Constatare nulitate act juridic in drept comercial. Decizia 16/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 16
Ședința Pă din 6 februarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Lucia Brehar
JUDECĂTOR 2: Liviu Ungur
GREFIER: ---
S-a luat spre examinare, în vederea pronunțării, apelul formulat de către reclamanta - SRL și apelul formulat de către pârâta - SRL, împotriva Sentinței comerciale nr. 1423 din 9 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr-, având ca obiect constatare nulitate act, precum și cererea de intervenție formulată de.
La data de 5 februarie 2009 s-au înregistrat la dosar, prin fax înregistrat la registratura instanței, concluzii scrise din partea pârâtei apelante - SRL.
dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință a termenului din 30 ianuarie 2009, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA:
Prin sentința comercială nr. 1423 din 9 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Clujs -a admis cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanta - SRL împotriva pârâtei - SRL și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 martie 2002 și autentificat sub nr. 941/15 martie 2002 de către BNP; s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei - SRL asupra imobilului cu număr topo 3631/x/1 cu suprafața de 3943 mp teren și construcții, înscris în CF 2488/a/1 D și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui teren.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 23.278,7 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial.
În motivare s-a reținut că, la data de 15 martie 2002 reclamanta i-a vândut pârâtei prin act autentic imobilul cu nr. top 3631/x/1, teren în suprafață de 3943 mp și construcții (șopron de 1000 și o magazie de lemn), pentru suma de 500 lei, reclamanta invocând două motive de nulitate absolută a acestui contract: eroarea obstacol și prețul derizoriu.
Prima instanță a admis acțiunea reclamantei găsind fondat motivul de nulitate absolută bazat pe prețul derizoriu al vânzării, care lipsește de efecte actul juridic încheiat între părți, încă de la momentul încheierii sale și face inutilă analizarea celuilalt motiv de nulitate absolută.
Se invocă în motivare prevederile art. 1303 cod civil care impun un caracter serios al prețului drept condiție de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare, or, din probele administrate rezultă că prețul de 500 lei (RON) care include și TVA este derizoriu.
La pronunțarea soluției, instanța a avut în vedere informațiile comunicate de agențiile imobiliare pentru anul 2002 și datele din contractul de leasing, probe care reflectă un preț mult mai mare decât cel stabilit în contractul părților.
Instanța a respins ca nedovedită apărarea pârâtei prin care aceasta încerca să coroboreze contractul de vânzare cumpărare cu cel de leasing, acesta din urmă nefiind încheiat în formă autentică și deci nefiind susceptibil de a transmite dreptul de proprietate asupra unui teren.
Împotriva acestei sentinței reclamanta și pârâta au declarat apel.
În motivarea apelului pârâtei se solicită desființarea sentinței și trimiterea spre rejudecare împreună cu cererea de chemare în garanție, iar în subsidiar, schimbarea în totalitate a sentinței și respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Totodată a solicitat schimbarea încheierii din 2 iunie 2008, în sensul de a se respinge cererea reclamantei formulată prin întâmpinare, de disjungere a cererii de chemare în garanție a BNP și a Casei de Asigurări a Notarilor Publici.
Apelanta susține că între acțiune și cererea de chemare în garanție există o strânsă legătură de obiect, cauză și probațiune.
Astfel, prin acțiune se invocă faptul că administratorul societății reclamantei este cetățean italian, nu cunoaște limba română și era necesară asigurarea unui traducător la încheierea în formă autentificată a contractului, despre care a crezut că este de închiriere, și nu de vânzare-cumpărare. Apelanta a chemat în garanție notarul și asigurătorul pentru că în ipoteza dovedirii nulității absolute să răspundă, notarul P care a instrumentat actul atacat având obligația de a desluși raporturile reale dintre părți cu privire la actul încheiat, de a verifica dacă scopul urmărit este în conformitate cu legea și de a da părților îndrumările necesare, asigurându-se că acestea au înțeles conținutul actului juridic, sensul lui.
Apelanta susține că în aceeași zi s-a încheiat între părți un act de dezmembrare al imobilului, că în contractul de vânzare-cumpărare nu apare suprafața de 690 mp cedată reclamantei, suprafața ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare fiind mai mică decât cea din contractul de leasing încheiat de pârâtă cu - SA.
