Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 532/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara operator - 2928
Secția Comercială
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 532
Ședința publică din 24 iunie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de creditoarea B împotriva sentinței civile nr. 171 din 10 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Romania T, reprezentată prin lichidator judiciar T, și intimații, ia și.
La apelul nominal se prezintă avocat, pentru intimatul, și avocat, pentru intimata ia, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar, prin registratura instanței, la data de 20 iunie 2008 concluzii scrise din partea creditoarei recurente.
Reprezentanții părților prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Văzând că nu mai sunt alte cereri, excepții sau probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta intimatului, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, conform motivelor expuse în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei ia, solicită respingerea recursului potrivit celor arătate prin întâmpinare și concluzii scrise, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial și alte cheltuieli ocazionate de prezentul litigiu, sens în care depune la dosar note scrise și un număr de 5 facturi.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 171 din 10 mai 2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa respins cererea creditoarei B pentru antrenarea răspunderii patrimoniale personale a administratorului și a asociaților ia și, a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei Romania T, radierea acesteia din registrul comerțului descărcându-l, totodată, pe lichidatorul judiciar T de orice îndatoriri sau responsabilități, urmând ca hotărârea să fie notificată debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și de pe lângă Tribunalul Timiș pentru efectuarea mențiunii de radiere.
Pentru a hotărî astfel judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa reținut că prin sentința civilă nr. 442 din 21 aprilie 2005 pronunțată în dosarul nr. 2687/COM/S/2005, la cererea creditoarei B, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea Romania T, în calitate de administrator judiciar fiind desemnată Expert T, în vederea administrării acestei procedurii constituindu-se dosarul nr. 60/S/2005.
La data de 16 iunie 2005, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de lege, s-a dispus intrarea debitoarei în faliment, în calitate de lichidator fiind confirmat practicianul desemnat anterior.
Creditorul declanșator a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului și a asociaților ia și, în motivarea cererii sale arătând că aceștia au folosit bunurile și creditele societății în scop personal având în vedere că în încercarea sa de recuperare a prejudiciului a întâmpinat nenumărate dificultăți, că debitoarea, pentru blocarea demersurilor executorului, și-a însușit o denumire diferită de cea menționată în hotărârea judecătorească, că nu a desfășurat nici un fel de activitate, neputând face dovada unui proiect realizat sau a unei alte activități pentru care a fost înființată, singurul său obiectiv real fiind încasarea unor avansuri mari întrucât orice proiect asumat nu putea fi realizat în lipsa unui personal specializat. De asemenea, creditoarea a invocat și prevederile art. 137 lit. b), c) și e) din Legea nr. 64/1995 (art. 138 din Legea nr. 85/2006) arătând că asociații și administratorul societății falite au făcut acte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, situație confirmată de comportamentul și pretențiile acestora coroborat cu lipsa de pregătire, de personal, de documentații și licențe pentru proiectul de instalare și producere combustibil bio-diesel, au continuat o activitate care ducea în mod vădit la starea de încetare de plăți și au ascuns o parte din activul societății, singurul bun aparținând acesteia neputând fi identificat.
Primii doi pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii creditoarei ca fiind neîntemeiată arătând, în esență, că în speță nu sunt întrunite condițiile de instituire a răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea insolvenței, asociatul pârât invocând și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei
Prin rapoartele întocmite lichidatorul judiciar a arătat că, în opinia sa, nu se impune atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului social deoarece obiectul contractului încheiat cu societatea creditoare a fost realizat și, ulterior, predat acesteia, debitoarea intrând în insolvență tocmai pentru că a fost chemată în judecată pentru anularea contractului și restituirea sumelor plătite de, instituirea sechestrului asupra conturilor sale ducând la imposibilitatea acesteia de a mai funcționa.
