Atragerea răspunderii administratorilor. Decizia 512/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 512/2009
Ședința publică de la 12 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicolae Durbacă
JUDECĂTOR 2: Mircea Noșlăcan
JUDECĂTOR 3: Gilica Popescu
Grefier - -
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de pârâtul împotriva Deciziei comerciale nr. 233/11 martie 2009 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA în Dosar nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
Se constată că la dosar s-a înregistrat, din partea Administrației Finanțelor Publice A I, o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen întrucât nu poate asigura reprezentarea prin consilier juridic. La cerere este anexat ordinul de deplasare nr. 492/09.06.2009.
De asemenea, se constată că s-au depus concluzii scrise din partea reclamantei intimate Bank România
Instanța, constată că cererea de amânare a fost formulată de Administrația Finanțelor Publice A I, administrația financiară solicitând pentru a doua oară amânarea cauzei pentru lipsa apărării, motiv pentru care respinge cererea și reține cauza în pronunțare.
După dezbaterea cauzei se prezintă avocat pentru pârâtul contestator. Solicită admiterea contestației în anulare pentru motivele invocate în scris, pe care le susține și le dezvoltă. Apreciază ca fiind o eroare materială calificarea de către instanță a întâmpinării formulate de către ca recurs.
Arată, de asemenea, că din conținutul cererii formulate de către DGFP A, cu care a fost învestită instanța de recurs, nu rezultă nici o critică în ceea ce privește insuficiența probelor administrate la instanța de fond sau o vătămare a drepturilor procesuale de natură a justifica soluția în ceea ce privește trimiterea spre rejudecare și, respectiv completarea probatoriului. La instanța de fond nu au fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Solicită cheltuieli de judecată și depune la dosar chitanța reprezentând onorariu avocat.
CURTEA DE APEL
Asupra contestației în anulare de față:
Prin decizia comercială nr. 233/2009 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIAs -au admis recursurile declarate de reclamantele DGFP A și SA " " C-N împotriva sentinței comerciale nr. 574/18 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Alba - Secția comercială.
A fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, prin atașarea dosarului nr. 42/1999 al Tribunalului Alba având ca obiect lichidarea judiciară totală a falitei SA " " fostă SA " " A I și cercetarea actelor și lucrărilor a acestui dosar.
Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că reclamantele DGFP A și SA " " C N au declarat recurs susținând că tribunalul a greșit întrucât nu a dat efect dispozițiilor art. 124 din Legea nr. 64/1995 deși, administratorii societății au deturnat spre alte scopuri sumele în dolari americani obținute din creditele contractate cu banca, nu au onorat facturile emise și nici datoriile scadente ale societății, contractând noi credite care au dus în mod vădit la încetarea de plăți a societății, fiind evident necesară atragerea răspunderii pârâtului, în calitate de mandatar al societății.
În speță, dreptul la despăgubire al foștilor creditori ai societății falite nu a fost verificat de către tribunal care nu a dispus atașarea la prezenta cauză a dosarului în care s-a pronunțat sentința de închidere a procedurii executării silite concursuale față de societatea debitoare.
Cu alte cuvinte, judecătorul a pășit la soluționarea cererilor reclamantelor fără a cunoaște dacă și cât din pasivul societății falite a rămas neacoperit din fondul de lichidare, care sunt creanțele și creditorii neplătiți, aspecte esențiale pentru o judecată dreaptă, ținând cont că răspunderea delictuală comercială la care se referă art. 124 din Legea nr.64/1995, este subsidiară, limitată la partea din pasivul neacoperit al societății și antrenabilă numai dacă se dovedește de către cei care invocă, săvârșirea faptei, în materialitatea ei, nu descrisă sau afirmată generic.
Judecătorul sindic nu a dat efect acestor reguli, iar reclamanții și toți cei interesați, nu au putut obține informații necesare susținerii cererii deoarece nu s-a atașat dosarul de faliment al societății comerciale.
Pe de altă parte, judecătorul cauzei nu s-a preocupat să dispună administrarea tuturor probelor pe baza cărora să constate dacă s-a comis una sau mai multe fapte ilicite din cele descrise de lege.
Sub acest aspect, este contrară art. 208 alin. 1 Codul d e procedură civilă hotărârea judecătorului care, fiind chemat să stabilească o faptă, în materialitatea ei, transferă această obligație în sarcina expertului contabil.
Curtea mai reține din fișa de identificare a societății falite, A, aflată în dosar file 37-41, că societatea a constituit filiale și că societatea falită a deținut o parte a fondului de comerț prin organizarea de magazine în alte orașe din țară.
