Conflict de competenta Instante comerciale. Sentința 27/2010. Curtea de Apel Cluj

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS

ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr-

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 27/2010

Ședința Camerei de Consiliu de la 04 Februarie 2010

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Liviu Ungur

Grefier - -

S-a luat în examinare conflictul negativ de competență ivit în cadrul recursului formulat de DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C, împotriva sentinței civile nr. 4295/10.06.2009, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect conflict de competență.

Soluționarea cauzei s-a făcut în Camera de Consiliu, fără citarea părților.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

asupra incidentului procedural de față, reține următoarele:

1. Prin contestația la executare propriu-zisă introdusă la data de 18.12.2008 (data poștei pe plicul de expediție, recomandat), pe rolul Judecătoria Baia Mare, contestatorul a solicitat în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C, să se constate ca prescrisă executarea silită a debitului în sumă de 9.410 lei stabilit în baza titlurilor executorii emise de Biroul Vamal, respectiv Actul Constatator nr. 2132/01.10.2001 și Decizia nr. 7416/09.11.2006 iar pe fond să se dispună anularea popririi înființate asupra sumelor datorate de terțul poprit precum și a tuturor formelor de executare silită ce formează obiectul dos. execuțional nr. 1170/2002 al intimatei creditoare, suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabilă a contestației la executare, întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare executării, restituirea cauțiunii depusă de contestator în cuantumul fixat de instanță și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin sentința civilă nr. 4295 din 10 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dos. nr- s-a admis contestația la executare și ca o consecință s-a anulat executarea silită pornită împotriva contestatorului în dos. execuțional nr. 1170/2002 în baza Actului Constatator nr. 2132/01.10.2001 întocmit de Biroul Vamal, s-a dispus restabilirea situației anterioare executării și restituirea către contestator a sumelor reținute de către intimată prin poprirea înființată la data de 24.11.2008 prin adresa nr. 28486 asupra veniturilor datorate contestatorului de terțul poprit și a fost obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs intimata DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C în nume propriu și în reprezentarea Autorității Naționale a Vămilor Recursul a fost înregistrat inițial la Judecătoria Baia Mare la data de 17.08.2009 (data poștei pe plicul de expediție, recomandat) iar ulterior a fost deferit spre competentă soluționare Tribunalului Maramureș Secția civilă.

4. Prin încheierea nr. 848/R din data de 14.10.2009 pronunțată de Tribunalul Maramureș - Secția civilă în dos. nr- s-a dispus transpunerea cauzei la Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș procedându-se la repartizarea aleatorie a cauzei. Pentru a dispune astfel, această instanță a avut în vedere natura juridică a cauzei și incidența dispozițiilor art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor aprobat prin Hotărârea nr. 22.0.9.2005 a.

5. Astfel sesizată, Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureșa dispus la rându-i trimiterea cauzei Secției civile al aceluiași Tribunal și, totodată s-a dispus suspendarea soluționării recursului și trimiterea dosarului Curții de Apel Cluj în vederea soluționării incidentului procedural. Pentru a dispune astfel, s-a reținut că învestirea Secției comerciale de către Secția civilă nu este întemeiată, că demersul privind contentația la executare nu este unul de natură comercială indiferent de calitatea participanților la executare, comerciant sau nu, că natura contestației la executare este întotdeauna civilă și se introduce la instanța de executare care este Judecătoria, mai puțin în cauzele de contencios administrativ când instanța de executare este Tribunalul.

Examinând sesizarea menționată anterior Curtea a statuat că suntem în prezența unui conflict negativ de competență în sens formal în așa cum se va reține în continuare:

În primul rând, Curtea apreciat că în cauză învestirea secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal de către secția civilă a Tribunalului Maramureșs -a făcut în considerarea naturii juridice a cauzei după cum explicit arată această din urmă instanță dar totuși nu se precizează concret care este efectiv natura juridică a cauzei. Altfel spus, secția civilă se rezumă să afirme că fundamentul transpunerii cauzei este natura juridică a cauzei folosind termeni generali care au și condus la confuzii în ceea ce o privește pe a doua secție sesizată. Astfel, aceasta s-a mărginit să redea lapidar din perspectiva unei instanțe comerciale că nu-i aparține competența deși, mai degrabă, speculativ și oarecum periculos, se poate întrevedea că temeiul dezînvestirii secției civile l-a constituit natura de contencios administrativ a cauzei, singurul temei predictibil și oarecum serios. Și este așa, deoarece din perspectiva naturii comerciale a cauzei nu se poate întrevedea care ar fi elementul sau elementele decisive care ar creiona o atare argumentație. Dimpotrivă, pentru natura juridică a cauzei de contencios administrativ ar pleda caracterul creanței urmărite, natura titlului ce se execută, calitatea de organ al administrației publice a intimatului creditor, raportul de putere care se oglindește în raportul juridic de drept material care a generat titlul executor etc.

Așa fiind, în niciun caz Secția comercială de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș nu a fost sesizată ca o instanță comercială ci, mai degrabă, ca o instanță de contencios administrativ.

