Constatare nulitate act juridic in drept comercial. Decizia 567/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1615/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 567
Ședința publică de la 17 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Eugenia Voicheci
JUDECĂTOR 2: Adriana Teodora Bucur
GREFIER - -
******************
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelanta pârâtă - RECUPERARE CREANȚE SRL și de apelanta reclamantă DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE DISTRIBUȚIE MUNTENIA NORD SA împotriva sentinței comerciale nr.6967/07.05.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă - DE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 03 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 10 2009 și 17 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor comerciale de față;
Prin cererea înregistrată sub nr- la 9 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială, reclamantele - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA și - DE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA au chemat-o în judecată pe pârâta - RECUPERARE CREANȚE SRL și au solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță de la 16 mai 2008, ce poartă încheierea de legalizare a semnăturii nr. 1443 din 16 mai 2008 a BNP, contract de cesiune încheiat între - DE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA în calitate de cedent și - RECUPERARE CREANȚE SRL în calitate de cesionar. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA s-a constituit în baza HG nr. 1342/2001, prin reorganizarea - SA, având ca obiect principal de activitate distribuția energiei electrice. În ce o privește pe reclamanta - DE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA, au arătat că aceasta s-a înființat prin HG nr. 74/2005 tot în urma reorganizării - SA, această din urmă societate având calitate de acționar majoritar al reclamantei de rangul I și de acționar unic al reclamantei de rangul 2.
În exercitarea atribuțiilor sale, au arătat reclamantele, Consiliul de Administrație al - SERV SA a decis prin Hotărârea nr. 7/2008 încetarea raporturilor contractuale de mandat încheiate cu fostul director al său, începând cu 1 iunie 2008, hotărârea fiindu-i adusă la cunoștință directorului prin adresa nr. 7 din 23 aprilie 2008.
Reclamantele au arătat că fostul director general a încheiat la 16 mai 2008, cu aproximativ 15 zile de încetarea mandatului său de director, mai multe contracte cu pârâta, societate înregistrată în registrul comerțului la 7 mai 2008, în condițiile în care avea cunoștință de încetarea mandatului său și în condițiile în care nici chiar mandatul în vigoare nu-i permitea să încheie contracte de cesiune de creanță, unul dintre acestea fiind denunțat în cauza de față.
Reclamantele au prezentat conținutul articolelor 2 și 5 din contractul de cesiune de creanță, arătând că la 27 mai 2008 cesionara a depus la executorul judecătoresc notificarea privind cesiunea intervenită, solicitând achitarea în termen de 3 zile a creanței cesionate. Au susținut că pârâta cesionar a dat dovadă de rea - credință, întrucât, fără să aștepte comunicarea notificării către reclamanta de rangul 1 și nici împlinirea termenului de 3 zile acordat pentru plată, a introdus la aceeași dată la tribunalul d e la sediul reclamantei de rangul 1 cerere de deschidere a procedurii insolvenței, prejudiciindu-i în mod grav interesele comerciale ale acesteia.
Reclamantele au susținut că primul motiv de nulitate a contractului de cesiune se întemeiază pe încheierea acestui contract cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.
Sub un prim aspect, s-a invocat lipsa mandatului acordat de către Consiliul de Administrație directorului pentru încheierea contractului de cesiune de creanță. În acest sens, au fost invocate dispozițiile articolului 20 pct. B 2 și lit. G din statutul - SERV SA, prevăzut în HG nr. 74/2005, dispoziții care-l autorizează pe directorul general să încheiere acte juridice în numele și pe seama societății în limitele împuternicirilor acordate de Consiliul de Administrație. În aceeași ordine de idei au fost invocate și prevederile articolului 18 lit. d și f din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Consiliului de administrație al - SERV SA, subliniindu-se faptul că nu există un mandat acordat de Consiliul de Administrație directorului general pentru încheierea contractului de cesiune de creanță în litigiu.
În susținerea aceluiași prim motiv de nulitate bazat pe lipsa mandatului acordat directorului general au fost invocate și prevederile articolului 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana juridică este ținută să respecte obligațiile contractate de organele sale reprezentative în limitele puterilor conferite acestor organe, sancțiunea aplicată pentru nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice fiind nulitatea actului juridic civil.
În sprijinul aceluiași motiv au fost invocate și dispozițiile articolului 20 lit. Acd in statutul - SERV SA, care conferă Consiliului de Administrație competența de a încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri din patrimoniul societății, contractul în litigiu încadrându-se în acest tip de acte juridice, așa cum reiese și din analiza dispozițiilor articolului 18 lit. f din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului de administrație.
Relativ la acest motiv de nulitate, reclamantele au conchis că semnatarii contractului de cesiune de creanță au acționat cu depășirea împuternicirilor acordate prin mandatele conferite de Consiliul de administrație și prevăzute de statul societății, caz în care, potrivit dispozițiilor articolului 1546 alin. 2 Cod civil, actele încheiate de mandatar nu obligă pe mandant dacă acesta nu le-a ratificat în mod expres sau tacit.
