Excludere asociat. Decizia 42/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 42/2009
Ședința publică de la 12 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 2: Liviu Ungur
GREFIER: - -
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - apelurile declarate de reclamantul și de pârâții și SC SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2260/2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr- privind și pe intimata N, având ca obiect excludere asociat.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prin încheierea de ședință din data de 26.02.2009 s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA:
Prin sentința comercială nr. 2.260 din data de 8 octombrie 2008 Tribunalului Comercial Clujs -a respins ca neîntemeiată acțiune formulată de reclamantul având ca obiect excluderea pârâtului din cadrul pârâtei și de asemenea, s-a respins acțiunea conexată formulată de către reclamanții și, având ca obiect excluderea pârâtului, cerere formulată în contradictoriu și cu pârâta N.
Instanța de fond a constatat că s-a constituit în anul 1991 avându-l ca asociat unic pe.
În 6 septembrie 2004, prin contractul de cesiune și actul adițional la statutul persoanei juridice, asociatul unic a cesionat 4 părți sociale în favoarea pârâtei N și 11 părți sociale în favoarea lui.
În privința cererii de excludere formulată de reclamantul, instanța a constatat că singurele probe solicitate de către parte au fost două hotărâri penale pronunțate împotriva asociatului, respectiv sentința penală nr. 1003/2004 a Judecătoriei Gherla prin care s-a dispus condamnarea penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de utilizare cu rea-credință a bunurilor societății în interes propriu prev. de art. 272 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
A constatat însă instanța de fond că faptele incriminate s-au produs în cursul anului 1999, iar prejudiciul a fost recuperat la data de 4 iulie 2004, în vreme ce reclamantul a dobândit calitatea de asociat în cadrul persoanei juridice la data de 6 septembrie 2004, dată de la care se poate prezuma că a luat cunoștință de starea patrimoniului societății.
În privința deciziei penale nr. 1.651 din 25 noiembrie 2003 Curții de Apel Craiova, a arătat instanța de fond că, aceasta a fost trimisă spre rejudecare aflându-se pe rolul Judecătoriei Craiova, iar faptele vizate prin rechizitoriu privesc activitatea de primar a lui al comunei și nu activitatea desfășurată în cadrul
A apreciat în final instanța de fond că, invocarea de către reclamantul a unor aspecte legate de modalitatea de administrare a societății anterioare dobândirii de către pârât a calității de asociat, denotă o atitudine procesual a reclamantului care excede rigorile bunei-credințe
În privința motivele de excludere ale pârâtului din cadrul cererii de excluderii formulată de către reclamantul, instanța de fond a constatat că susținerile părții referitoare la neexecutarea obligațiilor statutare de către pârâtul asumate cu ocazia primirii acestuia în societate nu se circumscriu nici uneia dintre situațiile prev. de art. 22 din Legea nr. 31/1990, astfel încât, a apreciat instanța de fond, nu pot fi analizate în cadrul procesual.
Referitor la completarea de acțiune formulată de reclamantul prin care acesta a solicitat anularea contractului de cesiune și a actului adițional la Statutul, pentru neexecutarea obligațiilor asumate cu ocazia încheierii acestora, instanța de fond a constatat că nulitatea actelor juridice menționate pentru motivul invocat nu se justifică în raport de regimul juridic al nulității absolute sau al celei relative.
A constatat instanța de fond că nulitatea poate fi dispusă doar pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului și nicidecum nu se poate invoca drept motiv de nulitate pretinsa nerespectare a obligațiilor contractuale, această împrejurare putând duce, eventual, la rezoluțiunea, respectiv rezilierea convenției.
Instanța de fond a apreciat că a fost împiedicată să analizeze pretențiile din prisma disp. referitoare la rezoluțiune, respectiv art. 1.020 Cod civil, deoarece reclamantul a susținut în tot cursul procesului necesitatea anulării contractului de cesiune și a actului adițional, respectând astfel principiul disponibilității.