Tribunalul Timiș, analizând excepția invocată, văzând textul art. 138 din Legea nr. 85/2006, a apreciat că aceasta nu poate fi primită în condițiile în care reclamanta este cel mai mare creditor al debitoarei și, totodată, singurul alături de Administrația Finanțelor Publice T, astfel că în cauză nu se pune problema desemnării unui comitet al creditorilor. Pe de altă parte, acțiunea în răspundere a fost întemeiată procedural pe dispozițiile fostei legi care reglementa procedura reorganizării judiciare și a falimentului, act normativ ce recunoștea, implicit, tuturor persoanelor ce justificau un interes dreptul de a formula o astfel de cerere.
Cu toate acestea, examinând acțiunea pe fond, judecătorul-sindic a considerat că este neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Creditoarea susține, drept temei principal al cererii, existența unui plan prestabil al administratorului și al asociaților debitoarei prin care aceștia intenționau să își creeze beneficii personale prin intermediul societății comerciale pe care au creat-o, fără însă, a dovedi prin care dintre faptele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 ar fi reușit ei să finalizeze respectivul plan. În conduita pârâților nu se regăsește nici una dintre aceste fapte, cele susținute de reclamantă fiind simple interpretări ale împrejurărilor obiective ivite în activitatea societății debitoare. Astfel, s-a dovedit în cauză că aceasta a executat proiectul la care s-a obligat prin contractul încheiat cu B, culpa pentru nefinalizarea lucrării aparținându-i celeia din urmă întrucât nu a reușit să obțină finanțarea necesară.
Cele invocate de creditoare și apreciate de ea ca fiind fapta prevăzută de litera b) a art. 138, referitoare la presupusă lipsă de personal, de patrimoniu, de experiență anterioară și de licență nu au fost dovedite și nici nu pot fi considerate ca acte de comerț în interes personal efectuate sub acoperirea persoanei juridice, aceste circumstanțe nedemonstrând premeditarea asociaților și a administratorului social pentru obținerea unor foloase personale în detrimentul creditoarei. Mai mult decât atât, pentru aplicarea dispozițiilor art. 138 se impune nu doar existența și probarea în conduita persoanelor care au condus activitatea societății a faptelor expres prevăzute, ci și existența raportului de cauzalitate dintre aceste fapte și situația de faliment a debitoarei, coroborată cu vinovăția celor care le-au săvârșit.
Așa fiind, văzând că în cauză nu s-au dovedit cele arătate mai sus, lichidatorul judiciar constatând, la rândul său, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, prima instanță a respins cererea creditoarei având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților. De asemenea, constatând că în averea falitei nu au fost identificate bunuri, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative, tribunalul a dispus, în temeiul art. 131 din același act normativ, închiderea procedurii, cu toate consecințele ce rezultă din aceasta.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea B, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de extindere a răspunderii asupra patrimoniului administratorului și a asociaților Romania T, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a interpretat în mod eronat probele depuse la dosarul cauzei, neținând cont de mai multe aspecte, și anume:
Prin sentința civilă nr. 1920/2003 Tribunalul Olta dispus rezoluțiunea contractului nr. 1203 - 1R/01.08.2002 și repunerea părților în situația anterioară, urmând ca Romania să restituie societății recurente suma de 51.092 euro, la care se adaugă cheltuielile de judecată în sumă de 46.568.000 lei, hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia Curții de Apel Craiova.
În cadrul acestui proces s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care să lămurească utilitatea începutului de proiect de instalare a fabricii bio-diesel, constatându-se faptul că documentația depusă nu poate fi reținută ca un proiect viabil, fiind vorba, de fapt, de niște schițe și desene ce nu pot fi puse în practică. Totuși, instanța de fond pornind de la punctul de vedere al lichidatorului a făcut aprecieri peste hotărârea irevocabilă reținând că societatea falită și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, creditoarea fiind cea care nu a continuat punerea în practică a proiectului, lucru care nu poate fi acceptat întrucât s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat.