Reclamantele au subliniat caracterul dezavantajos al contractului de cesiune pentru cedent, ca și lipsa de utilitate a acestuia, au evidențiat faptul că fostul director general nu a acționat cu intenția ca cesiunea să profite societății, ci cu intenția de a favoriza interesele cesionarului, sub acest din urmă aspect prezentându-se relațiile pe care fostul director general le are cu numiții și, prin intermediul - INTERNAȚIONAL SRL și al Asociației Salariaților Serv SA.
Un alt motiv de nulitate în legătură cu lipsa capacității de exercițiu a persoanei juridice este întemeiat pe faptul că cesiunea de creanță nu a fost semnată nici de reprezentantul legal al cesionarului, adică de administratorul unic al acestuia -, ci de asociatul unic -. Sub acest aspect, reclamantele au arătat că au fost încălcate dispozițiile articolului 197 alin. 3 coroborate cu dispozițiile articolului 75 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispozițiile articolului 10 alin. 3 din actul constitutiv al societății pârâte.
S-a susținut nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță și pentru neîndeplinirea condițiilor de valabilitate a cauzei, sub aspectul inexistenței cauzei față de lipsa contraprestației cesionarului, precum și sub aspectul inexistenței unei cauze licite, ceea ce atrage încălcarea dispozițiilor articolului 966 cod civil și ale articolului 948 pct. Cod civil.
Reclamantele au susținut că din întreaga economie a contractului rezultă faptul că cedentul nu primește o sumă de bani drept echivalent al creanțelor cedate și că scopul său imediat nu este acela de a primi prețul. În această ordine de idei, reclamantele au coroborat dispozițiile articolului 2 alin. 4 și 5 din contractul de cesiune de creanță cu dispozițiile alin. 1 al aceluiași articolul, susținând că prețul nu este fixat de părți la momentul încheierii contractului, că cedentul nu numai că nu primește prețul, urmând să aștepte ca cesionarul să recupereze creanțe pe care le-ar fi putut recupera și singur, ci în plus acceptă și amânarea recuperării acestor creanțe pe o perioadă nedeterminată, fiind în același timp de acord și cu renunțarea la accesoriile creanței în favoarea cesionarului fără a primi o veritabilă contraprestație din partea acestuia. Au susținut că aceste prevederi intră în contradicție cu caracterul sinalagmatic al contractului de cesiune de creanță, conducând la concluzia lipsei cauzei contractului.
În ce privește iliceitatea acestei cauze, reclamantele au susținut că aceasta trebuie analizată în raport de contextul în care s-a încheiat contractul denunțat. S-a subliniat faptul că în cauză creanța cedată provine din activitatea comercială efectuată de reclamanta de rangul 2 în baza contractelor de prestări de servicii integrate - mentenanță -auto- proiectare, contracte ce reprezintă obiectul principal de activitate al societății și se circumscriu scopului pentru care aceasta a fost constituită, reclamanta având garanția recuperării integrale a creanței cedate în condiții de avantaj reciproc și fără prejudicierea acționarului unic al ambelor societăți reclamante, între debitorul cedat și cedent existând operațiuni de decontare continue și de eșalonare a plății creanțelor restante, ceea ce arată că nu există nici un mod determinat și licit care să justifice cedarea creanței.
Din acest punct de vedere, reclamantele au arătat că este evident caracterul ilicit al scopului urmărit la încheierea actului, cauza fiind ilicită.
Al treilea motiv de nulitate vizează lipsa unui preț determinat sau determinabil al cesiunii de creanță ca obiect al prestației cesionarului.
Reclamantele au făcut referire la dispozițiile articolului 962 Cod civil, la faptul că jurisprudența a statuat în mod constant că cesiunea unei creanțe nu reprezintă decât o specie particulară a vânzării, așadar trebuie să îndeplinească toate condițiile esențiale ale acesteia, vânzarea fiind perfectă atunci când părțile s-au învoit asupra obiectului și prețului, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 1295 și cele ale articolului 1303 Cod civil.
Au criticat prevederile articolului 2 din contractul de cesiune de creanță, susținând că din analiza dispozițiilor alin. 4 și 5 ale acestui articolul rezultă clar că așa - zisul preț, astfel cum apare prevăzut în alin. 1 al aceluiași articolul, reprezintă doar o limită maximă pe care o poate atinge prețul, cesionarul obligându-se să achite acest preț pe măsură ce recuperează creanța și fără să-și asume răspunderea față de cedent pentru sumele nerecuperate.
În ce privește determinarea prețului, au arătat că aceasta nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților, nu poate să depindă de voința uneia dintre ele și nici nu poate fi stabilit de instanță, determinarea trebuind să fie posibilă în temeiul clauzelor contractuale și vizând nu numai existența obligației de plată, ci și întinderea acesteia. În speță, reclamantele au arătat că prețul cesiunii apare ca o variabilă care poate oscila între valoarea nominală a creanței și o sumă inferioară acesteia, respectiv echivalentul a ceea ce va recupera efectiv cesionarul de la debitorul cedat, valoare care depinde de un eveniment viitor și incert și de acțiunile cesionarului.
Pornind de la dispozițiile articolului 947 Cod civil, reclamantele au susținut că un contract cu titlu oneros este comutativ atunci când obligația unei părți este echivalentul celeilalte și au evocat doctrina care a stabilit în unanimitate caracterul comutativ al convenției de vânzare-cumpărare, dat de faptul că existența și întinderea obligațiilor părților, cu referire la obiect și la prețul vânzării, sunt cunoscute de părți încă din momentul încheierii contractului și nu depind de un eveniment viitor și incert.
