Angajarea raspunderii legea insolventei 85 2006. Decizia 960/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL B-SECTIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.960
Sedinta publica din 18.06.2009
Instanta compusa din:
PREȘEDINTE: Adriana Bucur
JUDECĂTOR 2: Carmen Mihaela Negulescu
JUDECĂTOR 3: Eugenia
Grefier
Pe rol solutionarea recursului formulat de recurenta creditoare ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentintei comerciale nr.640/05.02.2009 pronunțată de Tribunalul B-Sectia a VII- a Comerciala, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât și intimata debitoare SC SRL prin lichidator judiciar
La apelul nominal facut în sedinta publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea apreciază îndeplinite dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, reținut și constatat că:
Prin sentința comercială nr. 640 din 5.02.2009, Tribunalul București - Secția a VII a Comercială a respins cererea formulată de ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B împotriva pârâtului și în temeiul articolului 131 din Legea nr.85/2006 a dispus închiderea procedurii insolvenței debitorului SC SRL și radierea societății.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, pentru aplicarea art.138 lit.d, trebuie dovedit că a fost ținută o contabilitate fictivă, că au dispărut documente contabile sau nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea.
Cât privește evidența contabilă, aceasta nu a fost predată lichidatorului, care nu a putut analiza activitățile desfășurate de debitor și nici modul în care a fost condusă contabilitatea, dar Legea nr.85/2006 stabilește la art.147 că refuzul reprezentantului debitorului de a pune la dispoziția lichidatorului documentele menționate la art.28 din lege, se pedepsește. Așadar, lichidatorul judiciar avea posibilitatea de a da curs acestor dispoziții legale, dacă aprecia că sunt întrunite condițiile.
Predarea înscrisurilor prevăzute de art.28 din lege lichidatorului judiciar este o obligație a debitorului ulterioară deschiderii procedurii de insolvență, astfel că neîndeplinirea acestei obligații nu poate cauza starea de insolvență.
In altă ordine de idei, nedepunerea cu regularitate a situațiilor financiare la instituțiile abilitate nu este o cauză de atragere a răspunderii în temeiul Legii nr.85/2006. Sancțiunile ce se aplică pentru neîndeplinirea acestor obligații sunt prevăzute în legile speciale (Legea nr.31/1990, Legea nr.82/1991) la care a tăcut trimitere și reclamantul în motivarea cererii.
Reclamantul nu a tăcut nici o referire la modalitatea în care pârâtul a cauzat starea de insolvență a societății, prin nedepunerea situațiilor financiare anuale.
În consecință, judecătorul sindic a apreciat că nu sunt elemente care să poată fi încadrate în situația prevăzută de art.138 lit. d al legii nr.85/2006 și a respins cererea formulată de creditor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B, criticile vizând netemeinicia hotărârii judecătorului sindic privind măsura respingerii cererii de atragere a răspunderii pârâtului în temeiul articolului 138 litera d din Legea nr.85/2006.
Recurenta și-a întemeiat calea de atac a recursului pe dispozițiile articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă coroborate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006, Legea nr.82/1991 și Legea nr.31/1990.
În esență, recurenta susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu s-au dovedit faptele pârâtului prevăzute de articolul 138 litera d din Legea nr.85/2006.
Astfel, recurenta creditoare apreciază că, intenția legiuitorului la edictarea normei a fost de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele.
Astfel, articolului 138 litera c din legea nr.85/2006 trebuie interpretat pornind de la scopul urmărit de legiuitor și anume de menținere a unui climat economic sănătos întemeiat pe două principii: apărarea creditorilor față de faptele administratorilor care nu au luat măsuri când societatea se afla în încetare de plăți și răspunderea acestora când continuă o activitate care prejudiciază creditorii. Pentru realizarea acestui deziderat, legiuitorul a edictat articolul 27 prin care administratorii sunt obligați să solicite ei însuși aplicarea legii nr. 85/2006 chiar în situația iminentei stări de încetare de plăți.
În speță, fapta ilicită constă în exercitarea managementului defectuos în sensul dispunerii continuării unei activități care duce societatea la insolvență, iar dovada faptei rezultă implicit din ajungerea debitorului în incapacitate de plată.
În ce privește incidența articolului 138 litera d, recurenta învederează faptul că nu putea fi obligată și nu avea cum să dovedească existența unor fapte negative, contrariul putând fi dovedit de pârât prin dovada înregistrării documentelor la sediul organului fiscal.
În plus, încălcarea dispozițiilor articolului 28 din Legea nr.85/2006, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în insolvență.
Pentru toate aceste considerente, pârâtul trebuie să răspundă și pentru culpa cea mai ușoară, culpă dovedită prin nedepunerea raportărilor contabile, fiind astfel creată și legătura de cauzalitate între fapta ilicită (nerespectarea dispozițiilor referitoare la ținerea evidențelor contabile ) și prejudiciul creditorilor.
