Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 817/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 817
Ședința publică din 9 iunie 2009
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
S-au luat în examinare, la a doua strigare, recursurile declarate de creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S împotriva sentinței comerciale nr. 89/ din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Electroconstrucția Reșița, reprezentată prin lichidator judiciar Ferm Consult T, pârâții intimați, G, precum și moștenitorii defunctului, respectiv intimații, și având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă administratorul intimat personal, asistat de av. G, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că în data de 28 mai 2009 s-au depus, prin registratura instanței, precizări de către recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Reprezentantul intimatului arată că nu mai are alte cereri.
Văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul intimatului, în ceea ce privește recursul creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, solicită respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală, iar în ceea ce privește recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S solicită constatarea perimării acestuia, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 89/ din 31 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului C-S a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta, respingând, totodată, și cererile de chemare în judecată formulate de lichidatorul judiciar Ferm Consult și de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva pârâților, și G având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a acestora, în calitate de membri ai consiliului de administrație al debitoarei Electroconstrucția Reșița pentru acoperirea pasivului de 302.366,95 lei în condițiile prevăzute la art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, tribunalul a aprobat raportul final din 26 aprilie 2007 întocmit de practician, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului societății debitoare, dispunând, în temeiul art. 132 alin. 2 din lege, închiderea procedurii colective, precum și radierea persoanei juridice din registrul comerțului de sub nr. J-. Nu în ultimul rând, s-a dispus descărcarea lichidatorul judiciar de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, asociați, precum și notificarea hotărârii debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C-S, pentru efectuarea mențiunii de radiere și publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvență, reclamanții fiind obligați, în solidar, să plătească pârâtei suma de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că deși prin sentința civilă nr. 572/ din 20 iulie 2006 Tribunalului C-S s-a închis procedura falimentului debitoarei Electroconstrucția Reșița, cu toate consecințele care rezultă din adoptarea unei asemenea soluții, fiind admise și cererile formulate de creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S împotriva pârâților, G și, dispunându-se antrenarea răspunderii acestora pentru plata sumei de 211.509 lei față de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, 70.840 lei față de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și 13.213,88 lei față de creditoarea Primăria Municipiului Reșița, apreciindu-se că pentru situația creată se fac vinovați membrii consiliului de administrație în conformitate cu art. 137 lit. d) din Legea nr. 64/1995, republicată, nepredarea de către pârâți a evidenței contabile a societății lichidatorului judiciar timp de aproape 2 ani de la declanșarea procedurii presupunând că aceștia nu au organizat și condus contabilitatea în conformitate cu legea sau au făcut să dispară documentele contabile, faptul generator al prejudiciului (neținerea evidenței contabile conform legii) ocazionând starea de insolvabilitate a debitoarei, prin decizia civilă nr. 181/R/COM din 15 februarie 2007 Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, casând hotărârea atacată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând, totodată, nul recursul pârâtului.
Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că, astfel cum just s-a evidențiat de către instituția creditoare în motivele de recurs, aceasta a solicitat atragerea răspunderii foștilor membri ai organelor de conducere ale debitoarei pentru suma de 23.673,28, dar nu mai puțin decât valoarea nominală de 77.647,79 lei reprezentând creanță preluată de la. C și, cu titlu de creanță prioritară a statului nerecuperată în procedura falimentului. Or, judecătorul-sindic, admițând acțiunea în despăgubiri, a antrenat răspunderea pârâților față de această creditoare numai pentru 70.840 lei, fără a-și motiva în vreun fel reducerea sumei pretinse, astfel încât singura concluzie judicioasă care se impune este aceea că fondul cererii nu a fost soluționat, cu atât mai mult cu cât prin considerente instanța nu a combătut în niciun fel susținerile recurentei, pricina fiind reînregistrată pe rolul Tribunalului C-S la data de 30 martie 2007.