Din această perspectivă trimiterea cauzei la secția civilă pentru considerentele că secția căreia i s-a transpus cauza nu poate avea competență ca instanță comercială este cât se poate de greșită și aici se poate întrevedea fisura procedurii dintre cele două entități ale Tribunalului. Practic, urmând acest traseu nu am putea să asistăm la o declinare reciprocă între două instanțe care își reciproc competența.

II. În al doilea rând, având însă în vedere incidentul procedural în sensul evocat mai sus și consecințele nesoluționării acestuia cu afectarea gravă a drepturilor părților în cazul conservării situației de întrerupere a cursului procesului, Curtea a procedat în continuare la judecată, reținând la nivel de principiu următoarele:

Curtea apreciază că de vreme ce un litigiu poate fi supus competenței unei secții specializate sau unui complet specializat și această formațiune de judecată transpune pentru motive de competență cauza altui complet specializat al aceleiași instanțe avem de a face cu un conflict de competență dacă cele două structuri își reciproc competența sau în ipoteza în care cea de a doua structură se învesteșete și judecă pricina avem de a face cu o învestire atipică prin hotărârea de declinare a cauzei provenită de la prima entitate.

Așa fiind, încheierea prin care un complet specializat sau o secție specializată a unei instanțe transpune cauza pentru motive de necompetență altui complet specializat sau altei secții specializate din cadrul acelei instanțe nu are regimul juridic al unei simple încheieri pregătitoare/premergătoare ci are regimul juridic al încheierii prevăzute de art. 158.pr.civ. susceptibilă de a fi atacată cu recurs separat.

Curtea apreciază că potrivit noii concepții introduse prin Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 cât și altor legii procesuale succesive, bunăoară Legea nr. 554/2004, se poate conchide că la nivelul instituției competenței instanțelor judecătorești s-a produs o mutație radicală. Altfel spus, necompetența nu mai privește exclusiv instanța așa cum este concepția clasică a Codului d e procedură civilă, ci aceasta poate să privească și structurile ei interne dacă aceste structuri pot avea autonomie instituțională în materia competenței. în vedere, dispozițiile legale speciale care dau în competență soluționarea unui anumit litigiu nu instanței judecătorești în accepțiunea legii procesuale de drept comun, ci unei structuri ale acesteia (jurisdicția de dreptul muncii sau asigurări sociale exercitată de secția ori completul specializat în această materie, jurisdicția de contencios administrativ exercitată de secțiile specializate ale tribunalelor, curților de apel și a Înaltei Curții de Casație și Justiție etc.). Toate aceste entități, structuri ale unei instanțe judecătorești privită ca noțiune clasică, sunt de fapt adevărate instanțe judecătorești sub aspectul competenței materiale. Se poate afirma așadar că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul completurilor ori secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Și este așa, deoarece excepția de necompetență aduce în discuție întotdeauna concurența, sub aspectul competenței, între două instanțe iar declinatorul de competență este un proces incident care se soldează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești distinctă de cea pronunțată pe fondul cauzei, proces incident susceptibil de finalizare prin soluționarea unei căi de atac.

Nu poate fi reținută eventuala concepție în materie, aceea a transpunerii cauzei de la o secție la alta, pentru a justifica absența unui conflict de competență între două jurisdicții ale aceleiași instanțe.

În adevăr, conform art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii () prin Hotărârea nr. 387/2005 cu modificările și completările ulterioare, se dispune că: Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheiere. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședință de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente.

Pe de o parte, Curtea constată că acest text regulamentar se află cuprins în secțiunea a II-a intitulatăActivitatea premergătoare ședinței de judecată și de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativdin Capitolul al II-lea intitulat Desfășurarea activității administrativ-judiciare a instanțelor, ceea ce denotă că activitatea desfășurată de instanță cu prilejul transpunerii dosarului de la o secție la alta este o activitate de administrare eficientă a justiției care nu implică și nu influențează activitatea eminamente judiciară a acesteia, așa cum implică activitatea de soluționare a unei excepții de necompetență materială.

Și este așa, deoarece excepția de necompetență materială a unei instanțe judecătorești nu este un simplu incident procedural de ordin administrativ, care formează premisa textului art. 98 și 99 din Regulamentul, ci reprezintă un incident ce afectează judecata unui dosar, de aceea hotărârea judecătorească care tranșează o astfel de chestiune fie are caracterului unui declinator de competență cu efect asupra dezînvestirii respectivei instanțe, în ipoteza în care se admite excepția de necompetență materială, hotărârea fiind astfel susceptibilă de a fi atacată cu recurs pe cale separată, fie are caracterul unei încheieri interlocutorii care leagă acea instanță de judecarea pricinii, în ipoteza în care se respinge excepția de necompetență materială, în acest caz hotărârea fiind susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei.

Pe de altă parte, Curtea reține că este parte a autorității judecătorești care are din punct de vedere constituțional rol de garant al independenței justiției (art. 133 alin. 1 din Constituția României, revizuită și republicată în anul 2003).

Or, conform art. 126 alin. 2 din Legea fundamentală, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzutenumaiprinlege. De asemenea, Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 61 alin. 1 din aceeași Lege fundamentală, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român șiunica autoritate legiuitoarea țării.

