Constatare nulitate act juridic in drept comercial. Decizia 78/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 78/
Ședința publică din 06 octombrie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea, în complet de divergență constituit în conformitate cu prevederile art.54 alin.4 din Legea nr.304/2004 coroborat cu art. 99 alin. 7 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, asupra apelului promovat de reclamantul, domiciliat în municipiul Târgu-M, nr. 9, județul M, împotriva Sentinței nr. 1722 din 17 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat prin încheierea ședinței publice din 22 septembrie 2008, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 29 septembrie 2008 apoi pentru azi 6 octombrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Prin sentința nr.1722 din 17 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș în dosarul nr- s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Târgu M, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul G și continuată de cesionarul drepturilor litigioase împotriva pârâtei Primăria mun.Tg.-M, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea petitului privind constatarea nulității absolute a dreptului de proprietate al pârâtei ROMÂNIA, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul G și continuată de cesionarul drepturilor litigioase împotriva pârâților ROMÂNIA, S, Tg.-M, AVAS B, - B, s-a respins cererea pârâtei pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, s-au admis cererile pârâtelor ROMÂNIA și privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și în consecință a fost obligat reclamantul să plătească pârâtelor și ROMÂNIA cheltuieli de judecată în cuantum de câte 1.757,5 lei.
În considerentele hotărârii se reține că imobilul din litigiu a aparținut antecesorilor cedentului G și că a fost naționalizat în baza art.6 din Legea nr.119/1948 dreptul de proprietate al Statului fiind întabulat în cartea funciară. În baza Legii nr.15/1990 SC SA Tg.-M(societate cu capital majoritar de stat) dobândește dreptul de proprietate asupra acestui imobil, drept pe care și-l înscrie în cartea funciară, iar la data de 24.02.2003 se perfectează contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni dintre APAPS în prezent AVAS și SC SA. Ulterior SC SA înstrăinează imobilul în favoarea SC SRL prin contract de vânzare-cumpărare teren și construcții nr.2388/3.09.2003. La 25.02.2005 are loc o altă vânzare succesivă între SC SRL și SC ROMÂNIA prin contractul nr.2240/2005.
Imobilul ce a format inițial proprietatea antecesorilor cedentului G era compus inițial din construcții și teren, însă toate construcțiile au fost demolate, iar pe teren au fost ridicate altele.
La data apariției Legii nr.10/2001 cedentul G s-a adresat cu o notificare Primăriei Târgu M solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobil, această autoritate răspunzându-i în sensul că deținătoarea imobilului este, singura în măsură să se pronunțe asupra cererii, în acest sens fiindu-i înaintată și documentația.
Reclamantul prin acțiunea dedusă judecății invocă dispozițiile art.20 din Legea nr.10/2001 și art.45 din aceeași lege.
Verificând incidența acestor dispoziții legale, instanța de fond a reținut că art.45 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001 prevede că actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale la data înstrăinării, de asemenea cele având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
În cauză nu se poate reține nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul din litigiu întrucât la data perfectării lor a fost respectată legislația în vigoare iar situațiile invocate de reclamant și anume achitarea cu întârziere a contravalorii acțiunilor cumpărate, obligația de a păstra obiectul de activitate al societății, obligația de a păstra numărul de salariați și de a nu înstrăina activele societății către terți, fără acordul prealabil al vânzătorului, pot conduce eventual la rezoluțiunea contractelor de înstrăinare și nicidecum nu pot fi apreciate cauze de nulitate absolută a acestora.
Nu se poate reține în sarcina cumpărătorilor nici reaua-credință în condițiile în care cererea de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost notată în cartea funciară. Mai mult reclamantul nici nu a înțeles să solicite restituirea în natură a imobilului și s-a adresat primăriei cu o cerere pentru acordarea de despăgubiri.
În aceste condiții prima instanță a reținut că în cauză nu există nicio cauză care să atragă nulitatea absolută a actelor de înstrăinare și nici nu a fost dovedită reaua-credință a dobânditorilor.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată și constatarea nulităților absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr./2 din 24.02.2003 încheiat între APAPS(actualmente AVAS) și SC SA a contractului de vânzare-cumpărare teren și construcții autentificat cu nr.2388/3.09.2003 încheiat între SC SA și SC SRL, a contractului de vânzare-cumpărare teren și construcții autentificat cu nr.3390/2003 dintre SC SA și SC SRL, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr.451/2005 încheiat între SC SRL și SC.