La dosarul cauzei, după casarea cu trimitere, au fost administrate probe cu înscrisuri, lichidatorul judiciar depunând raportul final din 26 aprilie 2007 și cererea nr. 251 din 11 iulie 2007 formulată împotriva pârâților, G, și prin care a solicitat antrenarea răspunderii patrimoniale a acestora, în calitate de membri ai consiliului de administrație al debitoarei, pentru acoperirea pasivului, iar pârâții și au depus întâmpinări.
Din ansamblul probelor administrate judecătorul-sindic a reținut că la termenul din 26 aprilie 2007 practicianul a prezentat raportul final privind pe debitoarea Electroconstrucția Reșița, prin care a propus închiderea procedurii colective în conformitate cu art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006. Prin același raport, s-a arătat că în conformitate cu tabelul definitiv consolidat al creanțelor admise împotriva averii debitoarei sunt înscriși ca și creditori Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S cu o creanță bugetară de 211.509 lei, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cu o creanță bugetară în sumă de 777.647,88 lei și Consiliul Local al Municipiului Reșița - Serviciul Public Direcția Impozite și Taxe, cu o creanță bugetară de 13.213,88 lei, creanțe care, după valorificarea bunurilor din averea falitei și din care au rezultat fonduri ce au acoperit doar cheltuielile aferente procedurii, au rămas neachitate.
Lichidatorul judiciar a considerat că pentru creanțele neacoperite se face vinovat, în conformitate cu art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, consiliul de administrație al societății, din care făceau parte pârâții, solicitând, ca atare, prin cererea nr. 251 din 11 iulie 2007 obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 302.366,96 lei, în motivarea acțiunii arătând că deși debitoarea, după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, prin conducerea sa, a fost notificată să depună documentele contabile prevăzute la art. 28 din Legea nr. 85/2006, notificarea a rămas fără răspuns și, având în vedere această împrejurare, cât și neachitarea datoriilor față de bugetul statului, faptele au fost intenționat săvârșite în scopul ajungerii persoanei juridice în stare de insolvență, tocmai datorită lipsei mijloacelor fixe pentru plata creditorilor. Existența raportului de cauzalitate între faptele administratorilor și prejudiciu este de netăgăduit, fiind clară intenția pârâților de a conduce societatea în insolvență și în imposibilitate de a achita creditorii, fiind incidente dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția tardivității introducerii cererii de antrenare a răspunderii, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, a precizat că nu i se poate imputa vreo conduită culpabilă având în vedere, pe de o parte, că începând cu 1 octombrie 2001 nu a mai desfășurat nicio acțiune în cadrul societății debitoare, întrucât a intrat în șomaj, după care s-a angajat la alte instituții, iar pe de altă parte, potrivit funcției pe care a deținut-o nu a avut tangență și nici în posesie documente contabile sau de altă natură care să aparțină falitei.
Și pârâtul a solicitat respingerea cererilor de antrenare a răspunderii patrimoniale arătând, în esență, că nu a mai exercitat funcții de conducere în cadrul debitoarei începând cu 30 septembrie 2001, când și-a dat demisia din toate funcțiile deținute datorită unor neînțelegeri cu conducerea societății. În cazul în care nu se va lua în considerare demisia sa, a solicitat să se constate că mandatul său de membru în consiliul de administrație a expirat la 13 aprilie 2003. De altfel, la momentul când a fost numit administrator, adică în anul 1999, societatea deja lucra în pierdere, datoriile sale fiind mult mai vechi, lucru ce reiese din bilanțul și contul de profit și pierderi pe anii 1999 și 2000, depuse la dosar, nefiind corect să i se impute debite față de care este străin întrucât nu a avut niciun cuvânt de spus, nefiind la momentul respectiv angajat al societății.