Al patrulea motiv de nulitate absolută se întemeiază pe ideea de fraudare a legii prin încălcarea principiului relativității efectelor contractului, consacrat de articolului 973 Cod civil, în sensul obligării debitorului la plata unei sume de bani ce depășește valoarea creanței.
Au definit fraudarea legii drept operațiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale și au susținut că în cauză din notificarea adresată de pârâtă reiese că se solicită debitorului cedat atât valoarea creanței cesionate cu penalitățile aferente, cât și o sumă suplimentară reprezentând cheltuielile necesare recuperării creanței cesionate, calculate la 20 % din valoarea executată conform articolului 2 alin. final din contract.
În aceeași ordine de idei, au susținut că în lumina dispozițiilor Codului d procedură civilă singurul caz în care cesionarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor de executare îl reprezintă situația în care acesta începe efectiv executarea silită împotriva debitorului cedat, numai că executarea silită se poate realiza conform articolului 372 Cod procedură civilă doar în temeiul unui titlu executoriu, calitate pe care contractul de cesiune de creanță nu o are.
Au conchis că prevederile articolului 2 alin. ultim din contractul de cesiune de creanță contravin dispozițiilor legale imperative în materie de executare silită a creanțelor, așadar nu pot produce efecte juridice, fiind incidente prevederile articolului 5 Cod civil care stabilesc că nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
Aceleași prevederi au fost denunțate de reclamante ca venind în contradicție și cu principiul nemo plus juris ad aliam transferre potest quam ipse habet, cesionarul având față de debitor aceleași drepturi pe care le-a avut și cedentul. Au susținut că înfrângerea acestui principiu ar contraveni și principiului relativității efectelor contractului consacrat de dispozițiile articolului 973 Cod civil.
Al cincilea motiv de nulitate se întemeiază pe încălcarea dispozițiilor articolului 943 Cod civil, reclamantele susținând că prin contractul de cesiune de creanță se creează un sistem prin care pârâta obține un profit de 20 % din valoarea creanței cesionate în lipsa oricărei contraprestații a cesionarului.
Sub acest aspect au fost invocate prevederile articolului 5 din contract, prin care părțile au convenit ca cedentul să achite cesionarului 20 % din valoarea sumei cesionate ca penalitate în situația în care cedentul ar solicita în orice modalitate încetarea, rezilierea sau anularea contractului.
Reclamantele au coroborat prevederile articolului 4 și 5 din contractul de cesiune de creanță și au conchis că ipotezele la care se referă articolul 5 privesc eventualele acțiuni în justiție ale cedentului pentru încetarea, anularea sau rezilierea contractului, în acest fel contravenindu-se dispozițiilor articolului 21 din Constituția României, în sensul că părțile consacră convențional îngrădirea liberului acces la justiție, cedentul fiind expus plății unei penalități dacă înțelege să uzeze de acest drept constituțional.
Cererea este întemeiată în drept și pe dispozițiile articolului 112 și următoarele Cod procedură civilă.
La 4 2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii.
Excepția a fost respinsă la termenul din 12 februarie 2009, în raport de data introducerii acțiunii și de dispozițiile legii nr.146/1997, modificată prin OG212.
Prin note de ședință, pârâta și-a formulat apărări pe fondul cauzei, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nefondată.
Prin sentința comercială nr. 6967 din 7 mai 2009, Tribunalul București Secția a VI-a Comercială a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță ce poartă încheierea de legalizare de semnătură nr.1443 din 16 mai 2008 și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că, în raport de prevederile art.2 lit. Acd in Statutul reclamantei și ale art. 18 lit. f din Regulamentul de organizare și funcționare a SERV, contractul de cesiune de creanță a fost încheiat cu încălcarea competenței Consiliului de Administrație și fără ca acest organ de conducere să-și fi delegat atribuțiile. De asemenea, a reținut că nu s-a făcut dovada îmbogățirii fără justă cauză.
A reținut că în speță contractul de cesiune de creanță nu îndeplinește condiția stabilirii unui preț determinat sau determinabil, astfel cum impun prevederile art. 1303 Cod civil, în raport de art.2 alin.4 și 5 din contract, care prevede obligația de plată a prețului pe măsura recuperării creanței la valoarea nominală, ce depinde de un eveniment viitor, cesionarul obligându-se la a efectua demersurile pentru recuperarea respectivei creanțe. Aceleași argumente au fost avute în vedere de prima instanță și la stabilirea inexistenței unei cauze licite și morale la încheierea contractului, nereieșind avantajele pe care cedentul și le-a procurat în condiții de incertitudine în recuperarea creanței.