Un alt aspect criticat se referă la faptul că deși creditoarea i-a cerut în mai multe rânduri practicianului să-și îndeplinească atribuțiile prevăzute de lege, acesta a depus la dosar numai rapoarte incomplete și formulate într-o manieră favorabilă administratorului social și asociaților debitoarei, fiind de reținut următoarele aspecte: lichidatorul a făcut aprecieri proprii și personale cu privire la executarea convenției de către societatea falită și fără a ține seama de existența unei hotărâri irevocabile a considerat că aceasta și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate prin contractul nr. 1203 - 1R/01.08.2002; deși i s-a solicitat, practicianul nu a precizat bunurile deținute scriptic de debitoare și nu a indicat modul în care acestea au ieșit din societate; tot la solicitările recurentei, la ultimul termen de judecată lichidatorul a depus o listă cu foștii salariați ai debitoarei fără să menționeze însă, că dintre aceștia, 4 au fost angajați cu contract individual de muncă parțial pentru 2 sau 3 ore/zi și într-o perioadă în care societatea nu a avut nici un fel de activitate, data angajării neavând legătură cu perioada în care s-a derulat contractul amintit, în această din urmă perioadă debitoarea neavând decât 2 salariați (secretara firmei angajată pe post de director economic și administratorul societății care avea contract de muncă); un alt aspect neglijat de tribunal se referă la faptul că falita sau asociații nu au putut face dovada că ar fi deținut licența dr., aspect deosebit de important în derularea convenției, ceea ce demonstrează încă o dată că societatea debitoare nu poseda nici personal (de specialitate) și nici logistica necesară angajării unui asemenea contract, executarea acestuia rezumându-se doar la încasarea unor avansuri substanțiale.
Recurenta consideră că, dat fiind faptul că nici asociații pârâți nu au făcut dovada deținerii licenței menționate, rezultă că asocierea acestora nu are nici o legătură cu scopul declarat de administratorul prin întâmpinarea depusă în primă instanță - în sensul că proiectul urma să se execute în strânsă colaborare cu asociații din ia. Totuși, fără să existe un contract între Romania T și ia, aceasta din urmă a încasat, ca urmare a virării sumei de 50.000 euro de către administratorul debitoarei, o sumă de bani fără a exista o justificare anume: contract, factură, dividende etc. În mod greșit judecătorul-sindic, analizând aceste aspecte, a apreciat că falita ar fi executat proiectul asumat prin contract, dar culpa pentru nefinalizarea lucrării ar aparține creditoarei pentru că nu ar fi reușit să obțină finanțarea necesară.
În ceea ce privește neîncadrarea administratorului social și a asociaților în nici una dintre situațiile prevăzute de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, recurenta a făcut următoarele precizări:
Înființarea unei societăți cu răspundere limitată cu numai doi angajați, societate care își asumă un singur contract pentru care solicită, însă, plata unor avansuri substanțiale și care, așa cum s-a dovedit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu putea și nici nu a efectuat activități privind executarea contractului, ci numai a preluat de pe internet câteva proiecte netraduse și inaplicabile situației creditoarei, nu reprezintă un început de executare care să justifice consumarea avansurilor plătite. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu poate fi dovedit în mod direct, întrucât faptele sancționate de legiuitor nu pot fi demonstrate decât indirect. Or, instanța de fond, nu a făcut altceva decât să-și însușească aprecierile lichidatorului, fără să țină seama de toate aspectele speței, legiferând posibilitatea ca oricine să poată înființa o societate comercială, să solicite avansuri uriașe, iar ulterior să invoce faptul că din cauza beneficiarului, care a cerut pe cale judecătorească restituirea avansului, persoana juridică a intrat în faliment, administratorul desfășurând un angajament defectuos, dar neimputabil.
De aceea, recurenta a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâților și dispunerea de măsuri asigurătorii, respectiv aplicarea unui sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale administratorului societății în vederea asigurării recuperării sumei de 51.000 euro.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Intimatul, legal citat, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 16-20) prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa interpretat în mod corect probele de la dosar și a pronunțat o soluție legală și temeinică, în concordanță cu starea de fapt și de drept.