Prin Legea nr. 85/2006, care a intrat în vigoare la 21 iulie 2006, nu au fost prevăzute dispoziții tranzitorii cu privire la procedurile deschise până la această dată sub incidența fostei Legi nr. 64/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că cererile de natură judiciară aferente procedurii de reorganizare judiciară și a falimentului cu care a fost învestită instanța de judecată specializată în materie de insolvență anterior datei de 21 iulie 2006 și nesoluționate în mod irevocabil până la acest moment, au rămas de competența judecătorului-sindic, a căror soluționare se va face potrivit prevederilor noii legi. Prin urmare, s-a constatat că în acest stadiu al cauzei, judecătorul-sindic este învestit în mod legal și cu judecarea cererilor formulate de creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice C-
Prima instituție creditoare și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile art. 137 alin. 1 lit. d) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, devenit art. 138 alin. 1 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2006, în timp ce creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și-a fundamentat acțiunea doar pe art. 137 alin. 1 lit. d) (actualul art. 138 alin. 1 lit. d).
Este corect că în conformitate cu art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului persoană juridică, prin săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute, în mod limitativ, la acest alineat, pot fi obligați să suporte o parte din pasivul debitoarei societate comercială, care a ajuns în stare de insolvență. Reclamanții au invocat că pârâții, în calitatea lor de membri ai consiliului de administrație al. Electroconstrucția Reșița, ar fi săvârșit faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. c), d), e) și f), în sensul că au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; au determinat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace ruinătoare pentru a produce persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți.
Întrucât răspunderea prevăzută la art. 138 are natura unei răspunderi civile delictuale, se impunea ca în pricina dedusă judecății atât lichidatorul judiciar, cât și de cele două instituții creditoare să facă dovada întrunirii, în mod cumulativ, a condițiilor unei asemenea răspunderi, respectiv: prejudiciul cauzat creditorilor care s-au înscris la masa credală; faptele ilicite ale pârâților, în calitatea lor de membri ai consiliului de administrație al debitoarei societate comercială; raportul de cauzalitate între faptele ilicite, în sensul prevederilor lit. c), d), e) și f) din alin. 1 al art. 138, săvârșite de către pârâți și prejudiciul cauzat creditorilor care s-au înscris la masa credală; vinovăția pârâților cu privire la faptele ilicite pe care le-ar fi săvârșit și care ar fi cauzat creditorilor prejudicii; faptul că aceste fapte ilicite ar fi fost săvârșite de către pârâți, în calitatea lor de membri ai comitetului de administrație, anterior datei deschiderii procedurii insolvenței împotriva debitoarei; și că aceste fapte au cauzat intrarea persoanei juridice în stare de insolvență.
Din informațiile despre istoricul firmei rezultă că la nivelul debitoarei Electroconstrucția Reșița, la data de 13 aprilie 1999, fost ales noul consiliu de administrație compus din: - președinte; - vicepreședinte; G vicepreședinte; - vicepreședinte și - vicepreședinte, pe durata unui mandat de 4 ani, ce a expirat la 13 aprilie 2003.
Cum însă, de către reclamanți s-a solicitat a se dispune antrenarea răspunderii solidare a pârâților în temeiul art. 138 alin. 4 prima frază din Legea nr. 85/2006, se impunea a se face dovada că apariția stării de încetare de plăți este contemporană sau anterioară perioadei de timp în care pârâții și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția care ar fi cauzat insolvența. Or, în pricina dedusă judecății, nici lichidatorul judiciar și nici creditoarele nu au făcut dovada, în concret, care sunt faptele ilicite în sensul art. 138 alin. 1 lit. c), d), e) și f) care ar fi fost săvârșite de către pârâți, în calitatea lor de membri ai consiliului de administrație al societății debitoare, care să fie anterioare datei de 14 octombrie 2004, și că aceste fapte au avut ca și consecință directă ajungerea persoanei juridice în stare de insolvență, în sensul art. 3 pct. 1 și, cu atât mai mult, că ele ar fi rezultatul activităților desfășurate de către pârâți în exercitarea mandatului lor de membri ai consiliului de administrație, ca și organ colectiv de conducere al debitoarei, precum și că apariția stării de insolvență a fost contemporană sau anterioară exercitării mandatului. Din niciun înscris existent la dosarul cauzei nu rezultă că pârâții, G, și ar fi săvârșit anterior datei deschiderii procedurii colective vreuna dintre faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. c), d), e) și f), raportat la alin. 4 prima frază din Legea nr. 85/2006, care să fi condus la ajungerea debitoarei Electroconstrucția Reșița în stare de insolvență. ceasta, și în condițiile în care pârâta, începând cu 1 octombrie 2001, încetat raporturile de muncă cu debitoarea, împrejurare față de care i-a încetat și calitatea de membru al consiliului de administrație la respectiva societate, iar în ceea ce îl privește pe pârâtul, începând cu 30 septembrie 2001, acesta și-a dat demisia din toate funcțiile de conducere, mandatul tuturor membrilor de conducere încetând la 13 aprilie 2003.