De asemenea, că la 30 iulie 2000, conform situației de plată a ratelor, costul terenului negociat era deja achitat la data de 20 decembrie 1999.
Se mai invocă un motiv de desființare a sentinței, și anume, necercetarea excepțiilor de judecată, deși prima instanță s-a pronunțat pe leziune. Pe de altă parte, leziunea este motiv de nulitate relativă, supusă prescripției extinctive.
Totodată, apelanta susține că, în cazul comercianților persoane juridice, nu există nici un temei legal care să reglementeze leziunea (prețul neserios) în contracte.
Apelanta invocă și motive de netemeinicie ale sentinței, arătând că situația de fapt nu poate ignora existența contractului de leasing, a situației de plată a ratelor și în final, faptul că reclamanta, prin preluarea de la - SA a patrimoniului acesteia, a preluat și obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului ce era deja achitat, dar care făcea parte dintr-un contract de leasing aflat în derulare.
Din acest motiv -arată apelanta-prețul din contract poate fi privit și ca o valoare reziduală.
La rândul său reclamanta a declarat apel împotriva sentinței comerciale nr. 1423/9 iunie 2008 Tribunalului Comercial Cluj, pe considerentul că, dacă se vor găsi întemeiate criticile pârâtei privind motivul de nulitate constând în preț derizoriu, să se analizeze și reține ca motiv de nulitate absolută eroarea-obstacol, cu consecința constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 941/15 martie 2002 pentru acest motiv, modificând în același timp, hotărârea atacată și pentru neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată la fond.
Se invocă, de către reclamanta-apelantă art. 948 Cod civil, faptul că eroarea-obstacol, numită și distinctivă de voință, împiedică formarea actului juridic bilateral, întrucât manifestările de voință ale celor două părți nici nu se întâlnesc.
Reclamanta susține că, necunoașterea limbii române l-a condus pe reprezentantul acesteia la o reprezentare falsă a realității cu ocazia încheierii contractului, pe care l-a considerat de închiriere și nu de vânzare-cumpărare, deci, asupra naturii actului juridic încheiat.
În susținerea acestei idei sunt invocate probele testimoniale de la fond (, ), împrejurarea că actele încheiate la notarul P în aceeași perioadă sunt atestate de interpret pentru audierea reclamantei.
Apelanta susține că, la încheierea actului juridic atacat, nu au fost respectate dispozițiile art. 47 din Legea nr. 36/1995 a notarilor Pi cu privire la asigurarea unui interpret.
La data de 26 septembrie 2008, în calitate de asociat al pârâtei - SRL a înregistrat la dosar o cerere de intervenție în folosul societății (34-36).
Prin întâmpinarea înregistrată la 29 septembrie 2008 (39-44) reclamanta arată că solicitarea pârâtei-apelante de desființare a sentinței și trimitere spre rejudecare împreună cu cererea de chemare în garanție nu are temei legal conform art. 297 Cod procedură civilă, că disjungerea cererii de chemare în garanție era necesară deoarece, chiar dacă ea a fost depusă la prima zi de înfățișare după casarea cu reținere spre rejudecare, acțiunea principală se afla în stare de judecată, iar cererea de chemare în garanție întârzia soluționarea acțiunii principale.
De asemenea, arată că soluționarea cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată acțiunii principale, întrucât răspunderea chematului în garanție poate fi antrenată doar în situația pierderii irevocabile de către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 941/15 martie 2002.
De altfel, se arată că pentru acest considerent a fost dispusă suspendarea judecării cererii de chemare în garanție, obiect al dosarului nr- al Tribunalului Comercial Cluj, în temeiul art. 244 alin 1 pct 1 Cod procedură civilă.
Se mai arată în apărare că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată deoarece s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare care, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 poate fi invocată oricând, fie prin acțiune, fie pe cale de excepție.
În continuare, intimata arată că actul juridic a cărui nulitate o solicită este fondat pe o cauză ilicită deoarece motivul determinant al încheierii acestuia a fost obținerea terenului de către pârâtă la un preț derizoriu, ceea ce contravine bunelor moravuri.
