Anulare hotarare aga Spete. Decizia 709/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 709
Ședința publică din 23 septembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER: -
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de lichidatorul judiciar Consult AR Management A împotriva sentinței civile nr. 188 din 6 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâtele intimate Pasta A, reprezentată prin administratorul special, și
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura este completă.
Recursul este scutit de la plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că pârâta intimată Aad epus, prin registratura instanței, la data de 19 septembrie 2008 concluzii scrise.
Dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din 16 septembrie 2008, când cele declarate au fost consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, când,
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 188 din 6 februarie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arada respins acțiunea lichidatorului judiciar Consult AR Management împotriva pârâtelor Pasta A, în faliment, reprezentată de administratorul special, și A, având ca obiect anulare de acte frauduloase, obligând, totodată, reclamanta să plătească pârâtei 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 25 aprilie 2006 Consult AR Management A, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei Pasta A, în faliment, a solicitat anularea actelor încheiate de societatea debitoare în dauna creditorilor săi, respectiv a transferurilor de bunuri mobile și imobile efectuate către A prin factura nr. -/1.05.2003 privind imobilul în suprafață de 1.235 mp. în valoare de 129.600 lei, prin factura nr. -/01.05.2003, privind autoturismul Mercedes Benz Sprinter 313 CD 13550, cu nr. de identificare -, în valoare de 114.835 lei, prin factura nr. -/01.05.2003, privind bunuri și utilaje de patiserie, în valoare de 343.576 lei, prin factura nr. -/10.05.2003, privind autoturismul, cu nr. de identificare -, în valoare de 70.448 lei și prin factura nr. -/10.05.2003, privind 2 bucăți cameră refrigerare, în valoare de 92.939 lei, valoarea totală a bunurilor transferate din averea falitei fiind de 979.284 lei.
Reclamanta a susținut că prin transferul acestor bunuri debitoarea a cauzat creditorilor săi un prejudiciu de 297.879,79 lei, deoarece bunurile nu se mai aflau în patrimoniul ei la data deschiderii procedurii insolvenței pentru a putea a fi folosite la achitarea creanțelor stabilite prin tabelul preliminar, invocând incidența dispozițiilor art. 974 și 975 Cod civil, precum și a art. 60 și 61 alin. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 64/1995, modificată și completată.
Prin sentința civilă nr. 12 din 8 ianuarie 2007 judecătorul-sindic a admis cererea de chemare în judecată și a dispus anularea transferurilor patrimoniale realizate prin facturile enumerate mai sus, obligând pârâta să restituie averii debitoarei bunurile transferate sau suma de 979.283,91 lei reprezentând contravaloarea lor.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 646/R din 4 iunie 2007 pronunțată în dosarul nr-, a admis recursul declarat de societatea pârâtă și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu motivarea că judecata la prima instanță s-a făcut în lipsa recurentei, care nu a fost legal citată la sediul social înscris în registrul comerțului.
În rejudecarea cauzei la prima instanță A a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece motivul neplății bunurilor vândute, susținut de către lichidatorul reclamant, nu este prevăzut de lege ca o cauză de nulitate a convențiilor, iar în privința contractului autentic partea ar fi avut posibilitatea executării silite în vederea încasării prețului, din cuprinsul actului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului rezultând achitarea în întregime a prețului acestuia, astfel că eventuală lipsă a chitanței de plată constituie culpa vânzătoarei debitoare și nu a cumpărătorului. Pe de altă parte, pârâta a susținut că în speță nu i se poate reține intenția comună cu debitoarea pentru înstrăinarea bunurilor acesteia, întrucât tranzacțiile părților s-au efectuat cu circa doi ani înainte de declanșarea procedurii falimentului.
Pârâta A a mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei privind prețul imobilului deoarece contractul autentic de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 aprilie 2003, iar lichidatorul judiciar a introdus acțiunea pentru anularea lui abia la 25 aprilie 2006, în contract nefiind prevăzut vreun termen pentru achitarea prețului după care vânzătoarea să aibă dreptul de a cere executarea silită ori rezoluțiunea convenției.
Analizând această excepție, prima instanță a constatat că ea nu este întemeiată, în cauză nefiind incidente dispozițiile legale generale în materia prescripției dreptului la acțiune invocate de către pârâtă, ci cele ale art. 62 din Legea nr. 64/1995 și, respectiv art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, termene la care partea nu a făcut referire, dar care nu au fost depășite față de împrejurarea necontestată că procedura a fost deschisă împotriva societății debitoare la 1 noiembrie 2005, prin sentința civilă nr. 1391 Tribunalului Arad.
Pe fondul cauzei, în temeiul competențelor stabilite prin art. 79, raportat la art. 11 lit. h) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic a apreciat că reclamanta nu a dovedit existența condițiilor necesare anulării transferurilor patrimoniale potrivit dispozițiilor art. 80 alin. 1 lit. b) și c) din acest act normativ.
Probele administrate în cauză contrazic susținerile reclamantei privitoare la inexistența unui contract de vânzare-cumpărare pentru bunurile în litigiu, deoarece pentru imobilul înscris în nr. 64126 A, constând în teren în suprafață de 1.235 mp. situat în loc. A,-, jud. A, părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1372/16 aprilie 2003 la Biroul Notarului Public din loc., iar pentru restul bunurilor mobile, facturile în litigiu, semnate de reprezentanții legali ai părților și aflate la filele 8-12 dosar, dovedesc acordul acestora pentru transferul dreptului de proprietate, dispozițiile legale în materie nepretinzând consemnarea acordului de voință în formă autentică.
contractului de vânzare-cumpărare dovedește, cu puterea actului autentic, împrejurarea că prețul imobilului a fost predat de reprezentantul legal al pârâtei și preluat în întregime de reprezentantul vânzătoarei și, de asemenea, că numitul a reprezentat atât cumpărătoarea pârâtă A, al cărei reprezentat legal a fost, cât și pe vânzătoare, în temeiul procurii speciale date de administratorul debitoarei, procură care a fost verificată de notarul public.
Reclamanta nu a făcut vreo dovadă privitor la incidența în cauză a prevederilor art. 80 alin. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 85/2006, referitor la caracterul fraudulos al acestor acte determinat de intenția părților de a sustrage bunurile de la urmărirea lor de către creditori. Dacă în privința achitării prețul imobilului, judecătorul-sindic a respins afirmațiile reclamantei cu argumentul conferit de conținutul actului autentic, în privința prețului celorlalte bunuri vândute de către societatea debitoare pârâtei în luna noiembrie 2003 acesta a reținut, pe de o parte, caracterul contradictoriu al susținerilor lichidatorului judiciar față de afirmația sa din actul de la fila 31 dosar, în sensul că nu a intrat în posesia actelor contabile ale debitoarei, iar pe de altă parte, că o eventuală neplată a prețului nu poate, doar prin ea, să facă dovada îndeplinirii condițiilor pretinse de art. 80 alin. 1 lit. d) din Legea insolvenței pentru a putea determina anularea transferului patrimonial.
Astfel cum a susținut și pârâta, care nu a dovedit nici ea plata prețului din facturi, pentru bunurile achiziționate de la debitoarea vânzătoare reclamanta ar fi avut posibilitatea de a solicita desființarea acestor transferuri patrimoniale, iar nu anularea lor. De asemenea, tribunalul a înlăturat înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, reprezentând copia declarației numitului, dată la Primăria - Provincia, deoarece acesta are caracter extrajudiciar, provine de la o persoană care nu are nicio calitate la vreuna dintre părți și este în contradicție cu actul autentic de vânzare-cumpărare.
Împotriva sentinței civile nr. 188 din 6 februarie 2008 Tribunalului Arad, în termen legal, a declarat recurs lichidatorul judiciar Consult AR Management A, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de anulare a actelor juridice translative de proprietate, în temeiul art. 3041din Codul d e procedură civilă, fără cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în mod greșit judecătorul-sindic a considerat că în speță nu s-a făcut dovada existenței condițiilor necesare anulării transferurilor patrimoniale contestate, deși, potrivit art. 80 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, criteriul care trebuie verificat într-un asemenea caz este intenția tuturor părților implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile.
Intenția părților este o problemă de fapt care trebuie verificată luând în calcul toate aspectele cauzei. În prezentul litigiu, debitoarea Pasta A este o persoană juridică aflată în faliment, stare în care a ajuns datoria încetării activității. Orice administrator cunoaște că oprirea activității duce, mai devreme sau mai târziu, la incapacitate de plată. Pe de altă parte, A, cumpărătoarea bunurilor, este o persoană juridică înființată numai pentru astfel de operațiuni, împrejurare care reiese din adresa nr. 21684/24.05.2007 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad prin care se atestă că între data înființării firmei 08.06.1994 și 21.11.2066, aceasta nu a desfășurat nicio activitate.
Operațiunile comerciale de vânzare-cumpărare dintre cele două firme sunt încheiate de aceeași persoană, respectiv prin actul juridic denumit autocontract. Din întregul probatoriul administrat în cauză rezultă că societatea cumpărătoare nu a intenționat niciodată să achiziționeze bunurile mobile și imobile ale debitoarei și că unicul scop al încheierii actelor juridice contestate a fost instaurarea stării de insolvență a debitoarei Pasta
În drept a invocat dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă și art. 80 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Pârâta intimată, legal citată, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 16-17), prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea căii de atac, deși recurenta susține că hotărârea tribunalului ar fi netemeinică și nelegală, ea nu indică în concret niciun motiv de nelegalitate sau de netemeinicie, lichidatorul reluând practic motivele invocate în cererea introductivă de instanță, fără a aduce noi argumente pertinente soluționării cauzei.
Intimata apreciază că motivul invocat de reclamantă - neplata prețului - nu este prevăzut în lege ca o cauză de nulitate a contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru bunul imobil. În situația în care prețul nu ar fi fost plătit, factura acceptată de cumpărătoare putea constitui titlu executoriu și putea fi executată silit. Ca urmare, singura posibilitate legală a reclamantei de a încasa prețul, în cazul în care acesta nu ar fi fost plătit, este, în opinia, intimatei, recuperarea acestuia pe cale de executare silită și nicidecum să invoce nulitatea vânzării.
Mai mult, din contractul autentic nr. 1372/2003 încheiat de notarul public rezultă cu certitudine, lucru confirmat atât de vânzătoare, cât și de cumpărătoare, că prețul negociat de ambele părți a fost achitat integral, fiind încasat de către vânzătoare. Această clauză cuprinsă într-un act autentic și confirmată de ambele părți constituie o proba absolută a faptului că societatea cumpărătoare și-a îndeplinit obligația asumată, aceea de a plătii prețul. Dacă vânzătoarea nu i-a emis o chitanță cu prețul încasat, este culpa ei și nicidecum culpa cumpărătorului, astfel că intimata nu poate fi prejudiciată din moment ce s-a declarat în fața notarului că prețul a fost încasat. Vânzătoarea poate fi, eventual, trasă la răspundere penală pentru că a încasat prețul și nu a emis chitanță, neînregistrând suma respectivă în contabilitate, eludând plata impozitului pe venit.
În altă ordine de idei, nu se poate reține reaua credință a nici uneia dintre părți în sensul că ar fi avut intenția de a sustrage bunurile de la urmărirea de către creditori pentru că deschiderea procedurii falimentului față de pârâta Pasta a început în anul 2005, respectiv la doi ani de la închiderea tranzacțiilor contestate.