În raport de considerentele de mai sus, judecătorul-sindic a apreciat că în sarcina pârâților nu s-a făcut dovada săvârșirii vreunei fapte de natura celor prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. c), d), e) și f) de natură să se dispună atragerea răspunderii lor patrimoniale pentru acoperirea pasivului debitoarei Electroconstrucția Reșița, respingând ca neîntemeiate cererile de chemare în judecată formulate de lichidatorul judiciar și instituțiile creditoare. De asemenea, întrucât bunurile aflate în patrimoniul debitoarei au fost valorificate, iar suma rezultată a fost distribuită pentru acoperirea cheltuielilor aferente procedurii, nefiind formulate obiecțiuni la raportul final de către creditorii care s-au înscris la masa credală, tribunalul a aprobat acest raport prin care practicianul a propus închiderea procedurii falimentului, cu toate consecințele care rezultă din aceasta, în baza art. 274 din Codul d e procedură civilă, reclamanții, ca părți căzute în pretenții, fiind obligați, în solidar, să plătească pârâtei suma de 1700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prima instituție a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul antrenării răspunderii materiale a pârâților, și G și obligarea acestora la plata către ea a sumei de 211.509 lei reprezentând creanțe bugetare, pentru următoarele motive:
Sentința tribunalului este netemeinică și nelegală, instituția recurentă având o creanță certă nerecuperată în sumă de 211.509 lei.
În raportul final lichidatorul judiciar a menționat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 referitoare la răspunderea membrilor organelor de conducere, pentru că nu a primit de la aceștia actele contabile ale societății, formulând împotriva membrilor consiliului de administrație o acțiune în atragerea răspunderii patrimoniale.
Potrivit acestui text, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății, ajunsă în încetare de plăți, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: - d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1190, republicată, administratorii sunt răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.
În drept a invocat prevederile art. 299, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 12 din Legea nr. 85/2006.
Și recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale, în solidar, a membrilor organelor de conducere ale debitoarei, iar pentru aceasta, continuarea procedurii de lichidare până la recuperarea tuturor datoriilor pe care Electroconstrucția Reșița le are de achitat creditorilor.
În fapt, această instituție a administrației centrale a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții și prin care a solicitat atragerea răspunderii, în solidar, a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Tribunalul C-S, prin hotărârea pronunțata, a reținut că nici creditoarea și nici ceilalți reclamanți, respectiv lichidatorul judiciar și Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, nu au făcut dovada că pârâții ar fi săvârșit vreo faptă de natură să atragă răspunderea lor patrimonială, prin aceasta instanța de fond considerând eronat că o asemenea dovadă ar fi putut să o facă recurenta, având în vedere că încă de la declanșarea procedurii concursuale, cel care are obligația de a prelua documentele debitoarei este lichidatorul desemnat de judecătorul-sindic și nu creditorii.
În cauză, instanța ar fi trebuit să facă uz de rolul său activ și să dea dovadă de stăruința în soluționarea pricinii, în scopul atingerii principiului primordial stabilit de Legea nr. 85/2006, modificată, respectiv recuperarea creanțelor pe care falita le datorează terților înscriși la masa credală. În acest moment formularea cererii de atragere a răspunderii persoanelor care au făcut parte din organele de conducere ale debitoarei este singura modalitate pe care legea o acordă unui creditor în vederea recuperării creanței deținute. Conform rolului activ al judecătorului, tribunalul ar fi trebuit să dispună lichidatorului judiciar să facă demersurile necesare și să depună documentele preluate de la debitoare, eforturi pentru care practicianul primește o remunerație. Într-adevăr, lichidatorul a formulat, la rândul său, o cerere de chemare în judecată având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a celor două persoane care au făcut parte din conducerea debitoarei, însă deși acesta deținea cele mai multe din documentele și informațiile care să probeze elementele necesare admiterii acțiunii, susținerea demersului judiciar a fost superficială.