În motivarea cererii de apel se arată că în mod greșit prima instanță a reținut că la data perfectării contractelor a fost respectată legislația în vigoare, că nu a operat indisponibilizarea prev. de art.20 din Legea nr.10/2001, că înstrăinarea de acțiuni s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, precum și faptul că nu s-a dovedit reaua-credință a cumpărătorilor. Se arată că la data la care au avut loc aceste înstrăinări succesive erau în vigoare disp.art.20 din Legea nr.10/2001 care instituie o indisponibilizare a bunurilor ce formează obiectul restituirilor în baza Legii nr.10/2001, că HG nr.498/2003 nu poate modifica data intrării în vigoare a acestor dispoziții legale, atâta timp cât ea reprezintă doar norme de interpretare oficială și autentică a legii. Această indisponibilizare prev. de Legea nr. 10/2001 prin art.20 operează față de orice proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul, despre această indisponibilizare trebuiau să aibă cunoștință atât vânzătorii cât și cumpărătorii. Celelalte împrejurări arătate în cuprinsul acțiunii în sensul nerespectării clauzelor din contract reprezintă o dovadă în plus a relei credințe a părților contractante și nicidecum cauze de nulitate absolută așa cum greșit a reținut prima instanță. Societățile cumpărătoare nu au întreprins nici un demers pentru a afla situația juridică reală a bunurilor pe care le cumpără, ba mai mult prin clauzele inserate prin contract se protejează doar de pericolul evicțiunii. La o simplă lecturare a cărților funciare se putea observa că imobilul a fost naționalizat, că face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv și că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001. S-a mai reținut de către prima instanță că nu s-a adresat nicio cerere societății deținătoare a imobilului pentru restituirea în natură fără ca să se aibă în vedere dispozițiile art. 7 și 10 din Legea nr.10/2001 care prevăd că restituirea în natură este obligatorie și nu opțională. Din moment ce a fost înregistrată o notificare la autoritatea administrativă locală au devenit incidente dispozițiile Legii nr.10/2001 inclusiv cele care prevăd indisponibilizarea, astfel că toate contractele de înstrăinare având ca obiect imobilul din litigiu au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, operând sancțiunea nulității prevăzută de art. 45 și 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea depusă la dosar și solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală, susținându-se că actele de înstrăinare au fost încheiate cu bună credință, reclamantul nefăcând dovada relei-credințe a dobânditorilor. Se arată că reclamantul nu a fost în măsură să dovedească că după apariția Legi nr.10/2001 a solicitat restituirea în natură a imobilului, dimpotrivă prin cererile adresate Primăriei Târgu Mas olicitat acordarea de despăgubiri, conștient fiind de faptul că imobilul nu poate fi restituit în natură. La data încheierii actelor de înstrăinare a fost respectată legislația în vigoare, indisponibilizarea de care face vorbire reclamantul nu a putut opera în condițiile în care aceasta a fost definită numai prin nr.HG 498/2003, act normativ intrat în vigoare după încheierea contractului de vânzare de acțiuni. Relevant este în cauză și faptul că prin încheierea acestui contract de vânzare de acțiuni au fost înstrăinate acțiunile deținute în numele Statului la și nu bunurile existente în patrimoniul acestei societăți iar eventuala indisponibilizare la care face referire reclamantul poate viza doar înstrăinarea bunurilor, a activelor societății și nicidecum a acțiunilor acesteia.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel invocate și în limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 292 - 294.pr.civ. Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Prima instanță prin hotărârea apelată a reținut că în cauză nu există nicio cauză care să atragă nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, că la data încheierii acestora a fost respectată legislația în vigoare.
Verificând dacă în speță în momentul încheierii actelor de înstrăinare exista vreo cauză de nulitate constând în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, instanța de control reține: art.20 alin.1 din Legea nr. 10/2001 devenit art.21 după republicare prevede că "imobilele terenuri și construcții preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură".
