art. 138 lit. a) din Legea nr.85/2006.
Astfel, s-a arătat că, instanța a admis cererea lichidatorului judiciar, reținând semnificativ faptul că imposibilitatea identificării bunurilor în patrimoniul societății debitoare dovedește faptul că pârâtul le-a valorificat în interes propriu.
În acest sens, recurentul arată că nici o faptă concretă săvârșită de către recurent nu a fost identificată, lipsind de fundament sentința, față de exigențele art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.
S-a mai subliniat că motivarea hotărârii primei instanțe s-a bazat pe datele conținute în bilanțul aferent anului 2006, unde se identifica un stoc de marfă și disponibilități bănești ale societății.
Recurentul a subliniat că practic, instanța s-a limitat la preluarea unui paragraf al raportului lichidatorului, fără a observa că la data înregistrării cererii de deschidere a procedurii (28.03.2007), balanțele depuse arătau că mărfurile și lichiditățile s-au consumat în activitatea curentă a firmei.
În lipsa oricăror probe de natură să identifice fapte concrete plasate în domeniul autoratului pârâtului, acesta consideră că afirmațiile primei instanțe sunt lipsite de argumentare cu greutate.
Al doilea motiv al recursului vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate.
În acest sens, se arată că instanța de fond nu a analizat apărările formulate de către pârât prin întâmpinare și asupra mijloacelor de probă administrate în cauză.
Ultimul motiv al recursului vizează greșita aplicare a legii.
Se arată că în condițiile în care cererea lichidatorului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este vorba de aplicarea principiului răspunderii civile delictuale, astfel că vinovăția persoanei chemată în judecată trebuie individualizată prin prisma faptelor săvârșite și considerarea valorii probelor administrate.
Se arată că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție în acest caz și că în continuare regula conținută de art. 1169 cod civil rămâne valabilă.
Recurentul reiterează faptul că în cuprinsul dosarului în care a fost judecat, nici o faptă concretă plasabilă în autoratul său nu a fost identificată sau descrisă, reținându-se doar o afirmație de ordin general a instanței, respectiv că "administratorul răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă", dar nu se menționează în ce a constat aceasta.
Întrucât în ședința din 22.01.2009 părțile nu s-au prezentat la judecată și nici una dintre ele nu a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților la proces, judecarea a fost suspendată potrivit art.242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, dar reluată la 19.03.2009, în condițiile art.245 Cod procedură civilă.
Nu s-au administrat probe noi în recurs, intimatul nu a formulat întâmpinare.
Dincolo de imprejurarea ca recursul este fundamentat in drept si pe dispozitiile art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă, in prezent abrogate, totusi, Curtea va examina criticile formulate de catre recurent din perspectiva art. 3041Cod procedură civilă.
Astfel, retine ca fundamentul juridic retinut de catre prima instanta in solutia pronuntata a fost cel legat de lit. a) din art. 138 din Legea nr.85/2006, care arata ca judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin aceea ca au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
In acest sens, arugmentele care au format convingerea instantei au fost ca:bilantul SC Construcții Montaj SRL aferent anului 2006 atesta ca societatea figura cu marfa in valoare de 71.499 lei si lichiditati de 43.505 lei, bunuri care nu au fost puse la dispozitia lichidatorului, culpa apartinad paratuluisi caimposibilitatea identificarii marfurilor dovedeste faptul ca paratul a folosit bunurile persoanei juridice in folosul propriu, vinovatia sa fiind de netagaduit, cata vreme administratorul societatii comerciale raspune si pentru cea mai usoara culpa.
Asadar, instanta retine ca bunurile si lichiditatile societatii nu au fost puse la dispozitia lichidatorului, ele neputand fi inventariate si ca aceasta este, dupa un criteriu mai sever de apreciere, in culpa paratului G, care a indeplinit functia de adminsitrator.
de numai cele doua elemente ale raspunderii pe care instanta le identifica din cele 4 impuse atunci cand raspunderea este angajata (instanta nefacand nicio referire la existenta autoratului cu privire la savarsirea faptelor si implicatia lor cauzala), dar avand in vedere si ca aceste concluzii ale instanteinu se bazeaza pe nici un element probator, recunoscut ca mijloc procesual prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit, Curtea considera ca hotararea nu raspunde legalitatii, atat din perspectiva conditiilor sale de forma, cat si in ce priveste evaluarile in fond.
In alte cuvinte, intr-adevar, Curtea, in majoritatea in care a adoptat decizia, a considerat ca hotărârea nu indeplineste, in primul rand, exigenta de a fi motivata.
astfel că motivarea succintă a primei instanțe, precum și maniera teoretică de explicare a soluției face hotărârea dată criticabilă din perspectiva temeiniciei sale, în măsura în care nu creează transparența asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real " ascultate ", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza G României).