A reținut ca întemeiate argumentele aduse de reclamante cu privire la neîndeplinirea condițiilor specifice ale creanței prevăzute de art. 1391-1398 și de art. 1402-1404 Cod civil, prin raportare la art.2 alineat final din contract. Sub acest aspect, a apreciat că restituirea cheltuielilor de executare de la debitorul cedat se poate face de către cesionar doar în cazul începerii executării silite în baza unui titlu executoriu, cuantumul acestor cheltuieli urmând a fi determinat potrivit art. 372 și art.3712Cod procedură civilă ori potrivit art.4 din Legea nr.85/2006. Pe cale de consecință, a apreciat clauza înscrisă în art. 2 alineat final ca fiind lovită de nulitate absolută, întrucât cesionarul are calitate de creditor pentru valoarea nominală a creanței, indiferent de prețul plătit. Prin urmare -a mai reținut instanța de fond - este contrară legii și prevederea art. 5 din contract, prin raportare la art.966 Cod civil, câtă vreme cesionarul urmărește obținerea unui profit de 20% din valoarea creanței în lipsa unei contraprestații, reclamanta nefiind îndreptățită să renunțe la dreptul de a invoca neexecutarea contractului în condițiile art.1020 -1021 Cod civil.
Prima instanță a înlăturat apărările pârâtei referitoare la necesitatea încheierii contractului de cesiune de creanță ca urmare a atitudinii debitorului cedat de tergiversare a plății datoriei, arătând că această susținere nu are suport probator, precum și pe cele întemeiate pe art.19 pct.14 din Statutul societății, în lipsa dovezii delegării de atribuții de către Consiliul de Administrație. A înlăturat și apărarea legată de contestarea calificării contractului de către reclamantă ca fiind un contract de mandat comercial.
Privitor la cheltuielile de judecată, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel nemotivat pârâta și apel motivat reclamanta - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA, ambele fiind înregistrate sub același număr unic al dosarului la 7 iulie 2009 pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a V- a Comerciala.
Pârâta a depus motivele de apel la 22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de articolul 287 alin. 2 Cod procedură civilă.
În motivarea apelului, reclamanta - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA a criticat soluția doar sub aspectul neacordării de către prima instanță a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, sens în care a invocat dispozițiile articolelor 274- 275 Cod procedură civilă, precum și dispozițiile articolului 30 din legea nr. 51/1995, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, cu excepția pârâtei care a recunoscut pretențiile până la prima zi de înfățișare, avocatul având dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul profesional al clientului său.
A arătat că, în susținerea cererii de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, a depus contractul de asistență juridică nr. 387 din 27 august 2008 (filele 169-171 ale dosarului de fond), din care reies activitățile pentru care l-a mandatat pe avocat, factura fiscală nr. 508 din 5 septembrie 2008 ( fila 167 a aceluiași dosar) și extrasul de cont de la Bank din 19 septembrie 2008 ( fila 168 a dosarului de fond).
Apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 282 și următoarele Cod procedură civilă și pe dispozițiile articolului 274 Cod procedură civilă.
În motivarea apelului, pârâta - RECUPERARE CREANȚE SRL a prezentat situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților, precum și o sinteză a considerentelor hotărârii apelate.
A criticat această hotărâre pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în primul rând că cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit, în speță cesiunea având caracter oneros. Sub acest aspect, a arătat că în speță prețul este determinat prin voința părților și, conform articolului 2, este de 47.450.000 lei, plătibili pe măsură recuperării creanței, iar împrejurarea că părțile au convenit clauze de garanție și de exonerare de răspundere, de reducere ori de majorare a prețului dacă instanțele ar stabili o altă valoare a creanței cesionate demonstrează încă o dată că prețul este tot determinat.
În cadrul aceluiași prim motiv de apel s-a arătat și că problema determinării ulterioare a prețului se pune dacă prețul nu a fost determinat la încheierea contractului, ceea ce nu este cazul în speță.
Apelanta - pârâtă a făcut precizări cu privire la natura litigiului, pe care l-a apreciat ca fiind evaluabil în bani prin prisma consecinței antrenate de constatarea nulității absolute a contractului, respectiv repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia, în considerarea naturii dreptului ce face obiectul convenției, a deciziei nr. XXXII/ 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dată în soluționarea unui recurs în interesul legii și, deci, obligatorie ( articolul 329 alin. 3 Cod procedură civilă), ca și în considerarea faptului că reclamantele l-au considerat ca atare, convocând-o pe pârâtă la conciliere directă prealabilă în conformitate cu dispozițiile articolului 7201Cod procedură civilă.
Al doilea motiv de apel îmbracă haina excepției lipsei calității procesuale active a debitoarei cedate - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA, această excepție incluzând- și pe cea a lipsei de interes. Sub acest aspect, apelanta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă este terț față de contractul de cesiune a cărui nulitate o invocă, fiind debitor cedat, astfel că nu este titulara dreptului dedus judecății și nici nu justifică vreun interes prin încheierea acestui contract, calitatea sa de debitor menținându-se indiferent de titularul dreptului de creanță.
Al treilea motiv de apel a fost formulat în modalitatea excepției de prematuritate (inadmisibilitate) a cererii de chemare în judecată în raport de prevederile articolului 7201Cod procedură civilă.
În susținerea acestei critici a fost invocată în esență nerespectarea dispozițiilor articolului 7201alin. 5 Cod procedură civilă, apelanta - pârâtă invocând faptul că de la data primirii convocării la conciliere - 7 august 2008 - și până la data promovării cererii de chemare în judecată ( 5 septembrie 2008) nu au trecut 30 de zile, calculate pe zile libere conform articolului 101 alin. 1 Cod procedură civilă.