Cu toate acestea, instanța de fond a făcut o analiză sumară și a unei eventuale cereri de rezoluțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, apreciind că o astfel de cerere ar fi neîntemeiată.
A constatat instanța de fond, sub acest aspect, că din textul contractului de cesiune rezultă fără echivoc faptul că reclamantul a primit întreaga valoare ce reprezintă părțile sociale transmise, fiind vorba deci de o preluare de părți sociale la valoarea nominală și nicidecum cu titlu gratuit, așa cum a susținut reclamantul.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul precum și reclamantul.
În apelul reclamantului se schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către acesta prin care să se dispună excluderea pârâtului ( 2).
În motivarea apelului, reclamantul arată că a promovat acțiunea introductivă în considerarea dispozițiilor art. 22 lit. d din Legea nr. 31/1990, care prevede condiția ca asociatul să fi comis o fraudă în dauna societății și nu impune ca această fraudă să reprezinte o infracțiune sau să necesite o condamnare penală.
A susținut apelantul că hotărârile penale depuse au autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fapta, persoana și vinovăția făptuitorului.
Lipsa unei sancțiuni penale a fost justificată de către instanța penală din prisma disp. art. 181Cod penal, respectiv de faptul că activitatea infracțională desfășurată nu a prezentat pericolul social al unei infracțiuni.
A susținut apelantul că răspunderea civilă și răspunderea administrativă nu înlătură răspunderea pârâtului pe temeiul art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990.
Referitor la sentința penală nr. 1.090/2008 a Judecătoriei Craiova, apelantul a arătat că prin această hotărâre judecătorească se incriminează fapta inculpatului care în frauda nu a înregistrat în documentele contabile veniturile realizate de societate, săvârșind astfel infracțiunile prev. de art. 40, 13 și 9 din Legea nr. 87/1994.
Ulterior, cu prilejul soluționării cauzei, a susținerii cuvântului pe fond precum și în concluziile scrise, apelantul a arătat că se impune excluderea pârâtului, deoarece faptele penale repetate săvârșite de către acesta, care au fost sancționate penal a făcut să dispară încrederea care a stat la temelia asocierii în
A susținut apelantul că în urma aplicării sancțiunii prin decizia penală nr. 72/2005 ar fi trebuit ca să conștientizeze consecința negativă a faptei sale și să-l determine să nu mai săvârșească astfel de fapte.
Cu toate acestea, alte fapte ilegale săvârșite de către pârât i-au atras acestuia condamnarea penală prin sentința penală nr. 1.090/2008 a Judecătoriei Craiova.
A susținut apelantul că după intrarea sa în societate, pârâtul și-a înșelat asociații prin continuarea la un nivel mai ridicat a activității infracționale, situație în care legătura de încredere, cooperare și întrajutorare care ar fi trebuit să existe între asociații persoanei juridice a dispărut.
Susține apelantul că, elementul încredere este absolut necesar să existe între asociații unei societății comerciale cu răspundere limitată, deoarece aceasta este o asociere de persoane în scopul conlucrării în interesul lor comun și reciproc.
Susține apelantul că nu se pune problema de a cuantifica măsura fraudei pentru că ea nu vizează, în principal, prejudicierea patrimoniului societății. Sancțiunea prev. de art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990 vizează fraudarea societății, susține reclamantul, respectiv înșelarea asocierii și pierderea încrederii între asociați ca urmare a faptei uneia dintre ei. Prin aceasta se urmărește protejarea raporturilor dintre asociați și nu patrimoniul societății. Susține reclamantul că prejudiciul patrimonial poate fi recuperat și că încălcare legii penale poate fi sancționată, dar toate acestea nu pot suplini lipsa de încredere dintre asociați care nu mai pot colabora pentru atingerea scopului inițial.
A susținut reclamantul, în finalul motivării apelului, că nu înțelege să se retragă din cadrul persoanei juridice ca urmare a faptului că nu ar mai avea încredere în asociați, deoarece nu el este cel care și-a înșelat asociații, nu el este cel care a fost condamnat penal și nu el este cel care a angajat societatea în litigii penale.