Susținerile recurentei în sensul că societatea debitoare ar fi ajuns în incapacitate de plată ca urmare a unui plan prestabil al administratorului acesteia sunt nedovedite, neexistând nici un argument pertinent care să justifice cererea de atragere a răspunderii intimatului. debitoarei a fost aleasă ca urmare a faptului că societatea ă ia a fost asociatul majoritar al persoanei juridice române. Toate documentele contabile ale Romania T s-au regăsit la societate, de la momentul demisiei intimatului ele fiind păstrate de contabila firmei și, ulterior, predate lichidatorului judiciar.
Prin dovezile prezentate în primă instanță s-a demonstrat că banii primiți de la creditoare au fost imediat virați către asociatul care a executat proiectul, primit de recurentă, și care teoretic poate fi folosit de aceasta având în vedere faptul că rezoluțiunea contractului și restituirea prețului s-au datorat lipsei celor 2.000.000 pe care creditoarea nu-i avea și nu a reușit să-i obțină nici din străinătate.
Administratorul pârât a arătat că în realitate el nu a folosit în beneficiul său nici un bun al societății debitoare, nefăcând altceva decât să ducă la îndeplinire atribuțiile ce i-au fost încredințate, pentru aplicarea prevederilor art. 137 lit. a) din Legea insolvenței trebuind să existe dovezi din care să rezulte că persoana chemată în judecată a utilizat bunurile sau creditele societății în folosul său propriu sau în cel al unei alte societăți și nu simple afirmații. De asemenea, intimatul susține că nu a efectuat nici un fel de speculații sub acoperirea debitoarei și nici nu a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care duce în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, Romania lucrând fără pierderi până în anul 2003 când, urmare a acestui incident, la cererea recurentei i-au fost blocate conturile din bancă. Nu există nici o dovadă că administratorul ar fi deturnat sau ascuns o parte din activul societății ori că ar fi mărit fictiv pasivul acesteia, iar lichidatorul judiciar a confirmat prin rapoartele sale acest lucru.
Motivul ajungerii debitoarei în stare de insolvență a fost refuzul creditoarei de a accepta proiectul întocmit de partenerul străin. Astfel, prin contractul nr. 1203 - 1R/01.08.2002 încheiat între și România, aceasta din urmă s-a obligat să întocmească primeia un proiect pentru instalarea unei secții de producere bio-diesel sub licență dr., proiectul urmând să fie întocmit de cele două societății străine ia și Austria, iar banii pentru lucrare trebuiau să fie livrați către prin intermediul Romania
Potrivit contractului societatea debitoare a emis către două facturi (cu nr. -/2 și nr. -) în sumă de 28.000 euro, respectiv 21.000 euro cu titlu de avans, ele fiind plătite de beneficiar. Imediat ce banii au intrat în conturile debitoarei, aceasta, în conformitate cu clauzele contractuale, a remis sumele către ia prin dispozițiile valutare externe nr. - și nr. -, procedând, totodată, și la înregistrarea la organele financiare teritoriale a importului de prestări-servicii. Ulterior, în luna martie 2003 proiectantul final a expediat proiectul direct beneficiarului, contractul având ca obiect numai realizarea proiectului nu și executarea acestuia, operațiune care era în sarcina creditoarei. Cu toate acestea, societatea recurentă nu a dispus de fondurile necesare construirii respectivei instalații și a căutat o modalitate de a cere banii înapoi, acționând debitoarea în instanță pentru rezoluțiunea contractului, ulterior blocându-i și conturile bancare, paralizându-i complet activitatea, ceea ce l-a determinat pe administrator ca la 30 aprilie 2004 să demisioneze din funcția deținută.