Al patrulea motiv de apel vizează încălcarea de către hotărârea atacată a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, apelanta pârâtă susținând că nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria faptă culpabilă și că actul de cesiune a fost încheiat în limitele legii, neexistând nici un motiv pentru anularea lui.
Al cincilea motiv vizează frauda la lege, apelanta pârâtă susținând că în realitate nu există o încălcare directă a legii în scopul eludării unor norme imperative și că, și dacă ar exista, reclamanta nu își poate invoca propria faptă culpabilă.
Al șaselea motiv de apel vizează pretinsa încălcare a capacității de exercițiu, apelanta pârâtă susținând că eventuala depășire a împuternicirilor acordate organelor de conducere nu se sancționează cu nulitatea actului încheiat în aceste condiții, ci deschide calea acțiunii în daune împotriva administratorului. A pretins că, în speță, administratorul a încheiat actul de cesiune de creanță în acord cu statutul societății și în limitele împuternicirii acordate prin contractul de mandat.
Al șaptelea motiv de apel reia și completează primul motiv de apel, apelanta - pârâtă susținând o dată în plus că prețul este determinat, întrucât cuantumul acestuia este hotărât de părți la momentul încheierii contractului și că doctrina și jurisprudența au stabilit că determinarea prețului nu presupune și stabilirea modalității de plată sau a termenului. A susținut și că împrejurarea că părțile au convenit ca plata să se facă pe parcursul recuperării creanței nu afectează condiția ca prețul să fie determinat.
Al optulea motiv de apel vizează aprecierea făcută de instanță în legătură cu inexistența cauzei, respectiv a scopului imediat, constând în lipsa contraprestației, ca motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune. Sub acest aspect, a conchis că judecătorul fondului s-a bazat în mod netemeinic pe același argumente relative la preț pentru a stabili inexistența vreunei prestații a cesionarului, argumente apreciate ca nefondate în cadrul criticilor anterioare relative la prețul determinat.
Al nouălea motiv de apel vizează încălcarea principiului relativității efectelor actului juridic, apelanta pârâtă susținând pe de o parte că reclamanta cedentă, parte în convenție, nu justifică interes în invocarea acestui motiv, că o face cu invocarea propriei turpitudini, iar pe de altă parte că față de terți oricum această convenție nu este producătoare de efecte juridice, astfel că nici aceștia nu au interes în anularea ei.
Al zecelea motiv vizează pretinsa nevalabilitate a clauzei prevăzute de art.5 din contract. Apelanta pârâtă a pretins că aceasta are valoarea unei adevărate clauze penale prin care s-a determinat anticipat prejudiciul pe care cesionarul l-ar suferi dacă actul de cesiune ar fi desființat la solicitarea cedentului, că a admite contrariul echivalează cu abolirea art.1066 Cod civil și că prevederea devine incidentă numai în cazul unei fapte culpabile a cocontractantului, neputând fi asimilată renunțării la un drept viitor și nici îngrădirii accesului la justiție.
Ambelor apeluri li s-a răspuns prin notele de concluzii scrise depuse la termenul din 3 2009.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelurile ca nefondate și urmează a le respinge pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală a - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA fiind contestată prin apelul formulat de apelanta - pârâtă, apelul acestei părți va fi luat în analiză după examinarea apelului apelantei - pârâte.
În ceea ce privește apelul declarat de - RECUPERARE CREANȚE SRL, Curtea constată că acesta se sprijină și pe invocarea a două excepții: excepția lipsei calității procesuale active - excepție de fond și excepția prematurității ( inadmisibilității) cererii de chemare în judecată - excepție de procedură, Curtea procedând la examinarea cu prioritate a celor două motive în condițiile articolului 137 alin. 1 Cod procedură civilă, mai întâi a excepției de procedură și apoi a excepției de fond.
Excepția prematurității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor articolului 7201alin. 5 Cod procedură civilă, este mai întâi calificată de Curtea drept excepție a inadmisibilității în condițiile articolului 109 alin. 2 Cod procedură civilă, întrucât aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a cererii în condițiile neparcurgerii unei proceduri prealabile impuse de lege.
Excepția este neîntemeiată. Dispozițiile legale ce impun norme de procedură sunt unanim apreciate ca având caracter imperativ. În speță, însă, dispozițiile articolului 7201Cod procedură civilă nu vin în ocrotirea unui interes general, obștesc, ci au fost edictate în scopul de conferi părții pârâte, ca și părților implicate într-un raport juridic, posibilitatea de a se înțelege pe cale amiabilă înainte de învestirea unei instanțe de judecată. Ca atare, aceste norme vin să protejeze un interes particular, iar partea care invocă nerespectarea lor este ținută să dovedească vătămarea ce a suferit prin nesocotirea acestora, în condițiile articolului 105 alin. 2 Cod procedură civilă.
În speță, apelanta pârâtă nu numai că nu dovedește, dar nici măcar nu invocă în ce constă vătămarea ce i s-a produs prin introducerea cererii de chemare în judecată într-un interval mai mic de 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 7201alin. 5 Cod procedură civilă, deși era obligată să facă această dovadă cu atât mai mult cu cât nici nu justifică de ce, legal convocată la adresa de sediu ( fila 58 raportat la fila 147 a dosarului de fond), nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenței, care a fost avizată și reavizată și apoi returnată expeditorului ( filele 58 verso-59 ale dosarului de fond).