Mai mult, susține că s-a dovedit împrejurarea că administratorul societății reclamante a avut convingerea că încheie un contract de închiriere pentru suma de 500 lei și nu unul de vânzare-cumpărare, fiind deci incidentă eroarea-obstacol care atrage și ea nulitatea absolută a actului.
Pe fond, sunt invocate probele administrate în cauză care atestă existența prețului infim, mult disproporționat în raport de valoarea și suprafața terenului la data încheierii contractului, pe care se află amplasate și construcții, precum și faptul că acel contract de leasing încheiat la 17 decembrie 1999, de care se prevalează pârâta s-a încheiat pentru a justifica ocuparea în continuare a terenului față de eventualul adjudecatar în urma unei executări silite iminente la 17 decembrie 1999 când era anunțul pentru vânzarea silită pentru data de 27 decembrie 1999.
Prin întâmpinare (49-57) pârâta-apelantă - SRL reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că pentru acțiunile în anulare termenul este de 3 ani, ori prin acțiune se invocă un viciu de consimțământ care, de altfel, nu poate fi invocat nici chiar înăuntrul termenului de prescripție deoarece nimeni nu poate invoca propria culpă.
Cu privire la pretinsa înțelegere falsă a naturii actului juridic pârâta susține că cererea de constatare a nulității contractului pe acest temei nu este fondată, acest lucru rezultând în primul rând din poziția oscilantă a reclamantei care prin cererea introductivă nu vorbește despre vreo eroare-obstacol, ci recunoaște că s-a încheiat între părți un contract de vânzare-cumpărare prin care a înstrăinat pârâtei construcții și teren.
Mai arată că din probele administrate nu rezultă că ar fi vorba despre vreun contract de închiriere.
Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Deva, la 16.08.2005, în dosarul nr. 5162/2005, reclamanta - SRL Dac hemat în judecată pârâta - SRL solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 941/15.03.2002 la BNP având ca obiect imobilul înscris în CF nr. 2488/a D, nr. top. 3631/X/1, constând în teren în suprafață de 3943 mp, cu construcții, precum și restabilirea situației anterioare de, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta susține că la 27.12.1999 a cumpărat la licitație imobilul înscris în CF nr. 2488/a D, nr. top. 3631/X, compus din clădirea administrativă, magazie de cereale și curte în suprafață de 44356 mp, la prețul de 780.000.000 lei (ROL), că ulterior cumpărării, pârâta, folosindu-se de un înscris probabil antedatat, respectiv contractul de leasing imobiliar nr. 990/17.12.1999 a "șantajat-o" pe reclamantă să-i vândă o parte din teren și construcții, în suprafață de 4633 mp, obținând prin manevre dolosive consimțământul reclamantei la vânzare.
Astfel s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 941/15.03.2002 pentru prețul de 5.000.000 lei (ROL), iar în aceeași zi părțile au încheiat o declarație de predare autentificată sub nr. 940/15.03.2002 la același notar P, prin care a fost dezmembrată parcela topografică ce urma să fie vândută pârâtei, cu nr. top. 3631/X/1.
Reclamantă invocă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe considerentul vicierii consimțământului vânzătorului, facilitată de faptul că reprezentantul reclamantei este cetățean italian, necunoscător al limbii și legii române, precum și pe considerentul prețului derizoriu înscris în contract și achitat de cumpărător.
Ulterior, după depunerea întâmpinării prin care pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune ( 23), care, în materia viciilor de consimțământ este de 3 ani, fiind vorba despre nulitate relativă, societatea reclamantă și-a precizat acțiunea ( 32), invocând eroarea-obstacol și deci lipsa consimțământului, conform art. 948 pct. 2 Cod civil, precum și prețul derizoriu al contractului.
În probațiunea s-au administrat probe testimoniale potrivit art. 186 și urm. ( 70, 127, 128, 138, 139, 209 și 210), înscrisuri ( 171-173, 187, 188), conform art. 172 și urm. și, în baza art. 218 și urm Cod procedură civilă, interogatoriul părților ( 133, 163).
Prin sentința civilă nr. 2217/12.05.2006 Judecătoria Devaa admis acțiunea promovată de reclamantă.
Recursurile părților împotriva acestei sentințe a fost strămutat de la Tribunalul Hunedoara în favoarea Tribunalului Comercial Cluj, care, prin decizia comercială nr. 47/16/R/21.01.2008 a casat sentința cu reținere spre judecare în primă instanță, reținând caracterul nepatrimonial al acțiunii, de competența în primă instanță a tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a Cod procedură civilă.