În mod nejustificat recurenta afirmă că lichidatorul ar fi făcut aprecieri personale, practicianul precizând care au fost cauzele care au dus debitoarea în încetare de plăți, rapoartele sale de activitate fiind în concordanță cu starea de fapt din dosar. Dacă lichidatorul a considerat că nu se impune antrenarea răspunderii administratorului social nu înseamnă că această concluzie este în mod automat incorectă numai pentru că este nefavorabilă creditoarei, practicianul nefăcând altceva decât să-și exprime punctul său de vedere sub acest aspect. Prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 sunt clare și cazurile de răspundere ale administratorului sunt limitative, iar nu exemplificative.
Și intimata ia, legal citată, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 34-42), prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Ca și în fața primei instanțe, creditoarea nu face nici dovada săvârșirii vreunei fapte care ar putea atrage răspunderea intimatei și nici proba existenței raportului de cauzalitate dintre eventuale fapte și starea de faliment a debitoarei, coroborată cu vinovăția autorilor, cum în mod corect a reținut și judecătorul-sindic. De asemenea, recurenta prezintă o versiune proprie a situației de fapt, bazată doar pe supoziții și pe interpretări personale eronate ale unor fapte concrete, care însă, nu au nici un corespondent în plan real, nefiind dovedite în vreun fel.
De altfel, prin recursul de față, creditoarea nu aduce nici un element nou față de acțiunea de fond și nici vreo critică reală a considerentelor care au stat la baza pronunțării sentinței atacate, nefăcând altceva decât să repete motivele invocate în primă instanță, fără să indice care ar fi motivările contradictorii sau străine de natura pricinii, precum și eventualele prevederi legale ce ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de tribunal, ceea ce impune respingerea căii de atac. Mai mult decât atât, creditoarea, prin însăși cererea formulată, recunoaște faptul că nu va putea dovedi niciodată în mod direct raportul de cauzalitate dintre o presupusă vinovăție a intimaților și prejudiciul cauzat, acest lucru datorându-se tocmai faptului că în speță nu există nici fapta și nici vinovăția și legătura de cauzalitate pentru a putea fi antrenată răspunderea solicitată.
Astfel, în mod eronat recurenta susține că judecătorul-sindic nu ar fi ținut cont de sentința nr. 1920/2003 a Tribunalului O l t, din motivarea hotărârii primei instanțe reieșind tocmai contrariul. De asemenea, din probatoriul administrat se poate constata faptul că Romania a executat proiectul conform contractului, dar, ulterior predării acestuia, creditoarea, având în vedere costurile punerii în aplicare a instalației bio-diesel, ce depășeau cu mult așteptările sale, și-a amintit brusc că nu i-a fost respectat un anumit termen contractual, ceea ce a dus la rezilierea convenției. Totuși, în opinia intimatei, sentința menționată nu are nici o relevanță în prezentul litigiu.
Lichidatorul judiciar și-a îndeplinit atribuțiile în conformitate cu dispozițiile legale, întocmind rapoarte de activitate cu privire la starea debitoarei și la cauzele insolvenței acesteia, prezentând în mod corect situația de fapt existentă, criticile recurentei fiind neîntemeiate și sub acest aspect.
Nici motivele referitoare la numărul de angajați și la lipsa de bunuri de valoare din patrimoniul debitoarei nu pot fi primite întrucât aceste aspecte nu prezintă nici o relevanță, practicianul arătând în mod clar atât numărul de salariați ai societății, cât și valoarea și felul bunurilor din patrimoniu, din situația concretă de fapt nereieșind vreo culpă a intimaților.
Este adevărat că debitoarea a trimis avansul încasat de la recurentă către societatea ă însă aceasta, la rândul său, a plătit mai departe suma primită către firma care a efectuat proiectul și care deținea și licența dr., aceste sume nemairegăsindu-se nici în patrimoniul falitei și nici în cel al intimatei. În aceste condiții, aprecierile recurentei conform cărora societatea ă ar trebui să verse o sumă de bani în contul debitoarei, fără ca aceasta să fi fost încasată de intimată și fără ca ea să aibă vreun debit față de Romania, sunt de neînțeles.
În drept a invocat prevederile art. 299 și următ. din Codul d e procedură civilă.