În lipsa dovedirii vătămării suferite prin introducerea acțiunii într-un termen mai mic decât cel legal, Curtea apreciază că nu subzistă motivul de nulitate relativă a actului de procedură astfel îndeplinit, act care nici nu a fost contestat în fond, la primul termen de judecată acordat, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 108 alin.3 Cod procedură civilă, ci abia în apel, când neregularitatea se consideră acoperită.
Ca atare, acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat și a fost înlăturat.
Motivul de apel invocat sub forma excepției lipsei calității procesuale active a - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA este nefondat. Se constată că unul din motivele de nulitate a contractului de cesiune de creanță este legat de înfrângerea principiului relativității actelor juridice civile, prevăzut de articolul 973 Cod civil. Cum partea care se pretinde vătămată de încălcarea acestor dispoziții legale este chiar reclamanta - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA, ca debitor cedat, aceasta își justifică interesul în constatarea nulității absolute cel puțin a clauzei astfel incriminate, ceea ce îi conferă și calitatea procesuală activă de terț interesat în promovarea acțiunii în nulitate, aceasta declarându-se titularul dreptului a cărui protejare se urmărește în această modalitate. Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale active a acestei reclamante este neîntemeiată, ca și critica adusă în acest mod hotărârii atacate.
Cât privește criticile aduse soluției de constatare a nulității absolute a contractului de cesiune de creanță, Curtea le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente:
O primă precizare se impune a fi făcută. Se constată că toate părțile litigante au convenit asupra faptului că, în cauză, convenția denunțată are caracterul unei cesiuni de creanță, așadar voința și reprezentarea lor comună au fost în sensul încheierii acestui tip de contract, neexistând nici o discordanță asupra naturii juridice a cesiunii de creanță ca negotium. Ca atare, și instanța are obligația de a examina cauzele de nulitate a acestui contract potrivit voinței reale, concordante, a părților litigante.
A doua precizare se impune cu privire la caracterul juridic al cesiunii de creanță. În timp ce prima instanță apreciază asupra faptului că această cesiune de creanță este o specie a contractului de vânzare-cumpărare, apelanta - pârâtă avansează ideea că cesiunea de creanță poate avea atât caracter oneros, cât și caracter gratuit, în speță având caracter oneros. Această aserțiune nu are fundament juridic.
Se constată că dispozițiile legale ce reglementează regimul juridic al cesiunii de creanță sunt cele cuprinse în articolele 1391 - 1404 Cod civil, respectiv în capitolul VIII al Titlului V - Despre vinderi. Așadar, cesiunea de creanță este o specie a contractului de vânzare-cumpărare, contract care are un caracter funciarmente oneros, presupunând că, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte se urmărește obținerea altui folos patrimonial, astfel cum prevăd dispozițiile articolului 945 Cod civil. Această precizare caracterului eminamente oneros al cesiunii de creanță prezintă interes în stabilirea existenței cauzei contractului prin raportare la prestațiile părților litigante.
În fine, o ultimă precizare se impune privitor la ordinea examinării a două dintre motivele de nulitate absolută. Ordinea firească a analizei trebuie să pornească de la cauza convenției, definită de articolul 948 Cod civil drept condiție esențială pentru validitatea oricărei convenții și trebuie să continue cu prețul, pe care doctrina și jurisprudența îl așează printre condițiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Numai că, în speță, existența cauzei contractului de cesiune de creanță s-a examinat prin prisma scopului imediat și în legătură cu contraprestația apelantei - pârâte, ca cesionar, contraprestație constând tocmai în plata prețului cesiunii, așadar determinarea cauzei presupune cu necesitate analiza determinării prețului și a modalității de plată a acestuia.
Prin prisma acestor considerente, Curtea va păstra aceeași ordine a examinării celor două motive de nulitate stabilită de instanța de fond și care se regăsește întocmai și în criticile formulate de apelanta - pârâtă.
În ce privește motivele de apel formulate de apelanta pârâtă, referitoare la preț și la cauză, Curtea reține următoarele:
De esența motivării primei instanțe este susținerea că prețul cesiunii, în speță, nu este nici determinat și nici determinabil, iar de esența criticii apelantei - pârâte este susținerea că prețul este determinat, că este prevăzut în articolul 2 din contract, că reprezintă voința părților în conformitate cu dispozițiile articolului 969 Cod civil și în consecință că se impune a fi respectat inclusiv de instanțele de judecată, care nu pot substitui voința lor voinței părților contractante.
Curtea constată că părțile au inserat în contractul de cesiune de creanță încheiat la 16 mai 2008 clauza 2 privitoare la prețul contractului, articolul menționat numărând șase alineate. Privitor la această clauză, Curtea apreciază că instanța de fond a procedat la analiza coroborată a tuturor celor șase alineate, interpretându-le unele prin altele în conformitate cu dispozițiile articolului 982 Cod civil, fără a se limita la alineatul întâi, așa cum procedează apelanta - pârâtă.
Potrivit acestui prin alineat, prețul apare ca ferm determinat la suma de 47.450.000 lei, părțile convenind doar caplatasă se facă pe măsura recuperării lui.