Pe cale de excepție, intimata a reiterat prescripția dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind transferul patrimonial referitor la bunul imobil, întrucât, potrivit contractului autentic, imobilul a fost vândut la 16 aprilie 2003, iar dreptul de proprietate asupra acestuia a fost întabulat în cartea funciară la 17 aprilie 2003, aceasta fiind data când a avut loc transferul dreptului real. Or, de la această dată, dacă prețul nu ar fi fost plătit, neexistând o altă clauză privind termenul de achitare al prețului, vânzătoarea sau creditorii ei avea dreptul să ceară executarea silită sau "rezilierea" contractului. Cum reclamanta a introdus acțiunea la 25 aprilie 2006 este evident că s-a depășit termenul general de prescripție de 3 ani cu 8 zile.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 3041și art. 304 pct. 9, în care se încadrează, potrivit alin. 3 al art. 306 din Codul d e procedură civilă, motivele recurentei, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Actele frauduloase sunt cele săvârșite cu rea-credință, în scopul de a leza creditorii și de a obține pentru sine sau pentru o altă persoană un folos necuvenit. De regulă, ele se săvârșește cu complicitatea altei persoane, dar este posibilă și săvârșirea de către debitor singur.
Potrivit art. 60 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, dministratorul sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.
Cazurile de la literele b) și c) ale art. 61, care au fost invocate de practicianul reclamant drept temei legal al cererii sale introductive, astfel cum a fost ea precizată ulterior, prevăd că administratorul sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate prin perațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, și prin acte încheiate, în aceeași perioadă, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
În primul rând, este de reținut că în cererea de recurs lichidatorul debitoarei Pasta A nu a invocat decât art. 80 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, act normativ care a abrogat in integrum fosta Lege a reorganizării judiciare și a falimentului, și care se aplică astfel în litigiul de față, întreaga motivare a recursului fiind centrată pe acest caz de anulare a pretinsului transfer fraudulos.
În al doilea rând, se impune remarcat faptul că vânzările contestate au fost încheiate înainte de înregistrarea cererii de deschidere a procedurii de insolvență față de societatea debitoare și chiar înainte de înregistrarea oricărei cereri formulate de creditori față de aceasta, astfel că nu se poate susține cu temei că prin respectivele tranzacții cele două societăți contractante ar fi urmărit diminuarea frauduloasă a patrimoniului debitoarei. Articolul 61 din Legea nr. 64/1995, republicată, permite anularea operațiunilor comerciale încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii dacă sunt făcute în paguba creditorilor. Or, în speță, prețul obținut din vânzarea bunurilor, prin efectul subrogației reale, a intrat în patrimoniul debitoarei, astfel că nu este îndeplinită condiția de fraudare a intereselor creditorilor. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, la momentul încheierii vânzărilor societatea debitoare se afla în cursul desfășurării normale a activității sale, iar în conformitate cu art. 63 din lege, prin excepție de la dispozițiile art. 61, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial făcut de debitor în cursul desfășurării normale a activității sale.
Din analiza art. 80 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006 rezultă că pentru admisibilitatea unei asemenea acțiuni în anulare se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1) transferul unui bun de către un terț, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii; 2) intenția tuturor părților contractante de a sustrage bunul de la o eventuală urmărire sau de a leza în orice fel drepturile creditorilor.
În speță, cea de-a doua condiție - a intenției comune la fraudare - nu a fost demonstrată și, contrar sus inerilor recurentei, ea nu rezultă din acte sau fapte de natură a atrage o asemenea concluzie.
acțiunii întemeiate pe acest text, în raport cu cele precedente și consecutive, constă în existența unui concert fraudulos între debitor și partenerii săi, toți fiind animați de intenția de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmărite în temeiul gajului general al creditorilor.
Spre deosebire de situația reglementată de art. 79, potrivit căruia administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul pot introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, în cazul actelor la care se referă dispozițiile art. 80 alin.1 lit. c) toate părțile actului, atât debitorul, cât și partenerii săi în acel act, trebuie să fie animați de intenția de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmăribile în temeiul gajului general al creditorilor. Ca atare, în acest ultim caz trebuie dovedită existența unui concert fraudulos, prezumția de fraudă fiind practic instituită doar în privința debitorului, nu și în privința unei acțiuni frauduloase concertate.