Atât recurenta, cât și intimatul au depus și concluzii scrise (filele 68-70, 71-75) prin care au reiterat, în esență, cele arătate prin cererea de recurs, respectiv prin întâmpinare la aceasta.
Examinând recursul declarat de creditoarea B, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaților, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă, precum și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta nu este fondat, astfel că îl va respinge ca atare având în vedere următoarele considerente:
Judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa reținut corect starea de fapt în raport de probațiunea administrată în cauză și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a aplicării corecte a dispozițiilor legale în materie și a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecății, în speță nefiind incident nici unul dintre motivele de recurs invocate de societatea creditoare.
Astfel, cu toate că recurenta și-a fundamentat calea de atac și pe cazul reglementat de pct. 7 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, în cuprinsul cererii aceasta nu a înțeles să și dezvolte acest motiv de recurs, astfel că instanța de control judiciar nu este în măsură să analizeze eventuale reproșuri ale creditoarei, din considerentele hotărârii atacate rezultând cu claritate care au fost argumentele pentru care tribunalul a respins cererea de antrenare a răspunderii pârâților, sentința necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prima instanță a reținut în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 (fostul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare).
Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere - administratori, directori, cenzori etc. precum și a oricărei alte persoane care au cauzat starea de insolvență a persoanei juridice debitoare trebuie să fie întrunite cerințele articolului menționat și să fie incident unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute expres și limitativ de acest text de lege. Chiar și în această situație, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală specială (atipică) a respectivelor persoane trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca ele să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-
În prezenta cauză creditoarea a susținut incidența prevederilor art. 137 lit. a), b), c) și e) cu motivarea că la încercările sale de recuperare a prejudiciului a întâmpinat nenumărate dificultății, prin contractul încheiat debitoarea și-a asumat obligații pe care nu le putea îndeplini, situație care îi era cunoscută, rezultatul fiind previzibil, acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care reprezentantul său a solicitat plata urgentă a avansului, falita nu a desfășurat nici un fel de activitate și nu a făcut dovada vreunui proiect realizat în țară sau în străinătate, singurul său obiectiv real fiind doar încasarea unor avansuri, cât mai mari, neputându-se susține că nu ar fi existat intenția de fraudare, fostul administrator a recunoscut că banii virați de creditoare nu mai există în patrimoniul debitoarei, săvârșirea actelor de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice rezultând din comportamentul și pretențiile pârâților intimați, coroborate cu lipsa de pregătire, de personal și de licență pentru acest gen de activitate, iar deturnarea activului debitoarei reiese din împrejurarea că faptic în patrimoniul persoanei juridice există un singur bun - un autoturism marca Ford, an de fabricație 1988, autoturismul de lux cu care reprezentanții falitei se prezentau la sediul creditoarei nemaiexistând.
Față de cele arătate, recurenta consideră că legiuitorul, prin art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, a sancționat în mod expres înființarea unei societăți comerciale cu răspundere limitată fără personal, cu un singur director - administrator și asociat, care își asumă obligații imense și încasează banii, în condițiile în care nici dacă ar fi vrut nu și le-ar fi putut respecta.
Pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunța în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere și/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvență, prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condițiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția persoanelor acuzate.
Prejudiciul constă, pentru creditori, în ajungerea societății în stare de insolvență, respectiv în lipsa sumelor disponibile pentru plata obligațiilor exigibile către aceștia, stare de fapt și de drept ce este prejudiciabilă pentru creditori întrucât, de regulă, aceasta presupune nu doar imposibilitatea temporară de plată a creanțelor, ci și imposibilitatea de satisfacere integrală a respectivelor creanțe.
Raportat la fapta ilicită trebuie avut în vedere caracterul limitativ al enumerării cuprinse în art. 138 alin. 1, legiuitorul stabilind în mod expres și exclusiv categoriile de fapte ilicite pentru care membrii organelor de conducere sau de supraveghere, precum și orice alte persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvență, pot fi trase la răspundere.