Două aspecte se cuvin precizate. Întâi de toate, trebuie evocate dispozițiile articolului 1295 alin. 1 Cod procedură civilă, care prevăd că vânzarea este perfectă și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat și prețul nu s-a plătit. Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese indubitabil caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, contractul socotindu-se încheiat la realizarea acordului de voință cu privire la obiect și la preț, indiferent de predarea bunului și de plata prețului.
A doua precizare este legată de caracteristica pe care o prezintă contractul de cesiune de creanță, al cărui obiect îl constituiecedarea dreptului de creanțădeținut de vânzătorul cedent, pentru un preț care nu trebuie să fie neapărat egal cu creanța cedată.
Deși o astfel de distincție între creanța cedată și prețul cesiunii nu rezultă expressis verbis din dispozițiile articolului 1391 și următoarele Cod civil (care reprezintă sediul materiei), ea poate fi dedusă din interpretarea articolului 1402 Cod civil, care reglementează instituția retractului litigios, dispoziții care fac vorbire despre "prețul real al cesiunii", fiind astfel dincolo de orice îndoială că prețul cesiunii cuvenit cedentului poate să difere de valoarea creanței cedate.
Revenind prin prisma acestor argumente la alineatul întâi al articolului 2 din contractul părților, Curtea reține că examinarea acestui alineat în afara contextului dat și de celelalte alineate ar putea conduce, la prima vedere, la concluzia că prețul este determinat, că el este egal cu valoarea creanței cedate astfel cum aceasta este prevăzută la articolul 1 - Obiectul contractului și că părțile au convenit cadoar platasă fie efectuată pe măsură ce creanța este recuperată de la debitorul cedat.
Numai că, din coroborarea alineatului unu cu alineatele trei și patru, reiese indubitabil, așa cum a reținut și prima instanță, că numai aparent este fixat prețul cesiunii câtă vreme plata se va face pe măsura recuperării creanței, în 30 de zile de la încasarea acesteia dar nu mai târziu de un an, și,mai ales,câtă vreme cesionarul nu își asumă față de cedent nici o obligație pentru sumele nerecuperate.Raportat la această din urmă prevedere, câtă vreme părțile nu au convenit o sumă până la concurența căreia răspunderea cesionarului să fie înlăturată, reiese că cesionarul se poate socoti în drept să nu recupereze de la debitorul cedat și, implicit, să nu remită cedentului timp de un an nimic din creanța cedată, respectiv din prețul cesiunii, ceea ce autorizează pe deplin concluzia la care s-a oprit și prima instanță despre imposibilitatea de determinare a prețului final, plata efectivă a prețului, așadar cuantumul acestuia, rămânând la latitudinea exclusivă a cesionarului, ceea ce face literă moartă din cuantumul aparent ferm determinat în alineatul anterior.
Altfel spus, deși părțile au stabilit un cuantum ferm al cesiunii de creanță, cedentul nu are nici o garanție a încasării acestuia câtă vreme cesionarul, care și-a rezervat dreptul de a-l plăti în termen de un an, și-a asigurat exonerarea de la plata prețului pentru sumele nerecuperate, sume pentru care nu s-a stabilit un maxim și care, de aceea, pot atinge chiar nivelul prețului integral.
Aceasta este rațiunea pentru care, așa cum a reținut și instanța de fond, nu se poate vorbi despre un preț determinat, ci despre un preț care poate între zero și 47.450.000 lei, cu atât mai puțin cu cât plata acestuia în interval de un an depinde de voința exclusivă a cesionarului.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că în speță nu se poate vorbi despre o convenție legal făcută, care să atragă aplicarea dispozițiilor articolelor 969- 970 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor articolului 970 alin. 1 Cod civil, convențiile trebuieexecutatecu bună - credință. Or, câtă vreme există posibilitatea, convenită de părți, ca cesionarul să nu recupereze nimic din creanță înăuntrul termenului de un an, ci să procedeze la recuperarea acesteia după acest termen fără ca răspunderea sa contractuală de plată a prețului să fie antrenată față de cedent, Curtea apreciază că nu este respectată de plano cerința bunei - credințe a cesionarului.
Obligația de plată a prețului fiind una dintre urmările pe care legea (articolul 1361 și următoarele Cod civil) le prevede în cazul vânzării - cumpărării, iar cesionarul, ca debitor al acestei obligații, asigurându-și de plano exonerarea de răspundere în cazul neîndeplinirii acesteia, Curtea apreciază că modalitatea în care părțile au înțeles să determine prețul nu respectă cerințele articolului 970 alin.2 Cod civil, așadar convenția cu privire la preț nu este legal făcută.
Pe cale de consecință, prețul nu este determinat și nici determinabil,în lipsa elementelor intrinseci ale contractului și în lipsa indicării unui terț care să procedeze în acest scop, ceea ce contravine dispozițiilor articolelor 1303-1304 Cod civil și atrage nulitatea contractului încheiat în astfel de condiții, soluția instanței de fond fiind sub acest aspect legală și temeinică.
În ce privește cauza contractului, Curtea a reținut în cele ce preced că aceasta trebuie raportată la caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare (în categoria căruia intră și cesiunea de creanță), ca și la scopul imediat al contractului, care este, pentru cedent, obținerea unui preț pentru creanța cesionată.
