Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 485/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR.485/R-
Ședința publică din 02 mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dumitru JUDECĂTOR 2: Ioana Miriță
- - - JUDECĂTOR 3: Ioana Bătrînu
- - - judecător
- --- - grefier
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul cu domiciliul ales la Cabinet Avocat din Rm.V,-, jud.V precum și recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI cu sediul în Rm.V, str.G-ral, nr.17, jud.V, împotriva sentinței nr.60 din 21 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea Secția comercială și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, intimați fiind SC SA, SC SRL, SC SRL B și SC SRL Rm..
La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul declarat de pârâtul este timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 20,00 lei potrivit chitanței nr.76280/18.03.2008 (fila 430 dosar) și cu timbru judiciar în valoare de 0,3 lei.
Recursul declarat de reclamanta V este scutit de taxa judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care instanța analizând actele și lucrările dosarului, constată recursurile în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA
Constată că, prin sentința nr.60 din 21 ianuarie 2008 Tribunalului Vâlcea - Secția comercială și de contencios administrativ-fiscal, a fost admisă în parte cererea formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 4.148.766 lei RON către debitoarea SRL, societate aflată în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar, cu titlu de cotă parte din pasiv; și totodată, a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului. De asemenea, a fost respinsă cererea față de pârâții - și -.
Pentru a decide astfel,judecătorul-sindica constatat că prin sentința nr.3/C din 10 ianuarie 2005, pronunțată în dosarul nr- a Tribunalului Vâlcea, a fost dispusă deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea SC SRL, iar prin sentința nr.93/C din 6 februarie 2006 fost dispusă trecerea la procedura falimentului și dizolvarea societății debitoare; că, prin cererea înregistrată sub nr- la ribunalului Vâlcea, conexată la prezenta cauză, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice V (DGFP V) a solicitat obligarea pârâților, - și - la plata sumei de 4.148.766 lei RON, cu titlu de cotă parte din pasivul societății debitoare, sub motiv că, pârâții sunt vinovați de ajungerea debitoarei în stare de insolvență prin aceea că aceștia au ținut o contabilitate fictivă, că nu au prezentat documentele contabile, că nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; că, pârâții au folosit bunurile societății în interes personal sau în cel al unei alte persoane, întrucât stocul de mărfuri evidențiat scriptic nu a fost găsit fizic în patrimoniul societății; că au fost făcute acte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice de către pârâtul, fără ca aceste acte să fie evidențiate în patrimoniul societății.
În drept,judecătorul-sindica constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.138 lit.a, b și d din Legea nr.85/2006.
Analizând acțiunea,judecătorul-sindica constatat că societatea debitoare a fost înființată în aprilie 2000, având asociat unic și ca administrator pe pârâtul; că, prin actul adițional din 31 decembrie 2004, după înregistrarea și comunicarea către debitor a cererii de insolvență, pârâtul a cesionat 90 % din părțile sociale către pârâtul -, acesta preluând și calitatea de administrator al societății, și 10 % din părțile sociale către pârâtul -; că la 4 aprilie 2005, DGFP Vas olicitat înscrierea în creditorilor a sumei de 35.316.100.388 lei ROL, la care a fost adăugată și suma de 4.178.766 lei cu titlu de penalități și dobânzi accesorii; că, din procesul verbal de inspecție fiscală, din 10 noiembrie 2004, rezultă o serie de fapte culpabile ale pârâtului de natură să antreneze răspunderea patrimonială a acestuia. Astfel,judecătorul-sindica reținut că, potrivit procesului-verbal arătat, societatea-debitoare, reprezentată prin pârâtul achiziționat de la numiții - și un teren și construcțiile situate pe acesta cu suma de 25.000.000.000 lei, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.881 din 1 octombrie 2003 de notarul public; că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.961 din 7 octombrie 2003, debitoarea a vândut același imobil către SRL, cu prețul de 39.000.000.000 lei ROL, în factura nr.- din 28 septembrie 2003 fiind menționat prețul de numai 30.029.650.000 lei ROL; că, din analiza ordinelor de plată, întocmite în numele celei din urmă societăți, rezultă că, la 7 octombrie 2003 această societate achitase către debitoare doar suma de 174.000.000 lei ROL, cu două ordine de plată, diferența fiind achitată ulterior cu ordine de plată pentru 630.000.000 lei ROL și chitanțe pentru suma de 27.325.000.000 lei ROL și în compensare pentru suma de 2.000.000.000 lei ROL; că, potrivit facturii fiscale nr.- din 12 noiembrie 2003 și a facturii fiscale nr.- din 3 decembrie 2003, rezultă că debitoarea ar fi prestat în trimestrul IV al anului 2003 servicii în sumă de 3.346.280.000 lei ROL către SRL Câmpulung în baza unui contract de prestări servicii și că pârâtul ar fi încasat contravaloarea acestor servicii în sumă de 3.276.280.000 lei ROL; că, în lipsa documentelor justificative și a evidenței contabile a debitoarei nu există dovada că suma de 31.405.280.000 lei ROL încasată în cursul anului 2003, după cum a fost arătat mai sus, ar fi fost folosită de către pârât în interesul societății; această concluzie fiind dedusă dejudecătorul-sindicdin faptul că în patrimoniul societății nu au fost descoperite nici bunuri materiale și nici lichidități în conturi, deși în cursul anului 2003 debitoarea a înregistrat venituri considerabile și, nu există nici dovezi privind existența unor cheltuieli a sumelor menționate, pe parcursul anului 2003.