Răspunderea patrimonială a persoanelor menționate nu poate fi angajată fără a exista o legătură de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de persoanele vizate și prejudiciul produs, respectiv ajungerea societății în stare de insolvență.
Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului societății debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane, fizice sau juridice (art. 138 lit. a), presupune săvârșirea acelor fapte ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor și a fondurilor bănești ale societății de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terțe persoane. Intră în această categorie de fapte ilicite încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse, sub prețul pieței, fără să existe pentru aceasta motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetată a acțiunilor aparținând unei alte societății sau bunuri ale acesteia peste prețul pieței, fără ca pentru aceasta să existe motive serioase etc.
Prin efectuarea unor acte în interes personal sub acoperirea persoanei juridice se înțelege efectuarea acelor fapte ilicite prin care patrimoniul societății este folosit în scopul obținerii de beneficii în interes propriu, precum obținerea unui împrumut bancar de către unul dintre membrii organelor de conducere în folos propriu, pentru care s-a garantat cu bunurile societății, sau efectuarea unor acte de comerț în interes propriu, a căror executare a fost, însă, garantată cu bunurile societății.
Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale.
Nu în ultimul rând, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice se înțeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor acte justificative, falsificarea unor documente contabile în sensul modificării destinației bunului sau al naturii bunului intrat în patrimoniul societății etc. În schimb, prin mărirea în mod fictiv a pasivului se înțeleg orice fapte ilicite de natură contabilă prin care se mărește în mod fictiv pasivul patrimonial al persoanei juridice, precum falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligații inexistente, păstrarea unor datorii deja plătite etc.
Atât în situația în care cererea privind antrenarea răspunderii este introdusă de practician, cât și în cazul în care ea este formulată de comitetul creditorilor, aceasta este, de regulă, fundamentată pe datele și informațiile furnizate prin raportul administratorului judiciar/lichidatorului privind cauzele și împrejurările care au condus la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, cu indicarea faptelor ilicite pentru care ar putea fi angajată răspunderea patrimonială a persoanelor care făceau parte din organele de conducere sau de supraveghere ale debitorului, în conformitate cu prevederile alin. 1 al art. 138. la datele cuprinse în raportul practicianului se dovedește a fi utilă și datorită faptului că acesta cuprinde o analiză complexă a situației economice a societății din ultimii ani anteriori declanșării procedurii de insolvență, cauzele și împrejurările care au condus societatea în această situație, precum și, după caz, persoanele care, prin faptele lor, au determinat apariția stării de insolvență.
În speța dedusă judecății, creditoarea nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții și, contrar susținerilor sale, cerințele art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 nu rezultă din probele administrate în cauză. De altfel, prin însăși cererea de recurs, aceasta a recunoscut faptul că nu poate dovedi raportul de cauzalitate "dintre vinovăția asociaților și a administratorului societății falite" și prejudiciul care i-a fost cauzat, considerând de neacceptat ca administratorul să desfășoare un management defectuos, dar neimputabil, iar judecătorul-sindic să-și însușească fără temei toate aprecierile lichidatorului.
În primul rând este de reținut că "managementul defectuos" nu se încadrează printre cazurile reglementate de textul menționat, enumerarea legiuitorului fiind una limitativă și nu enunțiativă.
În al doilea rând, legătura de cauzalitate, ca element constitutiv al răspunderii întemeiate pe art. 138, trebuie să existe între faptele ilicite și prejudiciul produs, și nu între pagubă și vinovăție.
În al treilea rând, alegațiile recurentei privitoare la validarea greșită a rapoartelor de activitate ale lichidatorului nu pot fi avute în vedere în condițiile în care, potrivit art. 21 alin. 1 din Legea insolvenței, la fiecare termen de continuare a procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul va prezenta judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care și-a îndeplinit atribuțiile, precum și o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, baza de raportare fiind luna întreaga, raportul putând cuprinde mai multe luni, iar în conformitate cu art. 17 alin. 1 lit. c) din același act normativ, comitetul creditorilor are ca atribuție să ia cunoștință despre rapoartele întocmite de practician, să le analizeze și, dacă este cazul, să facă contestații la acestea. Or, în cauză societatea creditoare nu a formulat nici o contestație împotriva rapoartelor lichidatorului T, doar în recurs criticându-le ca fiind "incomplete și formulate de o manieră favorabilă administratorului și asociaților".