Aceste dispoziții statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivi legii, scopul acestei indisponibilizări fiind acela de îndeplinire a obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar întrucât această formă de restituire este obligatorie în cazul în care unitatea deținătoare este regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul ori unitatea administrativă publică centrală sau locală este acționar sau asociat majoritar.
prevăzută de acest text legal operează de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 14.02.2001 și nicidecum de la data intrării în vigoare a nr.HG 498/2003, întrucât aceasta a fost emisă numai pe baza și în executarea legii, astfel că ea trebuie să se limiteze strict la cadrul legal stabilit prin lege. Faptul că această hotărâre de guvern explică indisponibilizarea prevăzută de art. 20 din Legea nr.10/2001 nu înseamnă că schimbă data intrării în vigoare a acestor dispoziții legale. De altfel se face precizarea expresă în explicația dată că dispozițiile privind indisponibilizarea operează de la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
Contrar acestor dispoziții legale care prevăd indisponibilizarea la data de 24.02.2003 s-a perfectat contractul de vânzare de acțiuni cu nr. dintre APAS (în prezent AVAS) și, pentru ca ulterior să aibă loc mai multe vânzări succesive de active printre care și terenul din litigiu.
Nu se poate susține că această indisponibilizare prevăzută de Legea nr.10/2001 nu operează și în cazul vânzărilor de acțiuni pe motiv că indisponibilizarea vizează numai bunuri în cazul societăților active ale acestora și că aceasta nu afectează valabilitatea contractului de vânzare de acțiune /2 din 24.02.2003 întrucât la stabilirea valorii nominale a fiecărei acțiuni s-a avut în vedere capitalul social al societății în care era cuprins și terenul din litigiu adus ca aport de către stat, fapt ce rezultă din clauza înscrisă în contract la art.7 pct. 7.6.1 cu trimitere la anexa 1.
În ceea ce privește regimul juridic al imobilului din litigiu se poate constata că acesta a format proprietatea antecesorilor reclamantului, că acest imobil a fost naționalizat în baza art. 6 din Legea nr.119/1998, astfel că potrivit art.2 alin.1 lit. a din Legea nr. 10/2001 face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv și în atare situație sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001, devenit art.21 după republicare, care reglementează indisponibilizarea. Această indisponibilizare a operat în speță odată cu notificarea adresată Primăriei Municipiului Târgu M de către reclamant în termenul prevăzut de lege, respectiv 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Faptul că notificarea nu a fost adresată unității deținătoare a imobilului la data intrării în vigoare a legii nu schimbă regimul juridic al imobilului întrucât legiuitorul a recunoscut persoanelor îndreptățite dreptul de a se adresa unității administrativ-teritoriale de la locul unde este situat imobilul în cazul în care nu cunosc cine este deținătorul imobilului, aceasta fiind obligată ca în situația în care imobilul nu se află în administrarea ei să comunice care este unitatea deținătoare și să-i înainteze acesteia documentele necesare soluționării cererii. De altfel în speță în acest sens a și fost soluționată cererea reclamantului, Primăria Municipiului Târgu M prin decizia dată a indicat societatea deținătoare și a dispus înaintarea documentelor către aceasta în vederea soluționării cererii.
În atare situație, nu se poate reține că actele de înstrăinare au fost încheiate cu respectarea legislației în vigoare la data încheierii acestora, prin actele și lucrările dosarului s-a demonstrat că au fost încălcate în mod flagrant dispozițiile art.20 din Legea nr.10/2001, devenit art.21 după republicare, încălcare care atrage nulitatea absolută a tuturor acestor acte.
În ceea ce privește buna credință a subdobânditorilor, instanța de control reține că dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 ocrotește dobânditorul de bună credință dar această bună credință a subdobânditorului trebuie să fie perfectă adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
În speță, pârâții cumpărători au încheiat actele de vânzare cumpărare în absența oricăror măsuri normale de precauție, conforme unei prudențe ori diligențe minime pentru determinarea calități de adevărat proprietar a vânzătorilor, astfel că această îndoială imputabilă cumpărătorilor și fondată pe culpă distruge ideea de conduită legitimă și corelativ de bună credință.
De altfel la o simplă verificare a cărții funciare s-ar fi putut constata că imobilul a format proprietatea antecesorilor reclamantului cedent, că acesta a trecut în proprietatea statului prin naționalizare calificată ca trecere abuzivă conform art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, situație în care sunt aplicabile disp.art.20 din Legea nr.10/2001, devenit art.21 după republicare, regim juridic de altfel necontestat de către subdobânditori.