Raportat la aceste împrejurări extrem de relevante pentru justa soluționare a cererilor de chemare în judecată, este necesar ca judecătorul să cerceteze dacă lichidatorul judiciar au acționat pentru a se informa asupra înființării efective a filialelor sau dacă a rămas doar în fază de proiect, și dacă au existat împrejurări care au influențat fondul de comerț situat în locațiile menționate la registru.
Împotriva deciziei a formulat prezenta contestație în anulare pârâtul care a solicitat anularea deciziei atacate și respingerea recursului creditoarei DGFP
În motivarea contestației s-a arătat că, în mod eronat, s-a apreciat că și creditoarea A au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 574/COM/2008 pronunțată de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Alba și a admis acest recurs. Această parte a depus doar întâmpinare. Pentru termenul de judecată din 28.01.2009 calificarea întâmpinării ca recurs este rezultatul unei erori. Nu s-a verificat îndeplinirea condițiilor pentru depunerea recursului.
Este eronată și reținerea împrejurării că judecătorul sindic nu a verificat dreptul de despăgubire al creditorilor câtă vreme în preambulul sentinței civile nr. 574/COM/2008 s-a specificat în mod expres formarea dosarului ca urmare a încheierii pronunțate în dosar nr. 42/1999 al Tribunalului Alba de către judecătorul sindic. Judecătorul sindic a avut cunoștință de cuprinsul dosarului e insolvență și s-a raportat la actele din acel dosar. Intimații au fost părți (creditori) în dosarul de insolvență și au avut cunoștință despre conținutul acelui dosar. Este eronată și raportarea instanței de recurs la noțiunea fondului de comerț.
În drept s-au invocat prevederile art. 318, 319.pr.civ.
Contestația a fost legal timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,3 lei timbru judiciar.
Intimata Aaf ormulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare, fără a indica motive.
Examinând contestația în anulare raportat la motivele invocate de contestator raportat la dispozițiile art. 318 alin. 1 teza 1, curtea de apel constată că aceasta este întemeiată față de următoarele considerente:
Contestația în anulare a fost înregistrată la registratura Curții de APEL ALBA IULIA la data de 24 martie 2009 în termenul prevăzut de art. 319 Cod pr.civilă, astfel că excepția tardivității susținută de intimata Bank România SA este neîntemeiată.
Prin decizia comercială nr. 233/11 martie 2009 pronunțată de Curtea de APEL ALBA IULIA au fost admise două recursuri, respectiv a reclamantelor DGFP A și SA C
Reprezintă greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 318 alin. 1 acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată.
Or, instanța de recurs în mod greșit s-a pronunțat în sensul admiterii recursului formulat de SC SA în condițiile în care la dosar partea a depus doar înscrisul intitulat "Întâmpinare" înregistrat la 26.01.2009 la registratura instanței de recurs, iar SC SA și-a păstrat calitatea de intimată, calitate în care a fost citată pentru ultimul termen de judecată din 11 martie 2009.
Săvârșind o eroare materială, instanța de recurs s-a pronunțat asupra întâmpinării formulată de o intimată la recursul declarat de și A soluționând-o ca și recurs, cu toate că exercitarea recursului necesită obligatorie respectarea dispozițiilor referitoare la timbrare potrivit art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, la termenul de declarare prevăzut de art. 301 Cod pr.civilă și depunerea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Întâmpinarea depusă de SC SA nu putea fi calificată drept recurs și soluționată ca atare prin pronunțarea deciziei nr. 233/11 martie 2009 întrucât nu a fost timbrat cu taxa de timbru și timbru judiciar, nu au fost respectate termenul de declarare a recursului și instanța la care trebuia depus.
Instanța de recurs, apreciind întâmpinarea drept recurs, a admis recursul SA în urma analizării conținutului întâmpinării drept motive de recurs, iar o astfel de analiză constituie o eroare materială, de fapt în sensul dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza 1 Cod pr.civilă.
În consecință, calificarea și soluționarea unei întâmpinări reglementată de dispozițiile art. 308 alin. 2 raportat la art. 115 Cod pr.civilă ca recurs, după regulile de procedură specifice acestuia, determină admisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul potrivit art. 318 alin. 1 teza 1 Cod pr.civilă, dezlegarea dată de instanța de recurs fiind rezultatul unei greșeli materiale.