În rejudecare, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție ( 40-43) a notarului P și a Casei de Asigurări a Notarilor Publici pentru ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâților în solidar la plata unor daune interese compensatorii de 450.000 lei (RON), cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată în esență că, deși în primul ciclu procesual pârâta a combătut cu probe și argumente susținerile reclamantei, nu poate neglija o soluție de admitere a acțiunii, caz în care intervine răspunderea civilă a notarului P pentru încălcarea obligațiilor profesionale atunci când acesta a cauzat un prejudiciu.
Astfel, pârâta arată că, potrivit legii, notarii au obligația să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămurir părților asupra conținutului acestor acte spre a se convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor.
Apoi, întrucât contractul a fost redactat chiar de către notar, devine relevantă și prevederea potrivit căreia înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților și în condițiile prevăzute de lege, iar atâta timp cât reclamanta susține că reprezentantul său a înțeles că încheie un contract de închiriere, apare ca neîndeplinită această obligație profesională.
Totodată este expres reglementat că notarul P are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor juridice.
Pârâta invocă și prevederea legală conform căreia notarul P întreabă părțile dacă au înțeles conținutul actului și dacă cele cuprinse în act exprimă voința lor, arătând că din cuprinsul actului rezultă că notarul și-a îndeplinit această obligație, însă, dacă instanța de judecată va ajunge la concluzia că reprezentantul reclamantei nu cunoștea limba română la data autentificării, să se antreneze răspunderea notarului
Reclamanta a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a invocat excepția tardivității depunerii acesteia, până la prima zi de înfățișare.
Instanța, prin încheierea din 2.06.2008 ( 71) a disjuns cererea de chemare în garanție față de acțiunea principală, constatând că aceasta din urmă se află în stare de judecată, amânând pronunțarea o săptămână și, dispunând prin sentința comercială nr. 1423/9.06.2008 care face obiectul apelului, admiterea acțiunii, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prețului derizoriu, neserios,restabilirea situației anterioare de, cu cheltuieli de judecată.
Cu referire la prețul din contractul de vânzare-cumpărare, singurul motiv de nulitate absolută analizat de prima instanță, pe considerentul că, acesta fiind întemeiat face de prisos examinarea și constatarea a încă unui motiv de nulitate absolută, Curtea reține următoarele:
Prețul este obiectul prestației cumpărătorului și corespunde valorii lucrului vândut. El trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer și serios.
În speță s-a invocat neseriozitatea prețului de 500 lei (5.000.000 ROL) pentru un teren în suprafață de 3943 mp cu construcții, înstrăinat în anul 2002.
În susținerea tezei prețului derizoriu, disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut și care să nu poată constitui o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate, atât reclamanta, cât și prima instanță competentă s-a bazat pe înscrisurile administrate în dosarul Judecătoriei Deva, provenind de la diferite agenții imobiliare și din care, într-adevăr rezultă că pe piața imobiliară de la acea vreme, astfel de imobile se tranzacționau la prețuri mult mai mari.
Cu toate acestea, nelegalitatea sentinței rezidă în aceea că nu s-a acordat valoare probatorie contractului de leasing imobiliar nr. 990/17.12.1999 încheiat între - D SA și societatea pârâtă, pentru terenul în suprafață de 4633 mp, la prețul de 228.885.000 lei (ROL) fără TVA și care a fost achitat de către pârâtă.
În realitate, societatea reclamantă și-a adjudecat la licitație, în dosarul execuțional nr. 1198/1999 al executorului judecătoresc, suprafața de 44356 mp teren și construcții proprietatea - SA D, urmărită silit pentru despăgubirea creditorului Banca Agricolă D ( 6 dosarul Judecătoriei Deva ), constatându-se ulterior că, parte din imobil a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar nr. 990/17.12.1999 încheiat între - SA D și pârâta - SRL.
Reclamanta - SRL a afirmat în acțiune că acest contract e probabil antedatat și că pârâta s-a folosit de el pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare din speță, însă, ceea ce nu se contestă e faptul că acest contract se află în vigoare, el nu a fost desființat și a produs efecte în plan juridic: pârâta a intrat în posesia imobilului pe care l-a folosit nestingherită și a achitat prețul leasingului, care a intrat în patrimoniul locatorului.