Prețul nefiind determinat și nici determinabil în condițiile articolului 1304 Cod civil, este indiscutabil că pune în discuție contraprestația cesionarului, care este aceea de plată a prețului cesiunii, iar inexistența garanției obținerii de către cedent folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanță face ca întregul contract să fie lipsit de cauză, așadar nul în condițiile articolului 948 pct. 4, raportat la articolul 966 și următoarele Cod civil. Și din acest punct de vedere soluția primei instanțe apare ca legală și temeinică, aceasta urmând a fi menținută.
Critica privitoare la nerespectarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans este nefondată. Potrivit dispozițiilor art.2 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută se poate invoca oricând, doctrina și jurisprudența fiind unanime în a aprecia că acest drept revine oricui justifică un interes, fără ca părțile contractante să fie exceptate. Prin urmare, de acest drept beneficiază și reclamanta cedent în actul de cesiune de creanță. Singura îngrădire cu care se poate confrunta în aceste situații partea contractantă este refuzul de restituire a prestației deja efectuate în temeiul actului juridic nul, refuz întemeiat pe principiul invocat de apelanta pârâtă, care, însă, în cauză nu își găsește aplicarea câtă vreme nu s-a solicitat și repunerea părților în situația anterioară.
Critica relativă la frauda la lege este nefondată, întrucât instanța de fond nu a reținut în considerentele hotărârii atacate nici expres și nici implicit conivența frauduloasă a părților la încheierea actului, nu individualizat-o și nici nu a indicat din care probe se deduce.
Critica relativă la capacitatea de exercițiu este întemeiată. Pe de o parte trebuie subliniat faptul că nesocotirea dispozițiilor legale referitoarea la capacitatea de exercițiu a persoanei se sancționează cu nulitatea relativă, nu cu nulitatea absolută. Pe de altă parte, modul în care este argumentat acest motiv de nulitate a contractului de cesiune de creanță autorizează concluzia că în realitate se invocă depășirea limitelor mandatului, fapt care nu antrenează nulitatea actului încheiat în aceste condiții, ci răspunderea față de terț în condițiile art.1537, raportat la art.1546 alin.2 Cod civil.
Critica adusă în legătură cu aplicarea principiului relativității efectelor contractului este întemeiată. Din interpretarea art.973 Cod civil și a principiului res alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest reiese că singura sancțiune pe care o primește un act prin care se stabilesc obligații în sarcina unui terț este inopozabilitatea contractului față de terț, așadar nu nulitatea actului.
Critica privitoare la interpretarea art.5 din contractul părților este nefondată. Curtea nu poate primi interpretarea propusă de apelanta pârâtă, având în vedere că nicăieri în cuprinsul acestei clauze nu se face mențiune despre faptul că ea devine operantă doar dacă cedentul denunță unilateral și culpabil contractul. În lipsa unei astfel de prevederi, clauza aduce atingere dreptului conferit de art. 21 din Constituția României, ca și dreptului conferit de art.1020-1021 Cod civil pentru creditorul obligației neexecutate de a sesiza instanța de judecată fie pentru executarea contractului, fie pentru desființarea lui. Așa cum a reținut și prima instanță, această clauză încalcă prevederile art.5 din Codul civil și în mod riguros s-a constatat nulitatea ei absolută.
Curtea subliniază că împrejurarea că două din motivele de apel au fost găsite întemeiate nu este de natură a schimba soluția primei instanțe, atâta vreme cât au fost găsite întemeiate mai multe motive de nulitate a contractului de cesiune de creanță, fiecare dintre ele având vocația de a antrena nulitatea întregului contract.
În ce privește apelul declarat de apelanta - reclamantă - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA, Curtea îl apreciază ca nefondat. Se constată că prima instanță nu numai că nu a contestat, dar chiar a afirmat dreptul apelantei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme pârâta a căzut în pretenții. În ceea ce privește, însă,dovadaplății onorariului avocațial, prima instanță a reținut implicit că probele depuse (respectiv factura fiscală) indicăo sumă aferentă altui contract de asistență juridicădecât cel indicat în împuternicirea avocațială.
Curtea constată că, strict sub acest aspect, apelanta - reclamantă nu face în apel nici o probă nouă, deși era obligată să-și dovedească pretențiile,iar în lipsa unui explicații argumentate și întemeiate în drept cu privire la această discrepanță, Curtea apreciază critica adusă soluției primei instanțe ca fără fundament și a înlăturat-
Conchizând, Curtea apreciază că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a făcut o justă și riguroasă aplicare a dispozițiilor legale incidente, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile articolelor 295- 96 Cod procedură civilă, va respinge apelurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanta pârâtă - RECUPERARE CREANȚE SRL cu sediul în B, sector 1,-,. 9,. 3,. 5,. 93 și de apelanta reclamantă - DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE MUNTENIA NORD SA cu sediul în P,-, județul P împotriva sentinței comerciale nr.6967 din 7 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă - DE ȘI SERVICII ENERGETICE SERV SA cu sediul în B, sector 1, Șos. - C M, nr. 1A.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile libere de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 2009
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
-
GREFIER
- -
Red. Jud.
Tehnored.
5ex.
Tribunalul București Secția a VI-a Comercială
Judecător fond. a
Președinte:Eugenia VoicheciJudecători:Eugenia Voicheci, Adriana Teodora Bucur