Așa fiind, puterea normativă în ceea ce privește stabilirea regimului competenței instanțelor judecătorești a procedurii de judecată inclusiv a incidentelor în legătură cu aspectele relative la competența jurisdicțiilor judiciare aparține exclusiv Parlamentului care se poate exprima exclusiv prin lege.

Din această perspectivă, Curtea nu poate accepta că are putere normativă egală cu Parlamentul și deci nu se poate ca în virtutea aplicării unui text dintr-un regulament adoptat de una din componentele autorității judecătorești să fie legiferată o procedură judiciară.

De aceea, textul art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu poate fi reținut pentru a fundamenta rezolvarea unui incident privitor la competența instanțelor judecătorești ci va putea fi invocat, eventual, pentru distribuția între secțiile unei instanțe a unei cauze în vederea asigurării unei mai bune administrării a justiției.

III. În al treilea rând, Curtea reține că dezînvestirea Secției civile a Tribunalului Maramureș, fie pe motiv că natura cauzei este comercială, fie pe motiv că natura cauzei este de contencios administrativ, este greșită.

Din prisma primei perspective, am subliniat deja ceva mai sus că dacă premisa dezînvestirii ar avea la bază natura comercială a cauzeitranspunereacauzei la secția comercială, de contencios administrativ și fiscal este fundamental greșită. Și este așa, deoarece niciun element al contestației la executare nu ar pleda pentru comercialitatea cauzei, pentru a reține aplicabilitatea principiilor ce se degajă din considerentele Deciziei nr. 15/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Cât privește cea de a doua direcție de analiză, care pleacă de la premisa că natura litigiului ar fi una de contencios administrativ, Curtea reține următoarele:

Prin Decizia nr. 14/2007 în recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale ÎCCJ au decis că: În aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) din Codul d e procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc:

Judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Pentru a decide astfel, Secțiile Unite au statuat, între altele, că:Excluderea de către legiuitor a instanței de contencios administrativ de la soluționarea contestațiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispozițiilor art. 188 alin. (2) și ale art. 169 alin. (4) din Codul d e procedură fiscală.

Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestației împotriva titlului de creanță fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicțional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din Codul d e procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că "Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă", referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul d e procedură fiscală că, în cazul executării silite, "Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă[.]", nu poate fi interpretată decât în sensul că o atare competență revine numai instanței de drept comun care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul d e procedură civilă, este judecătoria.

Prin urmare, natura cauzei ce vizează contestația la executare împotriva unui titlu executoriu fiscal este cea de drept comun, fiind exclusă orice tangență a instanțelor de contencios administrativ. De aceea, judecătoria ca instanță de executare judecă contestația în virtutea calificării acesteia ca instanță de drept comun cu plenitudine de jurisdicție și nu ca o instanță de contencios administrativ, fie și specială, în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, în materia competenței instanțelor de contencios administrativ, în primă instanță pot judeca, în regulă generală, doar tribunalele administrativ-fiscale iar până la instituirea acestora secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor conform art. 30 din Legea nr. 544/2004 precum și secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.

De asemenea, în recurs în procedura contenciosului administrativ, instanțele competente sunt exclusiv secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și Secția de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ.

Așa fiind, în lipsa unei dispoziții legale speciale, secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului nu are competența de a judeca în recurs.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că doar contestația la executare ce privește executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ se judecă în primă instanță de instanța de executare în sensul definiției date de Legea contenciosului administrativ, respectiv de instanța care a soluționat fondul litigiului. În cuprinsul sferei instanțelor posibil a fi competente în această materie, văzute și prin prisma dispozițiilor art. 10 și art. 30 din Legea nr. 554/2004, pot fi secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum procedura de soluționare a contestației la executare împotriva unui titlu executoriu fiscal, altul decât o hotărâre judecătorească pronunțată în contenciosul fiscal, este de drept comun, așa cum rezultă fără echivoc din conținutul Deciziei nr. 14/2007 a ÎCCJ-SU, calea de atac a recursului împotriva sentinței pronunțate de judecătorie în primă instanță este întotdeauna supusă spre soluționare este supusă tot instanței de drept comun, respectiv secției civile a tribunalului ca instanță ierarhic superioară judecătoriei.

Din această perspectivă, în temeiul art. 22.pr.civ. Curtea urmează să stabilească competența de soluționare a recursului declarat de intimata intimata DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE C în nume propriu și în reprezentarea Autorității Naționale a Vămilor B împotriva sentinței civile nr. 4295 din 10 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dos. nr-, în favoarea Secției civile a Tribunalului Maramureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Stabilește competența de soluționare a recursului declarat de intimata DIRECȚIA REGIONALĂ PENTRU ACCIZE ȘI OPERAȚIUNI VAMALE, împotriva sentinței civile nr. 4295/10.06.2009, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr-, în favoarea Tribunalului Maramureș, Secția Civilă.

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 04 Februarie 2010.

PREȘEDINTE GREFIER

Red./Dact.

05.02.2010/4 ex.

Președinte:Liviu Ungur
Judecători:Liviu Ungur

Vezi şi alte speţe de drept comercial: