Constatare nulitate act juridic in drept comercial. Decizia 240/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Număr în format vechi 87/2008
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
Decizia comercială nr.240
Ședința publică de la 26.05.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elisabeta Roșu
JUDECĂTOR 2: Iulica Popescu
Grefier - -
*************
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta - ROMÂNIA SRL, în contradictoriu cu intimatele - SA și - SRL, împotriva sentinței comerciale nr.12923/8.11.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta prin avocat cu împuternicire avocațială laa dosar și intimata - SA prin avocat cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata - SRL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, după care, apelanta prin avocat solicită acordarea unui termen pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului titular, depunând adeverința medicală la dosar.
Intimata prin avocat se opune amânării cauzei, învederând că se putea da o delegație de substituire, iar pe delegația aflată la dosar este trecut și dl. avocat prezent.
Curtea, față de împrejurarea că s-a amânat cauza la două termene la cererea apelantei, respinge cererea de amânare ca neîntemeiată, constatând că dl. avocat prezent este trecut pe delegație și poate pune concluzii.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea în baza art. 150 civ. constată dezbaterile încheiate și acordă cuvântul pe apel.
Apelanta prin avocat solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Intimata prin avocat solicită respingerea apelului, menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată pe care le va solicita pe cale separată, învederând că reclamanta nu a făcut dovezi conform art. 1169 civ. prețul este serios, cauza a fost licită, prin hotărârea nr.3/26.08.2005 a AGA s-a decis vânzarea imobilului și a fost împuternicit președintele Consiliului de Administrație să negocieze, să semneze și să încheie contractul de v/, în baza art. 967 civ. există prezumția de existență a cauzei și de legalitate.
CURTEA,
Prin sentința comercială nr.12923/8.11.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr- a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta - ROMÂNIA SRL în contradictoriu cu pârâții SA și - SRL, prin care aceasta solicita instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.110/23.02.2006 având ca obiect înstrăinarea spațiului comercial situat în B, Calea nr. 46, sector 1, la prețul de 1.650.000 Euro.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că motivele de nulitate susținute de reclamantă, cu privire la lipsa și ilegalitatea cauzei actului juridic civil, motivată de lipsa nevoii vânzătoarei de a vinde și cumpărătoarei de cumpăra, cu privire la frauda la lege, motivată de scopul urmărit de acționarul majoritar, constând în spolierea societății vânzătoare și a pierderii urmei imobilului prin vânzarea către un partener cu același grup de interese cu acesta, lipsa consimțământului vânzătorului și nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice sunt neîntemeiate, nefiind dovedite.
În acest sens, tribunalul reține că potrivit articolului 967 cod civil există o prezumție de valabilitate și de existență a cauzei actului juridic, revenind celui care invocă lipsa sau nevalabilitatea sa sarcina probei. De asemenea, tribunalul reține că nevoia este o noțiune ce se plasează în sfera psihologică și contribuie la formarea voinței juridice, fiind însă în afara cauzei juridice a actului. În speță, nevoia, oportunitatea operațiunii atacate a fost apreciată în mod suveran de organele de conducere ale celor două societăți, din perspectiva unei economii de piață funcționale,îndreptate spre circulația capitalurilor, în scopul obținerii de profit. Nu se susțin afirmațiile reclamantei în sensul că acest imobil a constituit singurul punct de desfășurare a activității societății, atâta timp cât vreme de 8 ani acesta a fost pus la dispoziția altei societăți. Nici susținerea privind prețul derizoriu al vânzării nu a fost reținută atâta timp cât reclamanta nu a făcut dovada că valoarea de piață a imobilului la data vânzării era cum mult superioară prețului stabilit de părți. Nici împrejurarea că scopul mediat al părților a fost acela de a spolia societatea de acest bun valoros și în acest fel cauza transferului de proprietate ar fi una ilicită, nu a fost dovedită de reclamantă.
În ce privește frauda la lege invocată de reclamantă, tribunalul a apreciat că nefiind indicate normele imperative a căror încălcare s-a urmărit la încheierea actului juridic, nu se poate vorbi de acest motiv de nulitate. Întrucât motivele de nulitate se referă la fraudarea intereselor societății și ale acționarilor, acestea nu intră în sfera de cauzalitate a nulității absolute.
Consimțământul societății vânzătoare s-a reținut că a fost exprimat prin hotărârea AGEA nr. 3/26.08.2005 prin care s-a aprobat vânzarea și a fost împuternicit președintele consiliului de administrație să negocieze și să semneze contractul. Mandatul acordat a fost unul special, iar mandatarul a acționat în limitele acestuia. În ce privește prețul, se reține că președintele consiliului de administrație a fost împuternicit să negocieze clauzele contractuale iar potrivit articolului 375 alin. 3 Cod comercial rezultă că acestuia i-a fost acordată o mai mare libertate de acțiune în vederea realizării mandatului.
În fine, în ce privește încălcarea principiului specialității capacității de folosință, prevăzut de articolul 34 din Decretul nr. 31/1954, tribunalul a apreciat că în condițiile actuale conținutul articolului 34 din acest decret a căpătat un caracter mai flexibil datorat cerințelor economiei moderne, astfel că s-a apreciat că societatea poate săvârși cu caracter ocazional și operațiuni care nu sunt prevăzute în obiectul de activitate, dacă acestea conduc la atingerea scopului urmărit de asociați cu prilejul constituirii societății.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta - ROMÂNIA SRL, ce a fost înregistrat la rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a Va Comercială.
În motivarea apelului, se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, bazată pe încălcarea principiului rolului activ al instanței și a dispozițiilor articolului 129 alin. 5 Cod procedură civilă.
Astfel, cu privire la primul motiv de nulitate invocat de reclamantă, instanța de fond a apreciat că nu se susțin afirmațiile reclamantei cu privire la faptul că imobilul a constituit singurul punct în desfășurarea activității, atâta timp cât vreme de 8 ani a fost pus la dispoziția altei societăți. Apelanta presupune că prin sintagma "nu se susțin" instanța a vrut să spună că nu au fost dovedite afirmațiile, deoarece din aserțiunea acesteia în sensul că dacă imobilul a fost pus la dispoziția altei societăți ar rezulta contrariul celor susținute de reclamantă, nu aceasta este concluzia corectă. În realitate, punerea la dispoziția altei societăți a spațiului comercial în cadrul unui contract de asociere în participațiune nu conduce în mod automat la concluzia că imobilul nu ar putea fi singurul loc al desfășurării activității comerciale din care s-a obținut singurul profit înregistrat de intimată. Dimpotrivă, din certificatul constatator de la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București rezultă că sediul societății intimate se află în acest imobil. Instanța de fond însă, în loc să ordone administrarea de probe chiar dacă părțile s-ar împotrivi, conform articolului 129 alin. 5 Cod procedură civilă pentru a lămuri acest aspect important, s-a limitat la a-și justifica soluția printr-o susținere teoretică, nelogică și neadevărată.
În al doilea rând, cu privire la caracterul derizoriu al prețului, apelanta susține că în mod greșit instanța a considerat că prețul nu este în acest fel, fiind de notorietate că valoarea de piață a unui imobil cu trei nivele situat pe Calea și modernizat cu granit, inox și sticlă nu ar putea fi de numai 1.650.000 Euro. Dacă instanța ar fi considerat neîndestulătoare probele administrate de reclamantă, avea obligația potrivit articolului 129 alin. 5 Cod procedură civilă să ordone administrarea de probe, de pildă proba cu baremele notariale sau cu expertiză imobiliară judiciară. Considerația instanței este una teoretică, nelogică și nedovedită.
Nevoia de a vinde imobilul nu a fost dovedită, din examinarea probatoriului cu înscrisuri rezultând că și în prezent intimata figurează înregistrată în registrul comerțului cu același sediul social.
Mai mult, nici până în prezent societatea nu a mai desfășurat vreo activitate comercială din care să obțină profit și astfel să subziste obiectul său principal de activitate precum și scopul special al constituirii sale.
Ca atare, susține apelanta aceasta a făcut dovada caracterului ilegal al cauzei juridice avut în vedere de părți la încheierea contractului, conform articolului 966 Cod civil.
Al doilea motiv de apel privește respingerea celui de al doilea motiv de nulitate referitor la fraudarea legii.
Motivarea instanței în sensul că reclamanta nu indicat norme imperative încălcate nu constituie o veritabilă motivare în fapt și în drept a hotărârii, deoarece instanța avea obligația procedurală să facă aplicarea legii, indiferent dacă părțile indică în mod corect și complet temeiul juridic al cererii lor. Sub acest aspect, apelanta consideră că hotărârea este nemotivată în fapt și în drept. Prin aplicarea argumentului logic per a contrario însușirea unei asemenea teze ar conduce la respingerea tuturor cererilor de chemare în judecată în care temeiul juridic este indicat incomplet, ceea ce este inadmisibil procedural.
Prin neîncadrarea cererii reclamantei și calificarea necesară acesteia pe baza de probe utile pertinente și concludente și nu pe baza unor deducții mai mult sau mai puțin logice, instanța încălcat obligația exercitării rolului său activ.
Din simpla lecturare a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a indicat încălcarea articolelor 966, 948 pct. 2, articolului 1, articolului 3 și articolului 34 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 31 /1954, precum și a articolului 131 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, texte cu caracter imperativ care protejează un interes social general.
Instituția fraudei la lege este o creație a doctrinei și a jurisprudenței, astfel încât invocarea neindicării temeiului său juridic pentru respingerea cererii constituie un act de denegare de dreptate săvârșit de instanță.
În acest context, apelanta reamintește că un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii și atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme imperative, acesta constituind și un abuz de drept, sancționat de articolul 723 Cod procedură civilă și articolului 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954.
În al treilea rând hotărârea este nelegală deoarece se bazează pe o interpretare și aplicare greșită a legii în privința aprecierii consimțământului vânzătoarei cu privire la prețul vânzării, ca element esențial al contractului.
Întrucât hotărârea AGEA nr. 3 /26.08.2005 nu cuprinde nici o aprobare a prețului vânzării, iar acesta constituie un element esențial al vânzării, rezultă că în lipsa sa, nu poate exista nici contract de vânzare-cumpărare.
În ce privește mandatele administratorilor unei societăți comerciale, acestea includ numai acte de conservare, de administrare și nu acte de dispoziție, astfel că determinarea prețului vânzării excede mandatului administratorului.
Instanța de fond nu a combătut motivat în fapt și în drept aceste argumente și și-a justificat soluția doar pe considerentul că absența prețului din cuprinsul hotărârii este justificată de rațiuni comerciale care au impus o mai mare libertate de acțiune a mandatarului. Astfel, instanța a interpretat intimata extenso voința acționarilor, negocierea clauzelor contractuale nefiind același lucru cu stabilirea prețului vânzării, astfel că administratorii nu au avut mandat pentru stabilirea acestui preț.
În speță, consideră apelanta nu-și găsește aplicarea articolului 375 alin. 3 Cod comercial ci articolul 375 alin. 1 Cod comercial, iar față de faptul că intimata nu avea în obiectul de activitate și vânzarea de bunuri imobile, rezultă că stabilirea prețului de vânzare fiind un element necomercial nu poate fi inclusă în categoria actelor comerciale asupra cărora se întinde mandatul.
Deși ulterior printr-o altă hotărâre AGA ( nr.4/1.08.2006) a fost aprobat raportul Consiliului de administrație privind vânzarea din 23.02.20066, aceasta nu echivalează nicidecum cu aprobarea contractului de vânzare-cumpărare în toate elementele sale esențiale. În acest fel nu pot fi luate în considerare cele două rapoarte de expertiză supuse la dosar de intimată, dat fiind caracterul extrajudiciar al acestora și pe de altă parte faptul că au fost întocmite pro causa de către experți angajați și plătiți de aceasta, fiind de notorietate că prețul real al unui imobil supraetajat situat în plin centrul este de câteva ori mai mare decât la care s-a perfectat vânzarea.
În asemenea condiții, rezultă că înstrăinarea imobilului s-a făcut în lipsa unui mandat valabil din partea vânzătoarei,a unui mandat special de vânzare a imobilului ce reprezenta peste 51 % din activele societății, fiind incidente dispozițiile articolului 948 pct.2 Cod civil. consimțământul organului colectiv de conducere al vânzătoarei rezultă că lipsește însuși consimțământul vânzătorului asupra operațiunii de vânzare.
În al patrulea rând, hotărârea instanței de fond este nemotivată în fapt și în drept în sensul combaterii ultimului motiv de nulitate încălcat, privind încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.
Astfel, dispozițiile articolului 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 reglementează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, iar alin. 2 stabilește că orice alt juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. În speță, prin hotărârea nr.9/23 ianuarie 2005 AGEA a intimatei s-a decis modificarea obiectului principal de activitate din comercializarea de articole de îmbrăcăminte de accesorii de îmbrăcăminte din țesături, tricoturi, piele și, în principal produse de grupul, în "5421-comerțul cu amănuntul al textilelor și 5211 -comerț cu amănuntul în magazine nespecializate,m cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun.
Această hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial, fiind înregistrată în Registrul Comerțului. Instanța de fond nu a combătut însă motivul de nulitate invocat de reclamantă și nici probele administrate de aceasta. Mai mult decât atât, arată apelanta, prima instanță și-a întemeiat simulacrul de motivare pe unicul considerent străin de pricina și natura ei potrivit căruia articolul 34 din Decretul nr.- ar fi căpătat un conținut mai flexibil adaptat cerințelor economiei moderne. Un asemenea considerent constituie o interpretare judecătorească ilegală și inadmisibilă a unui text cu caracter imperativ, prin adăugarea la lege a unor condiții pe care aceasta nu le prevede, ajungându-se la interpretarea legii în sensul neaplicării sale, al lipsirii sale de efecte juridice, contrar principiilor de interpretare a legii.
Pronunțarea hotărârii judecătorești lipsite de motivare în fapt și în drept constituie motivul de recurs prevăzut de articolului 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
La data de 22.04.2008 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă - prin care aceasta solicită respingerea apelului ca nefondat pentru mai multe considerente:
În primul rând, se arată,toate cele patru motive de apel invocate de apelantă sunt simple afirmații lipsite de orice fundament, care ignoră total probatoriile care au fost administrate în cauză și pe baza cărora instanța fondului și-a format convingerea și a pronunțat soluția de respingere aac ererii sale.
Susținerea că instanța ar fi încălcat obligația de a avea rol activ nu reprezintă decât o încercare a reclamantei de a justifica faptul că nu a putut face în nici un fel dovada afirmațiilor sale din cererea de chemare în judecată.
Referitor la prețul derizoriu, intimata susține că dispozițiile art. 1303 din civil stipulează că prețul vânzării trebuie să fie unul serios și determinat, dar caracterul serios al acestuia nu înseamnă neapărat echivalența exactă a contraprestației pentru care este plătit, deoarece la stabilirea prețului intervine și factorul subiectiv, reprezentat de evaluarea făcută de părți, rațiunea vânzării etc. Pentru a reține că prețul este derizoriu trebuie ca acesta să fie atât de neînsemnat încât obligația asumată de cumpărător să fie practic inexistentă, ceea ce nu se poate vorbi despre suma de 1.650.000 EURO. Atâta timp cât nu exista un preț legal obligatoriu, părțile contractante au consimțit la încheierea unui contract la un preț superior chiar celui determinat prin raporturile de expertiză. În stabilirea acestui preț s-a avut în vedere și împrejurarea că imobilul era grevat de sarcina folosinței constituite în favoarea BUCHAREST SRL, în baza convenției nr. 16934/22.06.1998, drept notat în Cartea Funciară. Din acest contract încheiat între cele două societăți, la care Domnul avea calitatea de administrator, rezultă că din anul 1998, nu mai desfășoară activitate în nume propriu în acest imobil, de la acea dată societatea înregistrând numai pierderi sau profituri ridicole. În fine, cu privire la preț, intimata arată că prin hotărârea nr. 3/26.08.2005 a Adunării generale a Acționarilor societății s-a decis vânzarea acestui imobil, fiind împuternicit Consiliul de Administrație să negocieze și să semneze contractul de vânzare-cumpărare, care a procedat la efectuarea unei expertize de evaluare a imobilului, înainte de stabilirea prețului.
Cu privire la caracterul ilegal al cauzei, această susținere este nefondată față de dispozițiile art. 967 din civil care reglementează prezumția de valabilitate și de existență a cauzei. Prin susținerile sale, arată intimata, apelanta face o confuzie între cauza actului juridic și noțiunea de nevoie. Astfel, cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act, iar nevoie este un element psihologic al formării consimțământului, care excede sferei definiției și instituției cauzei actului juridic.
Scopul imediat al contractului de vânzare-cumpărare, raportat la vânzătoare a fost contraprestația, respectiv prețul, iar pentru cumpărătoare, imobilul. De și se invocă dispozițiile art. 966 din civil, nu se precizează motivul pentru care cauza ar fi ilegală, scopul ilicit urmărit de părți, prohibit de lege, dispozițiile legale încălcate.
Referitor la motivul de apel privind nemotivarea hotărârii, în ce privește respingerea motivului de nulitate bazat pe frauda la lege, este neîntemeiat, deoarece pentru a exista frauda la lege este necesar a se arăta în motivarea cererii, norma imperativă ce a fost încălcată, ceea ce reclamanta nu a făcut în cuprinsul cererii sale.
Lipsa consimțământului reprezintă de asemenea o afirmație fără suport, fiind înlăturată de mențiunea expresă din hotărârea AGEA nr. 3/26.08.2005 potrivit căreia a fost împuternicit Președintele Consiliului de Administrație să negocieze, să încheie și să semneze contractul de vânzare-cumpărare. Este adevărat că pentru actele de dispoziție este necesar un mandat special, însă în doctrină s-a apreciat că este special mandatul dacă în cuprinsul acestuia s-a arătat natura operațiunii juridice și obiectul ei, condiție îndeplinită în speță.
În ce privește legalitatea și oportunitatea hotărârii AGA, intimata precizează că aceste aspecte exced limitelor investirii instanței prin cererea de chemare în judecată, nefiind posibil a fi invocate direct în apel.
Susținerea apelantei cu privire la nemotivarea hotărârii pe aspectul motivului de nulitate referitor la încălcarea principiului specialității de folosință, este neîntemeiată, deoarece înstrăinarea unui activ al societății nu are nici o legătură cu principiul specialității de folosință a persoanei juridice, aceasta nu este interzisă de lege, de vreme ce în schimbul bunului se obține o sumă de bani ce va fi folosită pentru desfășurarea activității societății.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a apărărilor invocate de intimată, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel privind încălcarea rolului activ de către instanța de judecată prin aceea că nu a ordonat anumite probe în dovedirea afirmațiilor reclamantei, este nefondat și va fi respins.
Astfel, argumentele apelantei grupate în 5 puncte cu privire la nerespectarea principiului rolului activ privesc pe de o parte lipsa dovezii împrejurării că imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare era singurul spațiu în care societatea își desfășura activitatea, iar de aici ar rezulta lipsa nevoii de a vinde și neordonarea de către instanță a unei expertize de evaluare a imobilului din care să rezulte caracterul derizoriu al prețului.
Curtea constată că susținerile apelantei în ce privește neordonarea de către instanță a unor probe care să dovedească susținerile reclamantei din cerere, în condițiile în care aceasta a fost reprezentată de avocat, iar în cerere nu se menționează nici solicitarea sa de a fi administrată proba cu expertiză pentru evaluarea imobilului, este vădit nefondată. Nici solicitarea privind dispunerea din oficiu de către instanță unor probe referitoare la locul desfășurării activități de către societate nu este pertinentă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a motivat susținerea sa pe dovada de la Registrul Comerțului privind sediul acesteia. Prin urmare, instanța nu avea nici o obligație de a administra alte dovezi decât cele solicitate de reclamanta, reprezentată de avocat.
Din această perspectivă, principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie privit ca o obligație pentru instanță de a face dovezi în favoarea unor părți și în defavoarea altor părți, mai ales atunci când acestea sunt reprezentate de avocați, deoarece, s-ar putea încălca principiul egalității de tratament, al imparțialității judecătorului, al disponibilității și principiul procesului echitabil, ce guvernează procesul civil. Pe de altă parte, apelanta omite faptul că potrivit art. 1169 din civil sarcina probei revine reclamantului (probatio incumbit actore) astfel că ordonarea unor probe de către judecător, din oficiu ( chiar și după ce acestea sunt puse în discuția contradictorie a părților), în condițiile în care părțile sunt reprezentate de avocați, cu pregătire juridică, ar putea afecta caracterul echitabil al procesului civil.
Este adevărat să art. 129 alin. 5 teza finală din pr. civ.îngăduiejudecătorului să ordone atunci când consideră necesar, administrarea unor probe chiar dacă părțile s-ar împotrivi, numai că, în speță, față de susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată și de obiectul cererii, nu se impunea cu necesitate administrarea unor probe ce ar fi reieșit din dezbateri. Prinsintagma " Ei vor putea ordona. ( judecătorii- )",legiuitorul a conferit judecătorului această facultate, nicidecum nu a instituit o obligație legală care ar fi echivalentă cu principiul oficialității procesului civil, potrivit căruia sarcina probei ar reveni judecătorului, contrar dispozițiilor art. 129 alin. 1, art. 129 alin final din pr. civ. și art. 1169 din civil.
De aceea, față de cererea de chemare în judecată, față de susținerile formulate în fapt și în drept în cuprinsul ei și, față de conținutul încheierii din 01.11.2007 (fila 195) în cuprinsul căreia s-a arătat de către avocatul reclamantei că dorește numai suplimentarea probei cu înscrisuri ( față de cele depuse înaintea aceste date la dosar) fără a mai solicita alte dovezi, Curtea apreciază că această critică adusă hotărârii apelate este nefondată.
Pe de altă parte, analiza de text a hotărârii instanței fără a critica soluția în sine, este neavenită și nu poate fi primită ca și motiv de apel, prin formularea criticată " mult superioară ", instanța dorind să sublinieze că reclamanta nu a făcut dovada caracterului derizoriu al prețului, deși această dovadă era în sarcina exclusivă a sa.
Susținereanotorietățiiunui preț mai mare decât cel de 1.650.000 Euro, pentru imobilul supus vânzării, este de asemenea nefondată, deoarece aspectele notorii trebuie să fie îndeobște cunoscute, iar nu să privească doar o categorie de oameni, cum ar fi cei interesați de piața imobiliară din Din acest punct de vedere, prețurile imobilelor din B nu pot fi considerate notorii, mai ales că suma de 1.650.000 Euro nu apare ca derizorie, ci dimpotrivă, față de veniturile unui cetățean român de condiție medie, este o sumă foarte mare, astfel încât pretinsa notorietate trebuia dovedită de această dată.
Mai mult, așa cum susține și intimata, pentru ca prețul să fie considerat derizoriu trebuie ca acesta să fie atât de mic, disproporționat de mic în raport cu bunul vândut, încâtsă nu existe. Or, prețul de 1.650.000 Euro nu se poate susține că este infim, acesta fiind rezultatul negocierii și al echilibrului dintre cerere și ofertă, analizat de organele împuternicite să încheie contractul, de la cele două societăți. Altfel spus, chiar dacă valoarea imobilului ar putea fi apreciată ca mai mare decât prețul obținut din vânzare ( deși există un raport de evaluare care stabilește o valoare mai mică), aceasta nu conduce automat la nulitatea contractului pentru lipsa prețului, o eventuală leziune pentru preț mai mic nefiind de natură a afecta actul de dispoziție al vânzării-cumpărării (leziunea fiind o sancțiune specifică doar unor acte juridice încheiate de minori, în anumite condiții).
Cu privire la susținerea apelantei în sensul că nu a existat nevoia de a vinde, întrucât spațiul comercial era locul unde societatea își desfășura activitatea, aceasta nu poate fi reținută deoarece, așa cum rezultă din contractul nr. 16934/22.06.1998, cu o durată de 8 ani, până în anul 2006 ( filele 93-99 din dosarul Tribunalului), societatea însăși pusese acest spațiu la dispoziția altei societăți, astfel că afirmația sa este înlăturată cel puțin parțial.
Mai mult decât atât, împrejurarea că societatea își are sediul în acest imobil, nu este de natură a afecta prin ea însăși, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, neexistând nici un text de lege imperativ care să interzică acest lucru.
Din toate aceste premise reținute de C, rezultă că reclamanta nu a răsturnat prezumția de existență și de valabilitate a cauzei actului juridic civil, reglementată de art. 967 din civil.
În al doilea motiv de apel, apelanta săvârșește aceeași greșeală ca și în susținerea primului motiv de apel, prin aceea că apreciază ca o obligație procedurală a instanței, aceea de a identifica acele texte de lege ce ar fi fost încălcate la încheierea contractului, deși partea care susține frauda la legenu le indică. Subliniem încă o dată că rolul activ al instanței nu înseamnă nicidecum transformarea judecătorului în avocat al părții, obligat să invoce în favoarea părții, texte de lege pe care aceasta nu le-a susținut, ci numai acordarea unui ajutor în cazurile în care părțile, neasistate de avocați, deși motivează în fapt și în drept cererile lor, omit anumite aspecte ce se deduc însă din conținutul actelor lor.
În ce privește pe reclamantă, nu se poate susține că aceasta nu a motivat în drept cererea de chemare în judecată, dimpotrivă sunt mai multe texte de lege inserate în conținutul cererii, dar acestea, raportate la susținerile în fapt ale reclamantei, nu duc la concluzia că părțile au încheiat actul prin frauda la lege. De pildă, menționarea art. 966 din civil care stabilește că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu are nici un efect, nu atrage nici o sancțiune, dacă partea nu dovedește caracterul ilicit al cauzei sau inexistența sa. Nici indicarea art.948 din civil care reglementează condițiile generale pentru încheierea actului juridic civil nu constituie temeiul juridic al fraudării legii, dacă reclamanta nu arată în ce fel alte dispoziții imperative speciale ar fi fost încălcate, pentru a justifica susținerea sa.
Motivul de nulitate invocat de reclamantă privind frauda la lege nu trebuia neapărat încadrat în drept, dar caracterul concret al încălcării unui text imperativ, pretinse de reclamantă, era necesar, deoarece în caz contrar, acesta nu se susține.
De fapt, apelanta, deși le invocă sub forma mai multor motive de nulitate, susținerile sale privesc doar lipsa consimțământului, prețul derizoriu al contractului și încălcarea art. 34 din Decr. nr. 31/1954, considerând în mod forțat că acestea reprezintă în același timp și motivul de nulitate constând în fraudarea legii.
Apelanta nu indică nici în apel care au fost textele de lege imperative ce au fost fraudate prin încheierea contractului, nici instanța de apel, dând eficiență principiului rolului activ, neidentificând astfel de texte ce ar fi fost încălcate.
În acest context, nu se poate susține nici că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu ar fi existat consimțământul vânzătoarei, deoarece mandatul acordat prin Hotărârea AGA nr. 3/26.08.2005, are atât caracter special cu privire la vânzare ( atât sub aspectul negocierii clauzelor contractuale, cât și sub aspectul persoanelor împuternicite ), acesta fiind suficient pentru încheierea actului -filele 125-126 din dosarul Tribunalului.
Nu era necesar ca prin acesta să fie stabilit și prețul la care urma să se vândă imobilul, deoarece, contractul de vânzare-cumpărare este prin esență, un contract consensual, în care părțile negociază liber clauzele sale, neputându-se ști la data Adunării Generale, ce preț s-ar putea obține ulterior cu privire la imobil. Față de dispoziția din mandat în sensul că Președintele CA este împuternicit " să negocieze, să încheie și să semneze contractul de vânzare-cumpărare." rezultă fără putință de tăgadă că a existat un consimțământ valabil exprimat prin mandatar, la vânzare.
Argumentul nr.6 din cuprinsul motivului al doilea de apel, referitor la caracterul abuziv al actului juridic al vânzării-cumpărării este nefondat, neexistând nici un indiciu că actul de vânzare-cumpărare are forma unui act abuziv, respectiv încheiat în alte scopuri decât cele pentru care acesta a fost recunoscut de lege. În general, contractul de vânzare-cumpărare, dat fiind caracterul său sinalagmatic, are drept scop obținerea prețului de către vânzător și a bunului, de către cumpărător. Aceste aspecte au rezultat din chiar conținutul contractului, dar și din dispozițiile Hotărârii AGA nr. 3/26.08.2005, apelanta nefăcând nici o probă în sensul că părțile ar fi urmărit un alt scop, prohibit de lege.
acest motiv de nulitate și în cuprinsul unui al treilea motiv de apel, apelanta susține fără temei că era necesară aprobarea prin Hotărâre AGA și a prețului vânzării. Susținerea este nefondată din cel puțin două considerente: primul se referă la mandatul acordat Președintelui CA " să negocieze." contractul, ceea ce include și actul juridic al stabilirii și acceptării prețului și al doilea, se referă la faptul că prețul obținut a fost mai mare decât valoarea de piață stabilită prin raportul de evaluare întocmit de CB (fila 155 din dosarul Tribunalului). În acest sens, dacă valoarea de piață stabilită de specialiști a fost de 1.615.000 Euro, prețul obținut ulterior, fiind de 1.650.000 Euro nu apare ca fiind nejustificat de mic, derizoriu, cum susține reclamanta, care nu a produs nici o dovadă contrară acestui raport de evaluare. Afirmațiile în sensul unei notorietăți cu privire la un preț cu mult mai mare al imobilelor din aceeași zonă nu numai că nu au fost dovedite nici în fond, nici în apel, dar nici nu sunt de natură a atrage concluzia nulității contractului pentru lipsa prețului, deoarece prețul de 1.650.000 lei este un preț care nu poate fi apreciat ca vădit disproporționat față de valoarea imobilului, este un preț serios, nefiind probat contrariul și în nici un caz nu se poate afirma că este inexistent, pentru încălcarea art. 1303 din civil.
Chiar dacă raportul de evaluare evocat mai sus nu are caracterul unei expertize evaluatoare judiciare, acesta constituie o probă cu un înscris care creează cel puțin un indiciu privind valoarea de piață a imobilului, care apare ca apropiată de prețul de vânzare și, în lipsa unui element contrar întărește prezumția de valabilitate și de existență a cauzei și caracterul serios al prețului, aspecte ce nu au fost răsturnate de reclamantă prin probe concludente.
Se mai susține că negocierea clauzelor contractului, cu care a fost împuternicit Consiliul de Administrație, nu include și stabilirea prețului vânzării, însă această aserțiune este la fel de nefondată și neargumentată ca și celelalte. Dimpotrivă, reține Curtea, cum prețul este de esența contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că negocierea unui astfel de contract include cu caracter esențial, și negocierea prețului, atât din punctul de vedere al vânzătorului, cât și al cumpărătorului.
Critica apelantei în sensul că nu ar fi aplicabil art. 375 alin. 3 din comercial care stabilește extinderea mandatului și pentru acele operațiuni necesare executării aceleia pentru care s-a acordat, este neîntemeiată deoarece raționamentul instanței este cât se poate de logic și se întemeiază pe însuși conținutul Hotărârii AGA 3/26.08.2005, prin aceea că, deși nu s-a prevăzut expres că stabilirea prețului se poate face de către mandatarul împuternicit cu realizarea vânzării, față de împuternicirea privind negocierea clauzelor contractului, este acoperită și aceea privind prețul.