Din convenția anexă la contract rezultă că pârâta s-a angajat ca, din suma de 107.600.000 lei (ROL) cât reprezintă prețul terenului, în baza unui raport de evaluare, suma de 57.000.000 lei (ROL) să se achite până la data de 25.11.1999, iar diferența de 50.600.000 lei (ROL), până la data de 30.07.2000, când urma să se transmită și proprietatea asupra terenului. Aceeași convenție menționează existența pe teren a unui șopron de 1.000 tone pentru diverse materiale și magazie de lemn nr. 4 (cu nr. inventar la 10015), valoarea acestor construcții fiind de 171.639.700 lei (ROL), care constituie obiectul derulării contractului de leasing.
Prima instanță a reținut că acest contract nu s-a încheiat în formă autentică și deci, cu privire la teren, nu este susceptibil să transfere dreptul de proprietate, însă, având în vedere natura juridică a leasingului imobiliar, specificul acestui tip de contract, cu referire și la convenția menționată ca anexă, rezultă că transferul dreptului de proprietate operează la achitarea ultimei tranșe din preț, alături de valoarea reziduală.
În consecință, nu se pot nega efectele juridice produse de încheierea acestui act în baza căruia urma, la 30.07.2000 să opereze un transfer de proprietate cu privire la suprafața de 4633 mp teren.
Astfel, în vederea reglementării juridice a imobilului în ansamblu raportat la cele două contracte - leasingul imobiliar și actul de adjudecare - reclamanta a procedat la partajarea imobilului în trei loturi cu numere topografice noi, prin actul intitulat "declarație de partajare" ( 71 dosar Jud. D) autentificat sub nr. 940 la 15.03.2002. Potrivit acestui înscris, parcela cu nr. top. 3631/X/1 constând din teren în suprafață de 3943 mp pe care sunt edificate două construcții (șopron de 1.000 tone și magazie din lemn) va face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de - SRL cu - SRL, iar parcelele cu nr. top. noi 3631/X/2 și 3631/3 vor rămâne în proprietatea - SRL.
Apoi, sub nr. 941 din aceeași dată, 15.03.2002 părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din litigiu, având la bază tocmai declarația de partajare întocmită de societatea reclamantă prin același reprezentant, administrator totodată, cetățeanul italian ( 11).
Prin urmare, prețul imobilului din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a fost cuprins în contractul de leasing imobiliar, iar cuantumul "derizoriu" al acestuia de 5.000.000 lei (ROL) a fost prevăzut de părțile contractante tocmai în considerarea cuantumului prețului din contractul de leasing, pentru același teren, încheierea contractul de vânzare-cumpărare și a actului de partaj având drept scop, așa cum s-a arătat anterior, reglementarea din punct de vedere juridic a întregului imobil, cu privire la care s-au încheiat două acte juridice distincte și evitarea unor eventuale litigii care puteau fi generate de existența acestei situații de fapt și de drept.
Seriozitatea prețului fiind o chestiune de fapt este lăsată la aprecierea instanței de judecată care, în baza considerentelor mai sus reținute, pe baza raționamentului juridic, utilizând prezumțiile, conform art. 1199 Cod civil, coroborând și celelalte probe administrate, va trage concluzia logică potrivit căreia prețul inserat în contractul de vânzare-cumpărare nu are caracter neserios și, prin urmare, nu poate constitui motiv de nulitate absolută a convenției.
Nu în ultimul rând se va reține și împrejurarea că, urmare a procesului de divizare a - SA D, o parte din patrimoniul acesteia s-a desprins și a fost transmis societății reclamante, așa cum rezultă din proiectul de divizare, precum și din Hotărârea AGA din 30.10.2000 ( 85-89), așa încât, preluând atât activul, cât și pasivul prin această transmisiune, cu privire la terenul în litigiu, reclamantei îi revenea oricum obligația reglementării juridice a imobilului care constituie obiectul contractului de leasing imobiliar.
Trecând la analiza celuilalt motiv de nulitate absolută a contractului, eroarea-obstacol, cu privire la acesta Curtea va reține următoarele:
Eroarea obstacol, numită și eroare distructivă este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic.