De asemenea,judecătorul-sindica constatat că prin omisiunea de înregistrare în contabilitate a operațiunilor comerciale efectuate, administrația fiscală a dispus, prin proces-verbal, confiscarea sumei de 11.485.039.286 lei.
În concluzie,judecătorul-sindica constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii personale a pârâtului și în temeiul art.138 lit.a și lit.d din Legea nr.85/2006 a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 4.148.766 lei RON, cu titlu de cotă parte din pasivul social, către societatea debitoare, și totodată a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului.
Cu privire la ceilalți doi pârâți,judecătorul-sindica decis că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, deoarece aceștia au preluat părțile sociale după data înregistrării cererii de insolvență a debitoarei, când aceasta se afla deja în încetare de plăți și, nu există dovezi că pârâții arătați ar fi continuat activitatea comercială a societății; că, starea de insolvență a fost cauzată de activitatea frauduloasă a pârâtului, ceilalți doi pârâți neavând nici o contribuție la aceasta.Judecătorul-sindica mai constatat că cei doi pârâți nu și-au îndeplinit obligația de predare a documentelor contabile însă acest fapt poate antrena răspunderea penală potrivit art.147 din Legea nr.85/2006, nu însă și răspunderea patrimonială.
La 10 martie 2008, a declarat recurs criticând soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică.
1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, nulitate prevăzută de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Se susține că, instanța a luat la cunoștință, prin interogatoriul luat recurentului la 14.02.2005, că acesta locuiește în B, cu toate acestea procedura de citare cu el a fost îndeplinită la adresa din comuna C, sat., județul V, adresă la care locuiește doar fosta soție a acestuia.
De asemenea, se susține că, în sentința atacată prin recurs a fost reținută greșit adresa celorlalți doi pârâți.
În concluzie, se arată că, hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind citarea părților în proces.
2. Soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece a fost respinsă eronat cererea de antrenare a răspunderii celorlalți doi pârâți ( art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
Se susține că, la 31.12.2004, pârâtul a cesionat părțile sociale deținute la societate, celorlalți doi pârâți, cesiune care a fost înregistrată la aceeași dată și la ORC, și cu ocazia cesiunii a fost încheiat și procesu-verbal de predare-primire a documentelor contabile ale societății. Din acest motiv recurentul susține că, nu se poate reține vina exclusivă a acestuia deoarece, la momentul cesiunii părților sociale, cei doi pârâți cunoșteau că, societatea debitoare are datorii către bugetul de stat și către alți debitori; de asemenea, aceștia sunt vinovați pentru faptul că nu au achitat la timp datoriile.
De asemenea, se susține că, argumentul instanței pentru respingerea cererii de antrenare a răspunderii celorlalți doi pârâți, argument potrivit căruia aceștia nu sunt vinovați de producerea stării de insolvență, deoarece aceștia au dobândit părțile sociale după formularea cererii de deschiderea procedurii insolvenței, este greșit căci, acțiunea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la 2.12.2004, iar recurentul a înstrăinat părțile sociale la 31.12.2004, moment până la care recurentul susține că nu a primit nici o înștiințare din partea ORC sau a instanței.
II. La 10 martie 2008 a declarat recurs, criticând soluția instanței de fond ca nelegală.
Recurenta susține că, potrivit declarațiilor pârâtului, cei doi pârâți au primit actele contabile ale societății debitoare pe perioada anilor 2001-2004, însă, ele nu au fost predate lichidatorului. În consecință, susține recurenta, cei doi pârâți sunt vinovați de săvârșirea faptei prevăzută de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, ca și a faptei prevăzută la litera a din aceeași lege, întrucât societatea debitoare avea de recuperat creanțe de la alți comercianți, de acestea fiind răspunzători noii asociați.
În concluzie, susține recurenta, judecătorul-sindic a reținut greșit că omisiunea de a preda actele contabile ale societății ar antrena răspunderea penală prevăzută de art.147 din Legea nr.85/2006 și nu răspunderea patrimonială.
Recursurile nu sunt fondate.
Nu este fondat recursul formulat de.
1. Nu este fondată prima critică, încadrată corect de recurent în motivul prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă.
Curtea reamintește că, potrivit art.5 alin.1 din Legea nr.26/1990, în forma existentă în anul 2006, data formulării acțiunii în antrenarea răspunderii, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel; și că, de asemenea, potrivit alineatului 2 din același articol,persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia. Verificând adresa formulată de ORC V ( fila 123 dos. de dizolvare nr-), rezultă că recurentul a avut înregistrată adresa sa de domiciliu în comuna C, satul, județul V și în consecință, în lipsa unei cereri a acestuia de indicare a unui domiciliu ales, ori a noului domiciliujudecătorul-sindicnu putea să citeze pe recurent la o altă adresă decât cea înregistrată oficial la ORC
În concluzie, nu poate fi reținută critica recurentului întrucât instanța l-a citat corect pe recurent, potrivit textelor arătate mai sus. În plus, pârâtul a cesionat părțile sociale în timpul procesului, iar potrivit art. 1442alin.4 din Legea nr.31/1990 administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați. În consecință, pentru a putea fi pusă în aplicare această regulă, recurentul trebuia să menționeze noua sa adresă la Registrul comerțului. De asemenea, din actul adițional de cesiune a părților sociale rezultă că recurentul a indicat aceeași adresă ca cea menționată în Registrul comerțului.