Simplul fapt că aceeași persoană fizică a semnat în fața notarului public actul autentic de vânzare-cumpărare a imobilului situat în loc. A,-, jud. A, înscris în nr. 64126 A, sub nr. top. 3109/1.16.2/b/3, atât în numele societății vânzătoare, cât și în numele societății cumpărătoare, nu poate determina concluzia intenției de fraudare, care trebuie dovedită și nu prezumată. Dacă intenția de fraudare ar fi fost prezumată de lege, atunci sancțiunea aplicată actului juridic era nulitatea absolută și nu relativă, iar cel ce a invocat-o trebuia să demonstreze numai dubla calitate a acelei persoane, lucru pe care legiuitorul nu l-a dorit.
Împrejurarea, reală de altfel, că intimata A, cumpărătoarea bunurilor, a fost constituită la data de 8 iunie 1994 nu prezintă nicio relevanță juridică în cauză în condițiile în care afirmațiile recurentei în sensul că această persoană juridică ar fi fost înființată numai pentru astfel de operațiuni, astfel cum reiese din adresa nr. -/24.05.2007 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad, adresă care nu se regăsește nici la dosarul de primă instanță și nici la dosarul de recurs, sunt nedovedite în vreun fel. Într-adevăr, în dosarul nr- al Curții de Apel Timișoara, la fila 36 se află adresa nr. 13347/13.04.2007 eliberată de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Arad cu privire la intimata A, dar din acest înscris nu rezultă decât data înființării acestei societăți comerciale, precum și faptul că din 20 iunie 1994 ea este plătitoare de
La data încheierii actului de vânzare -cumpărare, nu s-a făcut dovada că părțile aveau intenția de a scoate de sub urmărire bunul aflat în patrimoniul recurentei reclamante. Este adevărat că ntenția de fraudare este greu de dovedit, deoarece ea presupune o manifestare de voință clară de fraudare și nu se întemeiază pe o stare de fapt, ce nu are elemente volitive. Pentru aceleași considerente recurenta trebuia să dovedeasc raportul de cauzalitate dintre starea de insolvență a societății debitoare și consecințele pe care le poate produce actul de transfer al bunului. Însă, în cauză, lichidatorul judiciar nu a prezentat dovezi referitoare la destinația sumelor rezultate din vânzarea imobilului în litigiu, precum și a celorlalte bunuri mobile, în cuprinsul precizării de acțiune depusă la tribunal la 9 iunie 2006 practicianul menționând faptul că administratorul social nu i-a predat documentele contabile.
n mod corect a reținut judecătorul-sindic în considerentele hotărârii, dar și intimata societate comercială în apărările formulate la motivele de recurs, că din probațiunea administrată nu rezultă intenția părților implicate în actele translative de proprietate de a sustrage bunuri de la urmărirea acestora de către creditori ori intenția de a leza interesele acestora și, în orice caz, împrejurarea că lichidatorul nu a găsit chitanțele de plată a prețului nu instituie o prezumție de rea-credință în sarcina părților contractante, cum eronat susține recurenta, în condițiile în care elementul bunei-credințe, care joacă un rol atât de M în asumarea și executarea obligațiilor civile, se estompează în dreptul comercial, care preferă să ia în considerare regularitatea obiectivă a situației juridice. Dar oricum, reaua-credință trebuia dovedită, iar nu prezumată - cum că "din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că societatea cumpărătoare nu a intenționat niciodată să achiziționeze bunurile debitoarei", ceea ce nu s-a făcut în speță.
Pe de altă parte, dacă s-ar presupune, contrar celor înscrise în actul autentic de vânzare-cumpărare a imobilului, că prețul acestui bun nu a fost plătit de către cumpărător, aceasta nu constituie, cum eronat susține lichidatorul debitoarei, un motiv de anulare a transferului patrimonial contestat, ci, raportat la prevederile de drept comun, practicianul ar fi avut posibilitatea, printre altele, să ceară desființarea convenției încheiate, ținând seama de reciprocitatea și interdependența obligațiilor părților din contractele sinalagmatice.