Prin urmare în cauză nu sunt incidente dispozițiile cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001 care ocrotesc buna credință a subdobânditorilor și mențin valabile contractele de vânzare-cumpărare de imobile preluate de stat în perioada prevăzută de Legea nr.10/2001.
Față de cele prezentate mai sus, Curtea în baza disp.art.296 Cod procedură civilă va admite apelul reclamantului și va schimba hotărârea primei instanțe în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. /2 din 24.02.2003 încheiat între APAPS (actualmente AVAS) și SC SA, a contractului de vânzare-cumpărare teren și construcții autentificat cu nr. 2388/3.09.2003 încheiat între SC SA și SC SRL, a contractului de vânzare-cumpărare teren și construcții autentificat cu nr. 3390/2003 dintre SC SA și SC SRL, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 451/2005 încheiat între SC SRL și SC.
Ca urmare a admiterii acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, instanța de control va elimina din cuprinsul hotărârii apelate și dispozițiile privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea SC SRL și SC ROMÂNIA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul, domiciliat în municipiul Târgu-M, nr. 9, județul M, împotriva Sentinței comerciale nr. 1722/17.12.2007, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalul Comercial Mureș.
Schimbă în parte hotărârea apelată după cum urmează:
Admite acțiunea formulată de precizată de reclamantul G și continuată de cesionarul drepturilor litigioase, împotriva pârâtelor ROMÂNIA, cu sediul în B,- -144, cu sediul în S,- A, -orp B, județul S, cu sediul în Târgu M,- - 68, județul M, cu sediul în B,- -11, sector 1, și, cu sediul în Târgu M,- - 68, județul
Constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pe acțiuni nr. /2 din 24.02.2003 încheiat între și, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2388/2003 autentificat la Biroul Notarului Public & dintre și, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3390/2003 autentificat la Biroul Notarului Public & dintre și, și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 451/2005 de Biroul Notarului Public & încheiat între și
din cuprinsul hotărârii dispozițiile privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea și ROMÂNIA
Menține celelalte dispoziții din sentința apelată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 06 octombrie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehn.
9 exp./11.11.2008
Jud.fond.
Cu opinia separată, a d-nului judecător, în sensul respingerii apelului reclamantului. Cu cheltuieli de judecată.
Judecător
În raport cu apelul formulat în cauză, în sensul în care am în vedere și motivele de apel invocate în cauză, dar și din perspectiva efectului devolutiv al acestei căi de atac ordinare exercitate în cauză, sunt în acord total cu toate argumentele instanței de fond cuprinse în sentința nr. 1722/17.12.2007 a Tribunalului Comercial Mureș.
În esență, motivele apelului sunt legate, punctual, de argumentele conform cărora prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantul G și continuată de cesionarul drepturilor litigioase.
În primul rând, este esențial a răspunde, din perspectiva opiniei minoritare pe care am adoptat-o și în acord total cu argumentele invocate de instanța de fond, în continuare am să mă refer la fiecare motiv de apel invocat de apelant:
a) în raport cu argumentul instanței de fond, potrivit căreia la data perfectării contractelor a fost respectată legislația în vigoare, apelantul invocă art. 20 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură ".
Se observă cu ușurință că apelantul omite, din textul legii, esențialul, și anume că legiuitorul a prevăzut în textul legii (fostul art. 20 alin. 1, actualul art. 21 alin. 1 din actul normativ republicat) că imobilele - terenuri și construcții - " vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității destinatoare".
Or, cum chiar și apelantul recunoaște prin apărările făcute de-a lungul prezentei cauze, și cum corect arată instanța de fond, s-a adresat Primăriei mun. Târgu M cu notificare, înregistrată sub nr. 1085/02.08.2001 la Biroul Executorilor Judecătorești -, prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul individualizat și întabulat în 5521 Târgu M, astfel cum expres arată apelantul în notificare, cu nr. topo indicate în această notificare ( 53, dos. 2240/2005 vol. I al Trib. M).
De altfel, apelantul a și depus, la data de 09.09.2005, la instanță, memoriul tehnic privind imobilul în cauză, cu istoricul aferent (nr. topo inițiale înscrise în 5521 Târgu M au fost unificate într-un singur număr topo, 4800/8, după care au fost dezmembrate parcele noi și transcrise în 5521/I Târgu M - 99 și următoarele, vol. I al dos. 2240/2005 Târgu M ).