Or, in cauza, desi instanta a dezlegat fondul prin solutia adoptata, este notabil ca nicio proba nu a fost administrata, deci nu a servit ca suport al concluziilor instantei asupra starii de fapt.
Asa cum sustine si recurentul, instanta a preluat afirmatiile, fara a combate apararile in fapt formulate de catre paratul G si fara a arata probele administrate sau modalitatea lor de interpretare.
Curtea mai subliniaza, de asemenea, ca situatia de fapt pe care instanta o retineeste cea referitoare la starea patrimoniului SC Construcții Montaj SRL la finalul anului 2006 comparativ cu cea constatata la data intrarii societatii in insolventa, fapt care, prin el insusi, nu are forta de a naste probabilitatea ca marfurile si banii societatii au fost folosite in interesul personal al paratului sau a altei persoane.
Curtea noteaza ca atat cererea de chemare in judecata, cat si intampinarea nu arata mijloacele probatorii pe care partile le-ar solicita in desfasurarea procesului dar si ca instanta s-a rezumat numai la analiza afirmatiilor reclamantei, aspecte care, in mod independent, nu au functie probatorie si nici nu pot raspunde cerintei art. 1169 Cod civil.
Solutia atacata se fundamenteaza pe un rationament criticabil, acela ca lipsa marfurilor si lichiditatilor de la primele date bilantiere pana la intrarea debitoarei in insolventa genereaza o dubla prezumtie: ca bunurile au fost insusite de catre parat sau valorificate de catre acesta, ca aceasta a fost facuta cu vinovatie, iar restul, cum ar fi legatura cauzala este subinteles.
Nimic nu justifica, insa, in realitate aceaste prezumtii simple cata vreme nu sunt aratate modalitatile, circumstantele sau momentele in care marfurile sau banii au iesit din patrimoniul SC Construcții Montaj SRL, sau in care au fost folosite, modalitatea in care aceste fapte pot fi puse in autoratul exclusiv al paratului, cum s-au repercutat aceste lucruri asupra activitatii societatii, daca se poate identifica sau conclude ca paratul sau un tert a profitat in mod real de pe urma acestor "folosiri" si daca, de modalitatea in care faptele au fost savarsite, pot permite concluzia ca G se face vinovat, prin acestea, de provocarea starii de insolventa a persoanei juridice.
Prin propriile sale verificari, Curtea nu poate releva, in plan probator, mai mult decat constatarile lichidatorului din raportul de activitate nr. 2 care atesta situatia financiar-contabila a SC Construcții Montaj SRL in anul 2006, insotita de observatia ca, in lipsa documentelor financiar contabile nu se pot analiza cauzele insolventei.
Niciun element ulterior, cu functie probatorie in sine, nu a fost ulterior adus in cauza in sensul in care cauzele insolventei debitoarei sau persoanele vinovate pot fi determinate, cu exceptia cererii de chemare in judecata formulata de catre impotriva paratului G, care propune, ca si raportul 4 de activitate, concluzia ca dat fiind ca nu a fost respectata obligatia prevazuta de art. 28 din Legea nr.85/2006, dublata de lipsa marfurilor si banilor, justifica raspunderea paratului.
Asa cum s-a aratat, acest argument, folosit de catre prima instanta prin depasirea exigentelor probatorii impuse de art. 1169 Cod civil, este insuficient pentru admiterea actiunii intemeiate pe art. 138 lit. a) din Legea nr.85/2006.
De asemenea, Curtea considera fondata si critica recurentului potrivit cu care prima instanta afacut o gresita interpretare a legii in materia in care a judecat procesul.
Astfel, Curtea arata ca răspunderea reglementată art. 138 din Legea nr.85/2006 este o raspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, administratorul a contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Curtea arata ca aceasta raspundere special reglementata in Legea nr. 85/2006 nu prezuma niciunul dintre elementele sale generale: fapta, autoratul, legatura cauzala si vinovatia, reiterand principul de baza potrivit caruia nicio raspundere nu poate fi anjagata in lipsa identificarii tuturor elementelor raspunderii civile in mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere civilă, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa, condiții care în această situație unele conotații speciale.
Caracterul special al raspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 consta in aceea ca textul de lege delimiteaza, printr-o enumerare exhaustiva categoria faptelor (lit. a-g) considerate nelegitime, prejudiciul- care este acela al provocarii sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei in starea de insolventa - si cere o cauzalitate tipica intre fapta si prejudiciu, culpa persoanei chemata a raspunde fiind apreciabilain concreto.