Astfel, potrivit art. 1361 din Codul civil, principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul în ziua și la locul determinat prin contract, alături de aceasta cumpărătorul mai având și obligația de a lua în primire bunul vândut, precum și pe aceea de a suporta cheltuielile vânzării, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.
Obligația cumpărătorului de plată a prețului este foarte importantă și este de esența contractului de vânzare-cumpărare. Regulile prevăzute de Codul civil în art. 1361-1370 sunt supletive, părțile putând conveni după voința lor, însă dacă nu se prevede nimic în contract sau dacă părțile trimit la dispozițiile legale, atunci sunt aplicabile prevederile menționate.
Regula generală în materie de obligații este că, în lipsa stabilirii unui termen, plata se poate cere imediat. Totuși, în materie de vânzare-cumpărare plata se poate cere numai în momentul predării lucrului vândut, astfel încât termenul prevăzut pentru predarea lucrului profită și cumpărătorului în privința plății prețului, fiind posibil ca părțile să stipuleze la încheierea contractului ca prețul să fie plătit la diferite termene succesive, în mod fracționat.
În caz de neplată a prețului în condițiile stipulate, vânzătorul are la dispoziție mai multe mijloace juridice: a) executarea silită a obligației de plată; b) excepția de neexecutare; c) acțiunea în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Cea mai importantă posibilitate legală a vânzătorului este acțiunea în rezoluțiunea contractului, prevăzută de art. 1365 din Codul civil: dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării, el putând solicita rezoluțiunea atât în cazul în care cumpărătorul nu a plătit deloc prețul sau numai o parte din preț, cât și atunci când nu s-au plătit dobânzile convenite, dreptul de opțiune aparținând numai vânzătorului.
Deși art. 1366 și 1367 din Codul civil se referă numai la bunurile imobile, atât practica cât și literatura de specialitate au arătat că cele două texte de lege sunt aplicabile atât vânzărilor de bunuri imobile, cât și vânzărilor de bunuri mobile. Într-adevăr, având în vedere că art. 1366 reprezintă aplicarea în materie de vânzare a prevederilor art. 1021 din același cod, rezultă că în contractele sinalagmatice, fără a se distinge între bunurile mobile și imobile, se poate acorda termen de grație pentru plata prețului. Dacă rezoluțiunea s-a pronunțat împotriva cumpărătorului, atunci ea operează retroactiv până în momentul vânzării, astfel că cel care a cumpărat bunul va fi obligat să îl restituie vânzătorului, împreună cu fructele acestuia, și va putea fi obligat și la daune-interese.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind transferul patrimonial referitor la bunul imobil pe motiv că de la data când a avut loc transmiterea dreptului real, dacă prețul nu ar fi fost plătit, neexistând o altă clauză privind termenul de achitare a prețului, vânzătoarea sau creditorii ei aveau dreptul să ceară executarea silită sau rezoluțiunea contractului, termenul general de prescripție de 3 ani a fost depășit cu 8 zile, Curtea reține că această apărare în mod corect a fost înlăturată de către prima instanță cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale generale în materia prescripției dreptului la acțiune invocate de către societatea pârâtă, ci cele ale art. 62 din Legea nr. 64/1995, actualul art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, termene la care pârâta nu a făcut referire, dar care nu au fost depășite raportat la data deschiderii procedurii colective împotriva debitoarei Pasta
Față de soluția la care a ajuns, ăzând că intimata A a solicitat cheltuieli de judecată, raportat la prevederile art. 274 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, Curtea va obliga recurenta la plata sumei de 350 de lei către această intimată cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței nr. 80/05.05.2008 emisă de Cabinet de Avocat din Baroul Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de lichidatorul judiciar Consult AR Management A împotriva sentinței civile nr. 188 din 6 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâtele intimate Pasta A, reprezentată prin administratorul special, și
Obligă recurentul să plătească intimatei A suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 septembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /29.09.2008
Dact. /02.10.2008 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Arad
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