Or, încă de la data notificării Primăriei Tg. - M, deci la data de 2.08.2001, apelantul cunoștea situația de carte funciară a imobilului.
De altfel, toate aceste înscrieri în cartea funciară, după cum rezultă din chiar înscrisurile depuse de apelant odată cu acțiunea introductivă de instanță, au fost făcute anterior datei notificării.
Efectul înscrierilor în cartea funciară este, în primul rând, de opozabilitate față de terți, care curge de la data înregistrării cererilor de înscriere (fostul art. 27 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 în forma redactării de la data notificării, actualul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 rep.).
Cu alte cuvinte, efectul de opozabilitate a înscrierilor în cartea funciară față de terți, deci și față de apelant, pe de-o parte, ca și faptul că încă de la data notificării Primăriei Tg. - M acesta cunoștea situația funciară a imobilului în cauză, are importanță covârșitoare în raport cu îndreptarea notificării către persoana juridică deținătoare a imobilului.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001 este cât se poate de clar în acest sens: "Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului(alin. 1)Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent(alin. 5)".
Aceste texte de lege sunt imperative, persoana interesată neputând deroga de la procedura prevăzută de legiuitor, în sensul în care, pe lângă termenul prevăzut de legiuitor, notificarea este obligatoriu să fie depusă la persoana deținătoare a imobilului cu atât mai mult cu cât în cazul de față, înscrierea dreptului de proprietate a "" a avut un efect de opozabilitate inclusiv față de apelant, iar acesta din urmă încă de la data de 02.08.2001 cunoștea situația de carte funciară a imobilului în cauză.
Faptul că procedura din Legea nr. 10/2001 este una obligatorie a fost recunoscută, în decizii de speță, inclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, cum este și cazul deciziei civile nr. 219/17.01.2008, unde instanța supremă reține, textual, că:"Solicitând măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, reclamantele erau obligate să parcurgă procedura prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această lege, care cuprinde ca prim element, sesizarea persoanei juridice deținătoare sau a entității obligate cu soluționarea notificărilor, printr-o cerere (notificare) formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".
De asemenea, această practică judiciară confirmă practica în acest sens a aceleiași instanțe supreme, care, spre exemplu, prin decizia nr. 2217/09.03.2007, aceasta menționează fără echivoc că "În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobil, (ca cel prevăzut de Legea nr. 10/2001 - )poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție a fost promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001".
Or, deși textul de lege invocat mai sus, art. 22, care și-a păstrat forma și după modificările succesive ale Legii nr. 10/2001, este unul imperativ, cu condiții și termene imperative, apelantul - reclamant (respectiv, cesionarul) nu a îndeplinit aceste condiții imperative, de notificare a persoanei juridice deținătoare a imobilului nici inițial, nici ulterior din moment ce a notificat o altă persoană juridică decât deținătorul terenului, deși, potrivit principiului opozabilității înscrierilor în cartea funciară, dar și a faptului că acesta cunoștea chiar la data notificării Primăriei Tg. - M situația de carte funciară, ar fi trebuit notificată "", deținătorul terenului la data notificării.
De altfel, la data de 29.04.2005, Primăria Tg. - M, prin dispoziția nr. 3099/2005, a respins cererea apelantului și a dispus transmiterea întregii documentații "", adică celui care deținea imobilul. Sigur, această dispoziție, în cazul de față, nu are nicio relevanță, pentru că reclamantul - apelant nu a înțeles să formuleze o acțiune în revendicare în limitele Legii 10/2001 rep. ci doar a solicitat constatarea nulității privatizării "" ca și a contractelor ulterioare, aspect pe care, în raport cu motivele invocate de apelant, îl voi avea în vedere mai jos.