Apreciind ca întemeiat motivul de contestație în anulare mai sus arătat, urmează ca în baza art. 320 alin. 3 raportat la art. 318 alin. 1 teza 1 Cod pr.civilă să fie admisă contestația în anulare formulată de contestatorul și se va anula decizia atacată, urmând să se procedeze la rejudecarea recursului declarat de și
În rejudecare, se constată că prin sentința nr. 574/com/2008 a Tribunalului Alba au fost respinse cererile formulate de reclamantele Bank România SA (fostă Eurom Bank SA), SC SA T, DGFP A pentru A, SC CNî mpotriva pârâtului pentru atragerea răspunderii pentru pasivul debitoarei SC SA nerecuperat în cursul procedurii insolvenței, fiind obligate reclamantele la 3570 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtului.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în dosarul de faliment de către expertul, cât și cel efectuat în prezentul dosar de către expertul rezultă că principalele cauze care au determinat falimentul SC SA ce și-a schimbat la 22.01.1996 denumirea în SC SA sunt eșuarea celor două planuri de afaceri pentru aprovizionarea cu zahăr de import în anii 1993 și 1995, precum și cheltuielile financiare deosebit de mari constând în dobânzi și comisioane bancare generate de cele două credite contractate.
În ceea ce privește creditele angajate de societate, primul a fost contractat de la Sucursala a Băncii, în valoare de 850.000.000 rol (cca. 800.000 USD) cu o dobândă de 100 % și cu destinația expresă pentru plata furnizorului de zahăr SC SRL C
Contractele ferme încheiate de debitoare pentru distribuția mărfii au fost afectate de lipsurile cantitative constatate la zahărul livrat de SC SRL C recunoscute de furnizor, în cuantum total de 45 zone, clienți importanți renunțând la comenzile inițiale, plătind cu întârziere sau deloc marfa, iar dobânda penalizatoare pentru credit ajungând la 270 %.
În aceste condiții societatea a intrat în pierderi, cauzele clare fiind costurile ridicate ale mărfurilor (- mii lei în totalul veniturilor de 767.586 mii lei), adică 93%, dar mai ales nivelul enorm al dobânzilor plătite la bancă de 1.295.506 mii lei (cca. 762.000 USD), pentru creditul nerambursat timp de peste un an de zile.
În această perioadă, oportunitatea de afaceri întrezărită de membrii organelor de conducere, de import a unei cantități de peste 10 mii tone zahăr din SUA, prin SC Internațional, condiționată de deschierea unui acreditiv de cca. 3.500.000 USD, a determinat la sfârșitul anului 1994 contractarea unui alt credit în valoare de 4.500.000 USD de la aceiași instituție bancară, majorat printr-un act adițional cu încă 600.000 USD în anul 1995.
Din acest credit, suma de 4.642.432 USD a fost destinată inițial deschiderii acreditivului pentru import zahăr, iar ulterior acreditivul a fost desființat ca neoperațional, suma de 132.198 USD fiind rambursată ca neutilizată la 30.10.1995.
În cea ce privește diferența de 325.370 USD, suma de 24.629 USD a fost cheltuită cu deplasările personalului în străinătate justificate pentru perfectarea operațiunilor de import-export și pentru participarea la târguri și expoziții, iar restul
pentru operațiuni de import de utilaje agricole din, mărfuri alimentare din Ungaria, Austria, Germania și transporturile aferente.
De asemenea, din raportul contabil rezultă că au existat permanent preocupări din partea administratorului și a celorlalți factori responsabili mandatați de acesta, directori, șefi de compartimente, revizori contabili pentru urmărirea asigurării mijloacelor și documentațiilor de recuperare a creanțelor, 85 % din soldul acestora fiind reprezentat însă de debitul SC SRL.
Aceste acțiuni de recuperare au constat în concilieri prearbitrale, acțiuni în instanță, compensări.
În privința stabilirii strategiilor societății, a căilor de acțiune și a deciziilor importante se reține că au fost apanajul Adunării Generale a Acționarilor, documentele contabile fiind semnate potrivit delegărilor de competență nu numai de către pârât, cât și de directorul comercial, directorul economic, șefi de compartimente.
Răspunderea administratorului social este una personală ce intervine în condițiile generale ale răspunderii delictuale ce reies din dispozițiile art. 998-999 cod civil și numai atunci când prin săvârșirea faptelor prevăzute la art. 137 din actul normativ sus menționat s-a ajuns la starea de insolvență a societății.
De asemenea, răspunderea pentru insuficiența activului poate fi angajată numai dacă acest prejudiciu a rezultat direct din greșeala de gestiune constând într-o activitate managerială necorespunzătoare, iar la starea de încetare de plăți să fi contribuit pârâtul, printr-una din faptele imputate.