În speță, reclamanta a invocat faptul că falsa reprezentare a căzut asupra naturii actului juridic încheiat (error in negotium), în sensul că aceasta a crezut că încheie un contract de închiriere, în timp de pârâta a crezut că este vorba despre o vânzare-cumpărare.
În consecință, acest tip de eroare este mai mult decât un viciu de consimțământ, deoarece partea nu își dă consimțământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimțământ presupune totuși un consimțământ exprimat.
Pentru a ajunge la acest tip de eroare, reclamanta a susținut că reprezentantul său, care are și calitatea de administrator, respectiv este cetățean italian, nu cunoaște limba română și, în consecință a fost indus în eroare asupra naturii juridice a actului încheiat.
Analiza materialului probator administrat în cauză relevă însă contrariul, respectiv faptul că, la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare, administratorul pârâtei cunoștea limba română, în sensul că se exprima și înțelegea această limbă.
Astfel, martorul afirma faptul că știe limba română pe care o vorbește perfect, că de la început a fost vorba despre încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece se căuta o soluție la existența contractului de leasing ( 69).
Martorul, având funcția de avocat a arătat că a existat o înțelegere între cele două părți pentru a rezolva amiabil problema născută din suprapunerea celor două titluri pe o suprafață din întregul imobil, că reprezentantul reclamantei vorbea limba română, nu a solicitat notarului un traducător, iar notarul a vorbit in limba română cu acesta.
Martorul (127), în calitate de paznic la din ianuarie 2000, devenit angajatul reclamantei după ce aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și arată că de circa două ori pe zi se întâlnea cu cetățeanul italian despre care menționează că știa limba română.
Aceeași susținere se regăsește și în depoziția martorei (128).
Este adevărat că potrivit depozițiilor martorilor (138), (139), (209) și (210), cetățeanul italian nu cunoștea limba română, primii doi martori arătând totodată că acesta era încredințat că semnează un contract de închiriere, însă mărturiile care dovedesc contrariul și care au fost menționate anterior urmează să fie coroborate cu înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că cetățeanul italian cunoștea limba română și nu a avut nevoie de traducător la încheierea diverselor acte juridice pe parcursul funcționării comerciale pe care o reprezenta.
Aceste înscrisuri sunt, cu titlu exemplificativ următoarele: actul de parcelare autentic (71), actul constitutiv al - SRL autentic (77), proiectul de divizare (85), hotărârea AGA din 30 octombrie 2000 (89), actul adițional cu dată certă (91), hotărârea asociatului unic din 30 octombrie 2000 (92), protocolul încheiat cu - SA D (93), cererea adresată serviciului de carte funciară (95), contractul de vânzare cumpărare autentic încheiat cu - SRL (98).
O forță probantă deosebită prezintă declarația martorului, notarul P în fața căruia societatea reclamantă a autentificat majoritatea actelor sale, martor audiat în apel (77-79) și din a cărui declarație rezultă că este în relații de prietenie de familie cu administratorul societății reclamante, că în calitate de notar Paa utentificat multe acte semnate de către acesta și că la data la care s-au încheiat înscrisurile contestate, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta, cetățeanul italian cunoștea și cunoaște și în prezent limba română, i-a fost citit contractul, a înțeles suma și prețul care a fost cel declarat de către părți, iar dacă ar fi avut nelămuriri l-ar fi întrebat.
Pe parcursul colaborării martorul arată că nu a avut nici o sesizare cu privire la activitatea sa din parte d-lui.
Mai arată că și declarația de parcelare a fost autentificată tot la biroul său, că reclamanta prin reprezentantul său a înțeles despre ce act este vorba, că nimeni nu parcelează un imobil dacă nu are intenția să îl vândă.
Totodată, Curtea urmează să țină seama, la aprecierea faptului că reprezentantul reclamantei cunoștea limba română și a fost în deplină cunoștință de cauză când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare precum și declarația de parcelare, de depoziția martorului audiat în apel (137-138) care, a arătat că, în calitate de inginer topograf a participat la măsurătorile care s-au efectuat pe terenul folosit de cele două părți.