De asemenea, prima instanță a procedat greșit pronunțându-se pe ambele cereri în cadrul aceleiași hotărâri, întrucât ar fi trebuit ca mai întâi să soluționeze acțiunile de antrenare a răspunderii împotriva persoanelor care au făcut parte din conducerea falitei, formulate de cei trei reclamanți și abia ulterior și separat cererea de închidere a procedurii, deoarece acestea sunt cereri distincte care tratează aspecte diferite, la fel cum în mod distinct sunt tratate și în cadrul Legii nr. 85/2006, modificată. Totodată, cele două cereri au obiect diferit, părți diferite și implică abordarea unui probatoriu distinct.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 3041din Codul d e procedura civilă, precum și art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Intimatul, legal citat, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare (fila 29), prin care a solicitat respingerea recursurilor ca fiind nefondate, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
În fapt, cererile de recurs nici măcar nu sunt motivate, creditoarele indicând doar niște texte legale și făcând referire la raportul final al lichidatorului judiciar fără a preciza care ar fi în concret motivele de recurs, pe tot parcursul motivării nefăcându-se nicio referire la hotărârea atacată. Oricum, sentința tribunalului este temeinică și legală, la dosarul cauzei neexistând cea mai mică dovadă că intimatul ar fi săvârșit vreuna dintre faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c), d), e) sau f) din Legea nr. 85/2006. De fapt, cum se poate observa cu ușurință, încă din 30 septembrie 2001 intimatul nu mai avea nicio legătură cu societatea debitoare, la acea dată dându-și demisia din toate funcțiile de conducere deținute. Mai mult, dacă s-ar trece peste acest aspect, trebuie reținut faptul că mandatul tuturor membrilor de conducere a societății a expirat în temeiul legii la 23 aprilie 2003. Pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat creditorilor s-ar datora în cea mai mică măsură faptelor intimatului, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 138 alin. 1, raportul de cauzalitate fiind o condiție esențială a angajării răspunderii personale.
Ceilalți intimați, deși legal citați, nu s-au prezentat la dezbateri, cu excepția d-lui, și nici nu au formulat întâmpinare.
Având în vedere că intimatul a decedat, prin precizările depuse la dosar (fila 72) recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas olicitat introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia, astfel cum au fost ei indicați de din Reșița.
Examinând recursurile creditoarelor, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că recursul declarat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B este nefondat, în timp ce recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice C-S va fi constat ca fiind perimat, având în vedere următoarele considerente:
În esență, singurele critici aduse de prima instituție creditoare sentinței comerciale nr. 89/ din 31 ianuarie 2008 Tribunalului C-S se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a foștilor membri ai consiliului de administrație al debitoarei Electroconstrucția Reșița, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
În fața primei instanțe atât lichidatorul judiciar Ferm Consult T, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea Electroconstrucția Reșița, cât și creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S au solicitat tribunalului, în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, angajarea răspunderii patrimoniale personale a foștilor membri ai consiliului de administrație cu motivarea că deși debitoarea, după deschiderea procedurii de executare colectivă, prin conducerea sa, a fost notificată să depună documentele contabile prevăzute la art. 33, notificarea a rămas fără răspuns și, având în vedere această împrejurare, cât și neachitarea datoriilor față de bugetul statului, faptele au fost intenționat săvârșite în scopul ajungerii persoanei juridice în stare de insolvență, tocmai datorită lipsei mijloacelor fixe pentru achitarea creditorilor, existența raportului de cauzalitate între faptele administratorilor și prejudiciu fiind de netăgăduit, fiind clară intenția pârâților de a conduce societatea în incapacitate de plată și în imposibilitate de a achita creditorii, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 137, actualul art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Este adevărat că prevederile art. 138 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor. Acesta reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura insolvenței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura insolvenței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai mare a creanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
Cu toate acestea, um bine a reținut și tribunalul, acțiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a faptelor imputate pârâților intimați neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi. Tot în mod corect, judecătorul-sindic a constatat și faptul că reclamanții nu s-au conformat exigențelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, și de alin. 1 al art. 129 din Codul d e procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, având, totodată, obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, doar nominalizarea a patru dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenței nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanței că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societății pe care au condus-o, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția autorului.