Aceasta nu tine de modul in care instanta apreciaza culpa cu mai multa sau mai putina severitate, ci de faptele, actiuni sau inactiuni identificate ca atare, plasate in autoratul paratului si pentru care responsabilitatea apartine tot acestuia.
Descrierea unei stari cu caracter de generalitate, cum ar fi lipsa banilor si marfurilor din societate intre doua momente date, indiferent da gravitatea cu care aperciaza acest fapt, nu poate sa dovedeasca conditiile raspunderii delictuale si nici macar sa prezume indeplinirea lor.
Considerentele Curtii, urmare a celor expuse, justifica admiterea recursului, potrivit art. 312 alin. 1 - 3 Cod procedură civilă, motivat de imprejurarea ca solutia primei instante nu este legala si temeinica, alaturata respingerii actiunii, de faptul ca nicio proba nu a fost administrata in fond sau in judecata recursului de natura sa sustina temeinicia actiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
(cu majoritate)
Admite recursul formulat de către, împotriva sentinței comerciale nr.3795/22.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatul, în calitate de lichidator al debitoarei SC CONSTRUCȚII MONTAJ SRL.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge cererea formulată de către lichidatorul împotriva pârâtului G și înlătură măsura referitoare la punerea în executare a hotărârii pronunțate asupra acestui aspect.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26.03.2009.
Președinte, JUDECĂTOR 3: Cosmin Horia
I
Grefier,
Red.Jud.
27.03.2009
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia celorlalți membri ai completului, ce a condus la pronunțarea deciziei redactate mai sus, apreciez că recursul ar fi trebuit respins, ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este una personală, care intervine când, prin săvârșirea vreunei fapte dintre cele enumerate de textul de lege, membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și orice altă persoană au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Prima instanță și-a întemeiat hotărârea de obligare a pârâtului-recurent la suportarea pasivului falitei pe dispozițiile art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
După cum în mod judicios a reținut și judecătorul-sindic, în bilanțul aferent anului 2006 - ultimul întocmit anterior deschiderii procedurii generale a insolvenței - s-a consemnat că debitoarea deținea în activul societății un stoc de marfă în valoare de 71.499 lei și disponibilități bănești de 43.505 lei.
Aceste bunuri nu au fost puse la dispoziția lichidatorului și nici nu au putut fi identificate în patrimoniul debitoarei-intimate, aspect care, de altfel, a condus la închiderea procedurii, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006.
În prezenta opinie, este necesar să se sublinieze faptul că recurentul nu a indicat natura stocului de marfă, precizând doar că acesta, împreună cu lichiditățile, a fost "consumat în activitatea curentă a firmei".
Or, în raport de obiectul de activitate al falitei - construcții de clădiri și lucrări de geniu -, este greu de presupus că bunuri a căror natură implică înscrierea lor în bilanț ar fi fost utilizate într-o astfel de activitate, fără ca o asemenea împrejurare să fi fost reflectată contabil.
De asemenea, trebuie subliniat și faptul că recurentul nu a indicat nici o altă cauză (de exemplu, fapta unui terț) care să fi determinat inexistența faptică în patrimoniul falitei a bunurilor și lichidităților.
În aceste condiții, cum administratorii nu pot dispune asupra bunurilor unei societăți comerciale fără ca o asemenea putere să le fi fost conferită fie prin lege, fie prin actul constitutiv, fie printr-o hotărâre a organelor statutare, se poate naște prezumția că recurentul, în calitate de administrator al falitei, a folosit bunurile societății în interes propriu sau al altei persoane, iar o asemenea faptă, incriminată ca atare de art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, poate cauza apariția stării de insolvență, atât timp cât aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, pentru care administratorii pot face toate operațiunile, potrivit art. 70 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, presupune în mod necesar existența bunurilor și lichidităților în patrimoniul societar, pentru că doar astfel poate fi atins scopul pentru care societatea a fost constituită, printr-o riguroasă parcurgere a unui plan coerent de afaceri.
Apreciind că imposibilitatea identificării în patrimoniul societății a mărfurilor și lichidităților menționate în bilanțul contabil întocmit cu numai patru luni anterior deschiderii procedurii prezumă valorificarea acestora în folosul recurentului sau al altei persoane - fără ca probe care să răstoarne o atare prezumție să fi fost administrate -, dar și că recurentului îi revenea obligația de a administra patrimoniul societății cu multă diligență, în opinia separată, recursul ar fi trebuit să fie respins, ca nefondat.
JUDECĂTOR,
-
Președinte:Veronica DănăilăJudecători:Veronica Dănăilă, Iulia Prelipcean, Cosmin Horia