Chiar dacă avem în vedere art. 375 alin. 1 din comercial, cum susține apelanta, acesta nu schimbă cu nimic soluția primei instanțe, deoarece mandatul expres pentru vânzare-cumpărare ( ca și act civil, fără caracter comercial) a fost acordat prin aceeași Hotărâre AGA, astfel încât nu se poate vorbi de o extindere a mandatului comercial cu privire la operațiuni necomerciale ( civile).
În fine, susținerea nemotivării hotărârii cu privire la motivul de nulitate referitor la încălcarea principiului specialității de folosință, este neîntemeiată, deoarece prima instanță a motivat această soluție, în mod temeinic și legal, considerând pe bună-dreptate că înstrăinarea unui activ al societății care nu are în obiectul său de activitate prevăzută și activitatea de vânzare-cumpărare de imobile, în schimbul unui preț, săvârșită ocazional, fără a avea caracterul unei activități cu caracter de stabilitate raportat la obiectul de activitate al societății, nu reprezintă o încălcare a principiului prevăzut de art. 34 din Decr. nr. 31/1954, ci o operațiune de gestionare a patrimoniului societății comerciale. De aceea ar fi absurd să considerăm, de pildă, că o societate comercială care deține în patrimoniul său, active, nu le poate înstrăina, deoarece în acest fel ar încălca principiul specialității de folosință. Uneori, astfel de operațiuni au caracterul unor acte necesare pentru obținerea unor fonduri ( unor lichidități) necesare pentru desfășurarea activității comerciale curente a societății, nefiind nicidecum interzise de lege. În sprijinului acestui argument este și caracterul absolut al dreptului de proprietate, consacrat de art. 480 din civil, care stabilește că proprietarul dispune în mod liber de bunurile sale, principiul specialității capacității de folosință referindu-se strict la activitatea comercială, desfășurată în mod repetat de societate, iar nu la înstrăinarea unui activ din patrimoniul societății.
Interpretând astfel dispozițiile art. 34 din Decr. nr. 31/1954, prima instanță nu a adăugat în nici un caz la lege, ci a determinat exact domeniul de aplicare a acestui principiu, care nu poate fi extins la actele de gestionare a patrimoniului societății comerciale, la dreptul de dispoziție al acesteia cu privire la bunurile proprietatea sa, în caz contrar, încălcându-se alte principii de drept, al fel de importante ca acesta (principiul exercitării libere a dreptului de proprietate, principiul libertății contractuale etc).
Criticile apelantei de genul:" Instanța de fond nu a combătut însă, motivat în fapt și în drept, motivul de nulitate invocat.",sunt nefondate deoarece instanța nu este datoare să combată simplele susțineri ale părților, nedovedite cu probe, în procesul civil, ci aceasta, în cadrul procesului de judecată, își formează convingerea pe baza probelor administrate, reclamanta fiind cea obligată să-și dovedească susținerile. ( art. 129 alin. 1 teza finală din pr. civ.), iar pârâtul, să combată susținerile reclamantei și dovezile prezentate de aceasta. Practic, instanța nu este adversarul reclamantei ( cum se deduse din teza apelantei-reclamante), nu are obligația să răspundă la argumentele nedovedite ale părții, prin consultații teoretice, ci să stabilească dacă afirmațiile acesteia au fost sau nu dovedite. Aspectele pur teoretice afirmate de reclamantă în cerere nu trebuiau analizate doar din acest punct de vedere de instanță, care are obligația procedurală de a stabili, în raport de probele administrate și de apărările părții adverse, dacă pretențiile reclamantei sunt întemeiate, dovedite și pot fi valorificate pe această cale judiciară.
Ca atare, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din pr. civ. ( invocat de apelantă ca motiv de apel).
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că motivele de apel invocate de reclamantă sunt nefondate, acestea fiind simple aserțiuni teoretice, fără referiri concrete la împrejurări de fapt petrecute între părți, anterior formulării cererii, fără referiri concrete la dovezi administrate, susțineri care exprimate ca atare nu produc efecte juridice, astfel că, în temeiul art. 296 din pr. civ. apelul va fi respins ca nefondat, iar hotărârea primei instanțe va fi menținută ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta - ROMÂNIA SRL cu sediul în B, sector 4, nr. 76, în contradictoriu cu intimatele - SA cu sediul în B, sector 3,-, -. 8,. 30 și - SRL cu sediul în B, sector 1,-, împotriva sentinței comerciale nr.12923/8.11.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, ca nefondat.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată azi, 26.05.2008, în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
RED/DACT/RE/5 EX.
Sent.com.nr.12923/8.11.2007
Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Dosarul nr-
Jud. fond:
Președinte:Elisabeta RoșuJudecători:Elisabeta Roșu, Iulica Popescu