În prezenta cauză recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bas usținut incidența art. 137 alin. 1 lit. d) și e) din Legea nr. 64/1995, republicată, preluatead literamde actuala Lege a insolvenței, în sensul că din rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar rezultă că fostul consiliu de administrație nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 33 din fosta Lege a reorganizării judiciare și a falimentului, deși a fost notificat în acest sens de către practician. Pe de altă parte, unele dintre debitele societății reprezintă contribuția personală a angajaților, în calitate de asigurați, pe care potrivit dispozițiilor art. 55 din nr.OUG 150/2002, modificată, falita avea obligația să o vireze lunar la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, această sumă de bani neaparținând persoanei juridice, o asemenea faptă fiind considerată și infracțiune. Prin neplata la termen a contribuției la fond și folosirea sumelor respective pentru susținerea activității curente a societății pârâții se fac vinovați de deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de lit. e) a articolului 137.
În primul rând este de reținut că sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, cum în mod neîntemeiat susține instituția creditoare, ci a prevăzut posibilitatea angajării acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență, asemenea dovezi nefiind produse în cauză.
În al doilea rând, judecătorul-sindic a apreciat în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006. Este fără putință de tăgadă că legiuitorul a intenționat să dea un înțeles complex situației prevăzute la litera d), în care sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții pentru a se putea dispune atragerea răspunderii personale patrimoniale, și anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societății în stare de încetare de plăți, prin fapta respectivă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor (de exemplu, neînregistrarea unei creanțe în contabilitate), iar între fapta comisă și prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. În speța dedusă judecății nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a acestor condiții, astfel că simplele susțineri ale recurentei în sensul că legătura de cauzalitate este evidentă, dat fiind faptul că evidența contabilă a societății nu a fost condusă conform prevederilor legale nu pot fi avute în vedere de către instanță.
Într-adevăr, scopul dispozițiilor acestui text de lege este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, însă susținerea recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală.
Afirmațiile sale referitoare la obligația unui debitor aflat în stare de insolvență de a prezenta actele prevăzute de art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în prezent art. 28 din Legea nr. 85/2006, modificată, deși reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanțe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în art. 145 (actualul art. 147) o sancțiune penală (fiind considerată infracțiune) și nicidecum "sancțiunea" aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susține această creditoare. De asemenea, nevirarea lunară a contribuțiilor reținute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancțiune cuprinsă în art. 3021din Codul penal, o asemenea activitate neconstituind "deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice" care să atragă aplicarea dispozițiilor menționate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contribuțiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 137 din lege (actualul art. 138), concluzie întemeiată, în măsura în care recurenta nu pretinde că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menționate.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura insolvenței, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța deținută nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat foștii administratori la plata creanțelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În al treilea rând, rin p. faptele de deturnare sau ascundere a unei părți din activul persoanei juridice se înțeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinația lor normală ori sunt ascunse terților. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariția unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinației sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societății etc. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înțelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se mărește în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligații inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecății, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit angajarea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, cum în mod neîntemeiat susține instituția creditoare, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Criticile instituției recurente privitoare la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii tribunalului pe motiv că judecătorul fondului ar fi încălcat unul dintre principiile de bază ale procedurii civile, respectiv principiul rolului activ al instanței întrucât, în conformitate cu prevederile art. 129 din Codul d e procedură civilă, avea nu numai dreptul, dar și îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, ceea ce ar impune modificarea sentinței atacate în sensul respingerii propunerii lichidatorului judiciar de închidere a procedurii de insolvență față de societatea debitoare și continuarea administrării acestei proceduri până la recuperarea tuturor datoriilor pe care Electroconstrucția Reșița le are de achitat creditorilor nu sunt întemeiate.