Este adevărat că în mod greșit tribunalul a reținut că societatea debitoare ar fi executat proiectul la care s-a obligat prin contractul încheiat cu creditoarea, considerând că vina pentru nefinalizarea lucrării i-ar fi aparținut acesteia din urmă întrucât nu a obținut finanțarea necesară, ceea ce contravine celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1920 din 5 noiembrie 2003 Tribunalului Olt pronunțată în dosarul nr. 5797/COM/2003, rămasă irevocabilă, în sensul că Romania Tae xecutat o lucrare de proiectare necorespunzătoare față de prevederile contractuale, ceea ce a și impus desființarea convenției și repunerea părților în situația anterioară.
Cu toate acestea, prin raportul de activitate nr. 330/19.10.2005 practicianul a arătat fără nici un echivoc că nu se impune atragerea răspunderii administratorului debitoarei, în speță nefiind incidente prevederile art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, punct de vedere reafirmat și prin rapoartele nr. 38/16.01.2006 și nr. 215/26.04.2006.
De asemenea, criticile recurentei referitoare la numărul mic al salariaților debitoarei, lipsa unui personal calificat care să justifice asumarea unor contracte de genul celuia semnat cu B, lipsa logisticii necesare derulării contractului și neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate nu prezintă nici o relevanță juridică sub aspectul aplicării art. 138 din Legea insolvenței, ele constituind, de fapt, motive de rezoluțiune a convenției și nu de antrenare de răspundere.
Fără nici un temei creditoarea susține că intimatul ar fi virat în mod nejustificat și în lipsa unui raport juridic între Romania T și intimata ia suma încasată cu titlul de "avans contract" către un asociat al debitoarei. Tot astfel, se afirmă că pârâții nu ar deține licența dr., deși la dosar (filele 88 și 103) a fost depusă în copie xerox această licență. De asemenea, la cererea din 19 februarie 2008 reprezentanta administratorului social a anexat copia contractului nr. 0804 - 2e/2002 încheiat între Romania și ia prin care s-a convenit asupra întocmirii unui proiect pentru instalarea unei secții de producere bio-diesel, contra sumei de 65.000 euro, care urma să fie plătită în trei tranșe, avans 30%, după proiectarea de verificare 40%, iar restul de 30% după furnizarea documentației finale, contract care justifică pe deplin atât achitarea sumei de 19.500 euro (echivalentul a 30% din valoarea contractului), cât și a celeia de 26.000 euro (echivalentul a 40%) prin dispozițiile de plată valutară externă seria B nr. -/04.09.2002 și seria B nr. -/17.12.2002 către societatea
Față de cele arătate, cum în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii reglementate de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cerințe pe care însăși recurenta le afirmă prin concluziile depuse la dosar (filele 68-70), Curtea va respinge recursul creditoarei ca fiind nefondat, în speță nefiind incident nici motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă.
Văzând că doar intimata ia a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, instanța, raportat la art. 274 din Codul d e procedură civilă, care statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, consideră că se impune obligarea creditoarei recurente la plata sumei de 58.079, 85 lei cu acest titlu constând în onorariul avocațial și alte cheltuieli potrivit facturilor depuse de societatea intimată (filele 146-150).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de creditoarea împotriva sentinței civile nr. 171 din 10 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Romania T, reprezentată prin lichidator judiciar T, și pârâții intimați, și ia.
Obligă recurenta la plata către intimata ia a sumei de 58.079,85 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 24 iunie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. N - 30.06.2008
Tehnored. - 04.07.2008/ 2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic:.
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