Ca o concluzie finală: din cele de mai sus rezultă că apelantul nu a urmat procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul în care nu s-a adresat deloc persoanei juridice deținătoare a imobilului, deși cunoștea care este această persoană. Sigur, aici nu este vorba de tardivitatea sau, după unele practici jurisdicționale, intervenirea prescripției de 6 luni prevăzută de lege, pentru simplul motiv, indicat mai sus, că instanța nu a fost investită cu acțiunea în revendicare, ci doar cu constatarea nulității unor acte (contracte) de natură comercială. Dar, așa cum s-a precizat prin decizia nr. 100/A/2006 a Curții de Apel Tg. - M, reclamantul apelant are interes în cauză fie și pentru faptul că are și interesul în revendicarea imobilului pentru care se cere anularea unor acte (contracte) comerciale.
b) și c) Un alt motiv invocat de apelant este cel privind aplicarea art. 20.1 din nr.HG 498/2003m care prevede că " imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul începând cu 14.02.2001", astfel că, în opinia apelantului, indisponibilizarea operează de la data apariției legii, de la data de 14.02.2001, așa încât legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării acesteia. acestui motiv de apel, apelantul mai invocă, la lit. c), că indisponibilizarea, astfel cum o prevede Legea nr. 10/2001 și nr.HG 498/2003, operează față de orice proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul.
Într-adevăr, art. 20.1 din nr.HG 498/2003 prevede textual că "Prevederea alin. (1) al art. 20 din lege are semnificatii juridice multiple, respectiv:
- statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind sa înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptățite potrivit legii; ca atare, sunt inlaturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile <LLNK 11995 64 11 201 0 17>Legii nr. 64/1995sau ale <LLNK 11998 213 10 201 0 18>Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare;
- indisponibilizarea respectiva operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost facuta la o data ulterioara;
- indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natura către adevăratul proprietar;
- restituirea în natura este obligatorie în cazul în care unitatea deținătoare este regie autonomă, societate sau companie nationala, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este acționar () sau asociat () majoritar ori de către o organizație cooperatista sau de orice alta persoana juridică (orice alta persoana juridică vizează și acele entități de drept public - ministere, prefecturi, Agenția Domeniilor Statului și altele asemenea)".
Este de observat că norma indicată de apelant este, în fapt, o normă de interpretare și nu o normă dată în aplicarea legii, deci cu nerespectarea forței ierarhic superioare a actelor normative. Însă, nelegalitatea acestei norme de interpretare nu a fost invocată, și, de altfel, așa cum voi arăta mai jos, nu se aplică în cazul de față în înțelesul dat de apelant.
Astfel, chiar pct. 20.1. spune că indisponibilizarea bunului imobil are ca scop îndeplinirea restituirii în natură a imobilului către adevăratul proprietar.
Așa cum am precizat mai sus, în opinia minoritară de față pornesc de la premisa că apelantul are vocația de a solicita, pe calea acțiunii în revendicare special prevăzute de Legea 10/2001, revendicarea acestui imobil, lucru pe care însă nu l-a făcut în cauza de față. În continuarea acestei idei, apelantul - reclamant nici măcar în procedura obligatorie prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu a solicitat vreodată deținătorului restituirea în natură a imobilului.
Or, norma de la pct. 20.1. trebuie interpretată, într-adevăr, după cum susține și apelantul, în sensul în care ea trebuie să fie aplicată, și nu în sensul în care să nu fie aplicată. Așadar, scopul primordial este cel de restituire a imobilului în natură pentru adevăratul proprietar. Însă, apelantul - reclamant nu a putut face dovada că a solicitat, conform procedurii prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, deținătorului imobilului, respectiv "", restituirea în natură a acestui imobil.
De asemenea, dispoziția de la pct. 20.1 din nr.HG 498/2003 trebuie interpretată prin prisma articolului din Legea 10/2001 pe care-l interpretează (sau în executarea căruia este formulat), și anume art. 20 alin. 1 (în redactarea de la formularea acțiunii, actualul art. 21 alin. 1), care prevede textual că " Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie nationala, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatista sau de orice alta persoana juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natura, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare." Acest text de lege, însă, trebuie corelat cu procedura pe care trebuia să o parcurgă apelantul - reclamant, într-o perioadă determinată de legiuitor, adică de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii. Cum în raport cu imobilele din prezenta cauză nimeni nu a formulat notificare în termenul defipt de legiuitor, deținătorul a înstrăinat imobilul prin contract de vânzare - cumpărare. Aceasta cu atât mai mult cu cât vânzarea - cumpărarea a avut loc între două intervale de timp care au incidență în prezenta cauză: primul, așa cum s-a menționat anterior, privește faptul că înstrăinarea a avut loc după trecerea termenului de 6 luni, în condițiile în care deținătorul nu a primit nicio notificare potrivit Legii nr. 10/2001; iar al doilea, înstrăinarea a avut loc înainte de adoptarea nr.HG 498/2003.
Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar accepta ideea că norma de la pct. 20.1 nr.HG 498/2003 s-ar aplica retroactiv, această normă nu poate fi interpretată în niciun fel în sensul în care imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 trebuiau indisponibilizate indefinit, ci indisponibilizarea nu putea privi decât strict perioada defiptă de lege în care foștii proprietari, deposedați abuziv, trebuiau să formuleze notificarea la deținător și în termenul prevăzut de lege, adică de 6 luni. Or, în condițiile în care deținătorul nu a primit nicio notificare în acest interval de timp, nu i se poate reproșa faptul că ulterior a procedat la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu un terț.
Altfel, s-ar încălca un alt principiu al dreptului civil, și anume ca un proprietar să se bucure deplin de proprietatea sa, dar și un principiu subsecvent, și anume securitatea raporturilor juridice, în sensul în care un deținător, dacă constată că nu s-a depus nicio notificare (care, în fapt, constituie în sine o procedura quasi administrativă de revendicare, pe care fostul proprietar trebuie să o parcurgă obligatoriu), nu ar putea să dispună de proprietatea sa, contrar dispozițiilor art. 1 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Ca atare, consider că nici aceste motive de apel nu sunt întemeiate.
d) și e) Ca al patrulea motiv de apel, apelantul - reclamant susține că atât prin contractul de privatizare, cât și prin contractele de vânzare - cumpărare succesive, părțile din aceste contracte au fost de rea - credință întrucât nu au făcut niciun demers pentru a afla situația juridică reală a bunurilor achiziționate.
Instanța de fond a arătat pe larg în hotărârea atacată (pp. 11 - 14, respectiv 54 - 55 din dosar - vol. II al Trib. Comercial Mureș ), argumente pe care mi le însușesc pe deplin.
Astfel, în raport cu cele arătate la lit. a, b și c, anterior, fostul APAPS a procedat la înstrăinarea pachetului de acțiuni, prin contractul nr. 2/24.02.2003 ( 6 și următoarele vol. I al instanței de fond), în condițiile inexistenței notificării la deținător, la data vânzării acestui pachet, prin care să se solicite restituirea imobilului, nu i se poate reține în niciun caz reaua credință nici a vânzătorului, intimatul (fostul PA.) și nici a cumpărătorului.
La fel, nu se poate reține reaua credință a cumpărătorilor succesivi ai imobilului, în raport cu situația de carte funciară, singura care asigură opozabilitatea față de terți a prezumtivului drept de proprietate al apelantului - reclamant, din moment ce apelantul - reclamant nu a solicitat efectuarea vreunei mențiuni în cartea funciară cu privire la vocația sa la restituirea în natură a imobilului în cauză. Or, nu poate fi imputat cumpărătorilor reaua credință, din moment ce prin propria culpă apelantul - reclamant nu a aplicat procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu a înscris o astfel de mențiune în cartea funciară.
Din acest punct de vedere, nu poate fi constatată vreo nulitate absolută a acestor contracte din perspectiva art. 45 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 rep. după cum pretinde apelantul - reclamant.
f) Practic, la lit. f) apelantul reia argumentele invocate la lit. b și c din motivele de apel, astfel încât nu mai este necesar a repeta raționamentele de mai sus, doar că în esență reiau că indisponibilizarea imobilelor naționalizate nu putea funcționa, printr-o interpretare corectă a legii, decât în condițiile în care persoana îndreptățită în termenul defipt de lege parcurgea procedura prealabilă, lucru pe care apelantul - reclamant nu l-a făcut.
În final, doresc să reiau esența a celor de mai sus: în condițiile în care apelantul - reclamant nici până acum nu a formulat o notificare privind restituirea bunurilor imobile, obiect al prezentei cauze, în condițiile și termenele specificate de Legea nr. 10/2001, adică la deținătorul imobilului și în termenul de 6 luni, nu poate invoca o rea credință a intimaților în ce privește încheierea contractului de privatizare (de vânzare - cumpărare a acțiunilor "" ) și nici a contractelor de vânzare - cumpărare a imobilului de către ceilalți intimați.
Fapt pentru care consider că în mod corect și foarte bine argumentat instanța de fond a respins acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată la data de 19.11.2007, opinând, minoritar, deci, pentru respingerea apelului formulat în cauză.
Judecător
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