Invocarea de către recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a dispozițiilor art. 129 din Codul d e procedură civilă nu poate duce la concluzia, cum greșit aceasta sugerează în motivele de recurs, că în virtutea rolului activ instanța de judecată s-ar putea substitui părților și, prin urmare, ar fi fost obligată să dispună și să administreze probe în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situația participanților la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. Într-adevăr, conform articolului menționat, părțile sunt acelea care au îndatorirea, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările, "rolul activ al instanței" presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistență juridică calificată, cum este și cazul instituției creditoare.
Nici critica referitoare la greșita soluționare, deodată, printr-o singură hotărâre, a cererilor de antrenare a răspunderii foștilor administratori și a solicitării practicianului având ca obiect închiderea procedurii insolvenței nu poate constitui un motiv de modificare a sentinței judecătorului-sindic, chiar dacă acestea vizează aspecte diferite ale aceleiași proceduri judiciare și care sunt tratate distinct de legiuitor întrucât, pe de o parte, niciun text al Legii nr. 85/2006, modificată, nu reglementează o asemenea interdicție, iar pe de altă parte, în speță nu se pune problema că tribunalul ar fi admis mai întâi propunerea lichidatorului judiciar privind închiderea procedurii colective și ulterior acțiunile în răspundere formulate în cauză pentru a se crea dificultăți în executarea acestei din urmă hotărâri și, eventual, a se naște discuții privind incidența art. 136 din lege referitor la descărcarea de îndatoriri a organelor care aplică procedura, cererile formulate în baza art. 138 fiind respinse.
Nu în ultimul rând, atâta timp cât și instituția creditoare avea calitatea de reclamant, aceasta nu se poate plânge de soluția primei instanțe sub aspectul că lichidatorul judiciar, care a formulat o cerere de antrenare a răspunderii foștilor administratori, a susținut în mod superficial demersul său judiciar, în sensul că nu a probat faptele prevăzute de art. 138 din lege, întrucât și ceilalți reclamanți aveau obligația de a se conforma exigențelor impuse de art. 1169 din Codul civil și art. 129 alin. 1 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice C-S, din cuprinsul actelor dosarului rezultă că judecarea acestuia a fost suspendată în baza art. 1551din Codul d e procedură civilă pentru neîndeplinirea de către creditoare a obligațiilor stabilite de instanță în cursul judecății prin încheierea de ședință de la termenul din 4 noiembrie 2008, și de la această dată și până la 19 mai 2009 când, din oficiu, Curtea a invocat excepția de perimare, cauza a stat în nelucrare din vina părții, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea judecării.
Potrivit dispozițiilor art. 248 din Codul d e procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an în materie civilă sau de 6 luni în materie comercială, iar conform art. 252 din același cod, perimarea se constată la cerere sau din oficiu. Din raportarea textelor de lege citate la cele stabilite în legătură cu rămânerea cauzei în nelucrare reiese că în speță sunt întrunite condițiile legale pentru a opera perimarea.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisio medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Văzând că deși intimatul a solicitat cheltuieli de judecată, el nu a făcut dovada avansării niciunei sume cu acest titlu, iar ceilalți intimați nu au formulat o asemenea cerere,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 89/ din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată Electroconstrucția Reșița, reprezentată prin lichidator judiciar Ferm Consult T, creditoarea intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și pârâții intimați, G, precum și moștenitorii defunctului, respectiv intimații, și.
Constată perimat recursul formulat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S împotriva aceleiași sentințe comerciale.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 9 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. - 29.06.2009
Tehnored. - 30.06.2009/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul C-
Judecător-sindic:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