Examinând recursul în raport de actele, lucrările cauzei, motivele de recurs și dispozițiile legale în materie, a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate:
Curtea, va proceda la gruparea argumentelor aduse de recurentă în sprijinul motivelor de recurs întemeiate pe articolul 304 punctul 9 Cod procedură civilă coroborat cu articolul 138 litera c și articolului 138 litera d din Legea nr.85/2006, pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 referitoare la obligația debitoarei de a solicita ea însăși aplicarea legii insolvenței.
Obligația la care face referire recurenta se regăsește în articolul 27 din Legea nr.85/2006, iar încălcarea acesteia se sancționează pe tărâm penal conform articolului 143 din lege.
Chiar dacă reprezintă un act de vinovăție prin nesocotirea legii, încălcarea articolului 27 nu cade sub incidența articolului 138 din Legea nr.85/2006 în lipsa unei dovezi certe cu privire lainteresul personalal pârâtului în continuarea activității.
Dincolo de faptul că legiuitorul nu a avut în vedere această faptă printre cele limitativ prevăzute de articolul 138 literele a-g, dar în raport de contextul în care s-a invocat acest argument (interpretarea articolului 138 litera c) rezultă că recurenta dorește să facă proba "interesului personal" al pârâtului cu prezumții pretins legale dar neprevăzute de lege.
De altfel, se reține că în fața instanței de fond, creditoarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 B nu a invocat în susținerea cererii și dispozițiile articolului 138 litera
Se impune a se preciza că sediul materiei privind răspunderea materială în situația insolvenței debitorilor, este articolul 138 din Legea nr.85/2006, având natura răspunderii civile delictuale, astfel că alegațiile recurentei întemeiate pe Legea nr.31/1990 și articolului 374 Cod comercial (ce vizează răspunderea contractuală a administratorului în raporturile cu societatea) nu sunt fondate în lipsa dovezii raporturilor contractuale, respectiv proba mandatului în forma cerută de lege.
Nu este incidentă în cauză dispoziția prevăzută de articolul 138 litera d din Legea nr.85/2006 întrucât fapta nedepunerii situațiilor financiare, a declarațiilor fiscale și neprezentarea actelor prevăzute de articolul 28 din Legea nr.85/2006 nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada că lipsa acestor acte a dus la starea de insolvență a debitorului.
Oricum, dincolo de aceste considerente, fapta nedepunerii documentelor și informațiilor prevăzute de articolul 28 este o faptă ulterioară intervenirii insolvenței și prin urmare nu putea duce la încetarea de plăți, cum corect a reținut și judecătorul - sindic.
Mai mult, nedepunerea actelor și informațiilor cerute de dispoziția prevăzută de articolul 28 ca urmare a refuzului administratorilor se sancționează conform articolului 147 din Legea nr. 85/2006 și nu potrivit articolului 138 litera d din aceeași lege.
În fine, nedepunerea raportărilor și bilanțurilor contabile, declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul de stat și deconturi de TVA ca faptă omisivă, nu este suficientă pentru a lămuri legătura de cauzalitate cu starea de insolvență, în lipsa unui probatoriu complet și pertinent.
În aceeași ordine de idei, susținerea recurentei, privind lipsa unei obligații în sarcina și imposibilitatea dovedirii existenței unei fapte negative de către aceasta, va fi respinsă în raport de dispozițiile prevăzute de legea contabilității și de actele normative ce reglementează obligația de depunere a raportărilor fiscale în care se precizează căorganul fiscal are obligația stabilirii unui control de fond și posibilitatea aplicării amenzilor, conform articolului 83(4), articolului 91(1) și (3) și articolului 95 din OG nr.92/2003.
Așadar, sarcina probei, potrivit articolului 129(1) ultima teză Cod procedură civilă, incumbă celui ce face o afirmație în instanță, astfel că invocarea articolului 138 din Legea nr.85/2006 grefată numai pe elemente teoretice, nu atrage în mod obligatoriu răspunderea administratorului, întrucât prin legea aplicabilă în materie nu s-a instituito prezumție legală de vinovăție și de răspundereîn sarcina pârâtului, prevăzându-se numai posibilitatea atragerii răspunderii și numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Așa fiind, cum creditoarea recurentă în cauza de față nu a prezentat probe în susținerea cererii întemeiată pe articolul 138 litera d și cum culpa nu se prezumă ci se probează (spre deosebire de răspunderea civilă contractuală unde culpa este prezumată relativ dacă se face dovada încălcării unei obligații contractuale), Curtea constată că judecătorul - sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, fapt ce înlătură incidența articolului 304 punctul 9 Cod procedură civilă și articolului 3041Cod procedură civilă cu consecința respingerii recursului în temeiul articolului 312 (1) Cod procedură civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat recurenta creditoare ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 împotriva sentintei comerciale nr.640/05.02.2009 pronunțată de Tribunalul B-Sectia a VII- a Comerciala, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât și intimata debitoare SC SRL prin lichidator judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored./2 ex.
8.07.2009
Tribunalul București - Secția a VII a Comercială
Judecător sindic:
Președinte:Adriana BucurJudecători:Adriana Bucur, Carmen Mihaela Negulescu, Eugenia