Astfel, arată că prima măsurătoare a întocmit-o la cererea pârâtei în anul 1999 când reprezentantul acesteia a intenționat să cumpere de la proprietara de atunci - SA Dos uprafață de aproximativ 4000 mp care, ulterior a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar.
A doua măsurătoare a efectuat-o în anul 2002 când a întocmit și o lucrare de parcelare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care societatea reclamantă să-i înstrăineze pârâtei suprafața deținută de aceasta din urmă în baza contractului de leasing imobiliar, deoarece pârâta nu era întabulată în cartea funciară pe această suprafață.
Referitor la cetățeanul italian martorul a arătat că a participat la discuțiile purtate cu d-na și că, din context părea că acesta înțelege conversația, iar reprezentantului pârâtei i se traducea doar câte o expresie sau un anumit cuvânt.
Probațiunea administrată care a fost mai sus analizată, coroborată cu existența declarației de partaj care exprimă foarte clar intenția reclamantei de a delimita suprafața folosită de pârâtă și pentru care are încheiat contract de leasing imobiliar, conduce la concluzia că reprezentantului societății reclamante nu i-a fost viciat consimțământul în nici un fel la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că eroarea-obstacol care a fost invocată drept temei al nulității absolute a contractului nu se regăsește și nu a fost probată, or, sarcina probei revine, potrivit art. 1169 Cod civil celui care face o propunere în fața instanței de judecată, potrivit adagiiilor "onus probandi incumbit actori" și "probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat".
În consecință, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă se va admite apelul declarat de pârâta - SRL împotriva sentinței comerciale nr. 1423 din 9 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, care va fi schimbată în parte și, rejudecând pe fond, se va respinge acțiunea precizată înaintată de reclamanta - SRL D împotriva pârâtei.
În temeiul art. 55 Cod procedură civilă se va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul în favoarea pârâtei.
De asemenea, potrivit art. 63 alin. 2 Cod procedură civilă se va menține încheierea din 2.06.2008 a Tribunalului Comercial Cluj cu privire la modul de soluționare a excepției de disjungere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chemaților în garanție și Casa de Asigurări a Notarilor Publici.
Astfel se va reține că, potrivit art. 63 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție se judecă o dată cu cererea principală, cu excepția situației prevăzută la alin. 2, când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, excepție care se găsește îndeplinită în speță.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, reclamanta va fi obligată să-i achite pârâtei suma de 22.496 lei cheltuieli de judecată, reprezentând: 200 lei onorariu traducător ( 60, 61, 62), 14 lei taxă judiciară de timbru ( 65), 22 lei taxă judiciară de timbru ( 185) în fața Judecătoriei Deva; la Tribunalul Hunedoara,1 lei timbru judiciar ( 4 verso), 6 lei taxă judiciară de timbru ( 6bis), 230 lei taxe judiciare de timbru ( 12, 13-17), 14 lei taxă judiciară de timbru ( 66-69), 50 lei taxe judiciare de timbru ( 74, 91, 92, 93), în fața Tribunalului Comercial Cluj suma de 8854,07 lei ( 95) și 13.082,26 lei ( 97) ocazionate cu plata onorariului avocațial, iar în apel, în dosarul Curții de APEL CLUJ, 8 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar( 11).
Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă se va respinge apelul declarat de reclamanta - SRL împotriva aceleiași sentințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta - SRL - cu sediul în D- județul H împotriva sentinței comerciale nr. 1423 din 9 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o schimbă în parte și rejudecând pe fond:
Respinge acțiunea precizată înaintată de reclamanta - SRL D cu sediul în l, nr. 6 județul H împotriva pârâtei - SRL.
Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul domiciliat în H- -. A. 15 județul H în favoarea pârâtei.
Menține încheierea din 2.06.2008 a Tribunalului Comercial Cluj cu privire la modul de soluționare a excepției de disjungere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chemaților în garanție domiciliat în D- I camera 1 județul H și CASA DE ASIGURĂRI A NOTARILOR PUBLICI cu sediul în B-.
Obligă pe reclamantă să-i achite pârâtei suma de 22.496 lei cheltuieli de judecată.
Respinge apelul declarat de reclamanta - SRL împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința Pă din 6 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - ---
Președinte:Lucia BreharJudecători:Lucia Brehar, Liviu Ungur