În condițiile în care scopul urmărit atât de pârât, cât și de ceilalți factori de decizie a fost redresarea economică a societății, valorificarea importurilor realizate prin apelarea la credite bancare presupunând anumite riscuri asumate, urmărirea unor câștiguri imediate prin operațiuni complexe într-o perioadă de instabilitate financiară nu este suficientă pentru a se proba intenția acestuia presupusă de creditoare, de dispunere a continuării activității, de folosire a bunurilor și creditelor societății doar în folosul propriu sau de dispunere de acte de comerț în folos personal și în condițiile art. 137 lit. a, b și c din Legea 64/1995 rep.
În ceea ce privește fapta reglementată de art. 137 lit. d din lege, în măsura în care expertiza efectuată în cauză a stabilit că evidența contabilă a societății a fost organizată și condusă conform prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991 și a Regulamentului de Aplicare aprobat prin HG nr. 704/193, respectiv, contabilitatea fiind organizată în compartiment distinct și condusă corect și la zi, analitic și sintetic, cronologic și sistematic, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile instituirii răspunderii pârâtului pentru această faptă.
Faptul că demersurile economice ale societății nu au reușit, la cauzarea pierderilor contribuind și conduita partenerilor contractuali neconformă cu principiile bunei credințe în afaceri nu a putut determina atragerea răspunderii sociale a pârâtului pentru pasivul nerecuperat de creditoare în cursul procedurii, în măsura în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptelor prevăzute de art. 137 din Legea 64/1995 rep.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs FP. A și A solicitând casarea, iar pe fondul cauzei admiterea cererii A pentru atragerea răspunderii materiale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei și respingerii cererii pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului arată că instanța nu a avut în vedere și faptele organelor de conducere care au dus la eșuarea planurilor de afaceri, iar răspunderea delictuală poate fi antrenată și când prejudiciul a fost cauzat prin neglijență sau imprudență.
Se apreciază că pentru prejudiciul creat prin imprudență sau neglijență nu trebuie dovedită intenția, în prezența greșelii manageriale a conducerii societății.
Intimatul a solicitat prin întâmpinare respingerea ca nefondat a recursului declarat de A și A față de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză.
Intimata SC SA a solicitat prin întâmpinare admiterea recursului declarat în cauză, anularea sentinței și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar Bank Luni România SA a solicitat prin notele înregistrate la 10 martie 2009 admiterea motivelor de ordine publică referitoare la încălcarea de instanța de fond a rolului activ prevăzut de art. 129 alin. 5 Cod pr.civilă și a dispozițiilor art. 129 alin. 4 coroborate cu art. 261 alin. 3 Cod pr.civilă.
Analizând sentința atacată, față de recursul A și A, așa cum s-a stabilit prin admiterea contestației în anulare, se constată următoarele:
Intimata Bank România SA nu a formulat recurs în cauză, sentința fiindu-i comunicată la 10.11.2008 conform dovezii de la fila 344 din dosarul de fond, iar din analiza motivelor invocate ca fiind de ordine publică, curtea de apel constată că acestea nu sunt întemeiate.
Nu se poate reține că judecătorul fondului nu și-a îndeplinit rolul activ prevăzut de art. 129 alin. 5 Cod pr.civilă prin necenzurarea probelor administrate, în condițiile în care, în cauză, a încuviințat întocmirea a două rapoarte de expertiză de către experți diferiți, iar lichidatorul judiciar nu a reținut săvârșirea faptelor prevăzute de art. 137 din Legea nr. 64/1995, tribunalul procedând temeinic la coroborarea mijloacelor de probă administrate.
Nici susținerile intimate Bank România SA, ca motiv de ordine publică privind încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 4 coroborate cu art. 261 alin. 3 Cod pr.civilă, nu poate fi însușită de curte, sentința cuprinzând motivele pentru care intimata a formulat cerere pentru atragerea răspunderii pârâtului.
Prin urmare, motivele invocate ca fiind de ordine publică sunt neîntemeiate, iar în absența declarării unui recurs în condițiile legii, celelalte motive, de nelegalitate și netemeinicie invocate, nu pot fi analizate ca motive de recurs, aceeași fiind și situația motivelor susținute de intimata SC SA.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din perspectiva motivelor invocate de A și A, reține:
Răspunderea reglementată de prevederile art. 137 din Legea nr. 64/1995 republicată pe temeiul căreia s-a solicitat atragerea răspunderii pârâților pentru plata pasivului neacoperit al debitoarei este o răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitoarei, în situația în care, prin vânzarea activelor acesteia, nu sunt recuperate toate creanțele stabilite în cauză, potrivit legii.