În fine, curtea constată că recurentul a fost citat la adresa arătată mai sus, în dosarul nr-, acesta fiind prezent la
termenul din 14 februarie 2005, însă nu și-a indicat altă adresă la care să fie citat (fila 141 ). În aceste condiții, instanța l-a citat corect pe recurent la adresa menționată în actele oficiale, respectiv la ORC
De asemenea, curtea constată că nu poate fi primită critica recurentului privind greșita comunicare a sentinței către ceilalți doi pârâți.
Curtea reamintește că, eventuala greșită comunicare a sentinței, putea fi criticată de pârâții arătați, întrucât aceștia erau vătămați prin greșita comunicare. Cum greșita comunicare este un motiv de nulitate relativă și nu absolută, curtea constată că recurentul nu poate să exercite drepturile altor persoane în lipsa unui mandat special din partea acestora.
2. Nu este fondată nici cea de a doua critică, încadrată corect de recurent în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea constată că,judecătorul-sindica reținut corect faptul că antrenarea răspunderii patrimoniale unei persoane din conducerea societății debitoare nu poate fi admisă decât față de persoanele care au provocat starea de insolvență a societății debitoare; și că, este vinovat de provocarea acestei stări, aspect confirmat implicit și de către acesta pentru că el nu acest fapt, ci susține doar că ceilalți doi pârâți cunoșteau starea economică a societății debitoare, precum și faptul că aceștia ar fi vinovați de omisiunea de a plăti creanțele.
Curtea reține că, la 2.12.2004 a fost depusă cererea de deschidere a procedurii de insolvență și că, prin sentința de deschidere a procedurii arătate, instanța a confirmat că la data arătată mai sus, societatea se afla în insolvență. În consecință, curtea observă că la 31.12.2004, data cesiunii părților sociale de către recurent celor doi pârâți, societatea se afla deja în insolvență. Pe cale de consecință, corect judecătorul-sindic a reținut că provocarea acestei stări este cauzată de și că, această condiție, starea de insolvență, este esențială în antrenarea răspunderii personale. În concluzie, corect judecătorul-sindic a respins cererea de antrenare a răspunderii față de ceilalți doi pârâți.
Curtea, mai constată că, este fără relevanță, sub aspectul condițiilor de antrenare a răspunderii personale, faptul că pârâții arătați nu ar fi plătit datoriile față de creditori; de altfel, aceștia nici nu aveau cum să facă aceste plăți, din moment ce societatea se afla în insolvență.
De asemenea, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia și pârâții ar trebui să răspundă patrimonial, deoarece ei au cunoscut situația economică a societății la momentul cesiunii părților sociale.
Curtea constată că, nu există nici o dovadă cu privire la informarea pârâților cu privire la starea economică a societății și că, în adevăr, așa cum a reținut și judecătorul-sindic acest aspect nu are relevanță cu privire la antrenarea răspunderii patrimoniale.
II. Nu este fondat nici recursul formulat de
Nu sunt fondate criticile acestei recurente, încadrate corect de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea constată că omisiunea celor doi pârâți - și -, nu constituie în speță o condiție pentru antrenarea răspunderii personale a acestora pe temeiul art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, deoarece, răspunderea patrimonială este condiționată de existența elementului constitutiv: provocarea insolvenței de către persoana vizată a fi subiectul răspunderii patrimoniale. Cum în speță, starea de insolvență exista deja înainte de cesiunea părților sociale către cei doi pârâți, rezultă că în sarcina acestora nu se poate reține existența condiției arătate mai sus: provocarea stării de incapacitate de plată.
Astfel, potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr.85/2006 "judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte ".
Așa cum se observă din textul arătat, prima condiție a antrenării răspunderii patrimoniale este provocarea stării de insolvență de către cel chemat să răspundă, condiție care, așa cum a fost, arătat mai sus, nu poate fi reținută în sarcina celor doi pârâți.
În concluzie, cele două recursuri sunt nefondate.
Văzând și dispozițiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, se vor respinge cele două recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul cu domiciliul ales la Cabinet Avocat din Rm.V,-, jud.V, precum și recursul declarat de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI cu sediul în Rm.V, str.G-ral, nr.17, jud.V, împotriva sentinței nr.60 din 21 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția comercială și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr-, intimați fiind SC SA, SC SRL, SC SRL B și SC SRL Rm..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
Red.
Tehn.
2 ex.
Jud.fond:.
20.05.2008.
Președinte:DumitruJudecători:Dumitru, Ioana Miriță, Ioana Bătrînu