Dispozițiile art. 137 din lege reglementează, în mod limitativ (lit.a-g), câteva cazuri în care membrii organului de conducere ai persoanei juridice ajunse în stare de insolvență sau orice altă persoană care a cauzat această stare, pot fi obligați să suporte o parte a pasivului debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor au contribuit la provocarea insuficienței fondurilor bănești disponibile ale debitorului.
Așa fiind, această răspundere a membrilor organului de conducere este o răspundere delictuală, dar în același timp specială, deoarece ea împrumută doar unele elemente ale răspunderii delictuale de drept comun și se deosebește esențial de aceasta din urmă prin aceea că ea intervine nu numai pentru săvârșirea oricărei fapte ilicite, ci numai dacă au fost săvârșite faptele ilicite expres și limitativ prevăzute de dispozițiile alin. 1 lit. a-g din lege.
În acest context, nu pot fi reținute, pentru a întemeia răspunderea pârâtului pe temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995, dispozițiile art. 72 și urm. din Legea nr. 31/1990 republicată privitoare la mandat, și la răspunderea pe acest temei a administratorilor societăților comerciale, această răspundere fiind una de drept comun, care excede cadrului instituit de art. 137 din Legea nr. 64/1995, menționat.
Sub un alt aspect, textul art. 137 alin. 1 din lege reglementează o răspundere delictuală subiectivă, situație în care pentru a fi antrenată răspunderea civilă specială a membrilor organului de conducere este necesar a se face și dovada vinovăției acestora pe temeiul art. 998 și 999 Cod civil, în acord cu dezlegările date acestei instituții de literatură și practică judiciară relevantă în materie.
Cu toate acestea, cu privire la unele din faptele prevăzute în textul legii, se impune săvârșirea lor cu intenție și nu din culpă. Este cazul tocmai al faptelor imputate pârâtului pe temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995 republicată, sens în care se impunea, ca pentru fiecare din ele, să se producă dovezi din care să rezulte că făptuitorul, prin fraudarea unor dispoziții legale a urmărit și acceptat ajungerea societății în sare de insolvență urmărind în același timp satisfacerea exclusivă a unor interese personale, ale sale ori ale altor persoane, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Critica privind omisiunea instanței de fond de a avea în vedere faptele culpabile ale administratorului care au dus la eșuarea planului de afaceri este neîntemeiată întrucât, atât concluziile lichidatorului judiciar cât și a celor două expertize, nu evidențiază o astfel de culpă încadrabilă în dispozițiile art. 137 din Legea nr. 64/1995.
Deși în cauză a fost administrat un probatoriu vast, neglijența sau imprudența administratorului invocată în cadrul motivelor de recurs nu a fost probată în sensul evidențierii vreunui element de natură a angaja răspunderea.
Instanța de fond a reținut temeinic că scopul urmărit de pârât - redresarea economică a societății - nu constituie o greșeală managerială de natură să atragă răspunderea patrimonială conform art. 137 din Legea nr. 64/1995, contextul economic generat de dobânda bancară generată de credite care a ajuns la 270 % generând cheltuieli financiare deosebit de mari, care au afectat planurile de afaceri pentru aprovizionarea cu zahăr de import.
În consecință, și motivul de recurs referitor la greșeala managerială a conducerii societății ca temei al angajării răspunderii se dovedește nefondat.
În condițiile în care vinovăția nu este prezumată, iar din probele administrate în cauză, respectiv cele două rapoarte de expertiză contabilă care se coroborează cu rapoartele lichidatorului judiciar, nu au fost evidențiate elemente de natură să angajeze răspunderea pârâtului, curtea de apel constată că sentința atacată este legală și temeinică, la adăpost de criticile formulate, urmând ca în baza art. 312 Cod pr.civilă, să se dispună respingerea recursului declarat de A și
În baza art. 274 Cod pr.civilă va fi obligată recurenta ca și parte care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.365 lei reprezentând onorariul de avocat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite contestația în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei nr. 233/2009 pronunțată de Curtea de Apel în dosar nr-.
Anulează decizia atacată și procedând la rejudecarea recursului:
Respinge recursul declarat de DGFP A și A împotriva sentinței nr. 574/COM/2008 pronunțată de judecătorul sindic în dosar nr-.
Obligă Direcția Generală a finanțelor Publice a Județului A la plata în favoarea pârâtului a sumei de 5365 lei reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 12.06.2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red.
Th.
Ex.2/14.08.2009
Jud fond
Președinte:Nicolae DurbacăJudecători:Nicolae Durbacă, Mircea Noșlăcan, Gilica Popescu