Prin apelul său, reclamantul solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către acesta așa cum a fost completată.
Referitor la petitul având ca obiect anularea parțială a actului de cesiune și a actului adițional din data de 6 septembrie 2004, apelantul a solicitat desființarea hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
A criticat apelantul faptul că instanța de fond a respins cererile în probațiune pe care le-a solicitat, respectiv probe testimoniale prin care urma să dovedească împrejurări legate de condițiile actului de cesiune, caracterul cestuia și sarcinile societare asumate de către pârâtul, iar din interogator au fost omise întrebările privind petitul anulării în mod nejustificat.
A susținut apelantul că instanța de fond sesizând că a solicitat rezoluțiunea actelor juridice pentru neexecutare, în condițiile art. 1.090 Cod civil, ar fi trebuit ca aceasta să treacă peste cuprinsul literar expres al actului de cesiune.
În analiza pe care o face instanța de fond, susține apelantul, că aceasta greșește atunci când consideră că actul nu a fost cu titlu gratuit și că cesionarul ar fi achitat contravaloarea părților sociale dobândite.
Susține apelantul că prin probele solicitate și respinse de instanța de fond ar fi putut face dovada faptului că în realitate, pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din acele acte juridice.
A susținut apelantul la pct. II din motivele de apel că actul de cesiune a fost încheiat în vederea capitalizării persoanei juridice prin sprijinul financiar promis de către pârât și în baza acestui scop, cesiunea a fost făcută cu titlu gratuit, valoarea părților sociale cedate urmând a fi compensate cu activitatea viitoare convenită cu noul asociat.
A susținut apelantul la pct. III din motivele de apel că pârâtul i-a creat impresia că dispune de mijloace de finanțare, însă la următoarele tranșe de majorare a capitalului social, acesta nu a mai participat, invocând dificultăți financiare și încălcându-și astfel obligațiile asumate.
Intimatul s-a opus admiterii apelului formulat de către reclamantul ( 19).
Prin întâmpinare, intimații și au solicitat respingerea apelului formulat de către reclamantul. ( 23).
Analizând apelurile formulate din prisma motivelor invocate, Curtea le-a apreciat ca fiind nefondate din următoarele considerente.
Într-adevăr, între motivele de apel cuprinse în scriptul prin care s-a declarat apelul și cele susținute în fața instanței de apel d e către apelantul, prin reprezentat ales, există o diferență care însă nu împiedică instanța să analizeze ansamblul motivelor de apel prezentate de către reclamantul întrucât în privința motivării apelului nu există o limitare temporală, așa cum există în privința recursului.
De altfel, susținerile orale precum și cele din concluziile scrise reprezintă o completare a motivelor pentru care apreciază reclamantul că se impune excluderea pârâtului din în baza art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990.
Atât în fața instanței de fond cât și apelul declarat, iar mai apoi, în susținerile orale în fața instanței de apel, reclamantul apreciază că se impune excluderea pârâtului în considerarea dispozițiile art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990, având în vedere faptele cu caracter penal pe care acesta le-a săvârșit, apreciate de către reclamantul ca fiind acte de fraudare a societății comerciale și care au determinat subminarea încrederii reciproce ce trebuie să existe între asociații unei societății de persoane, așa cum este societatea cu răspundere limitată.
De fapt, această ultimă precizare referitoare la lipsa încrederii ca temei al excluderii este singura diferență între susținerile părții în fața instanței de fond și mai apoi în apel.
Analizând deci motivele de excludere din prisma susținerii părții precum și a dispozițiile art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990, raportat și la cele deja constatate de către instanța de fond, Curtea reține următoarele:
Pârâtul a fost sancționat cu amendă penală, în temeiul art. 181Cod penal, prin decizia penală nr. 448/25.10.2004 a Tribunalului Cluj. ( 12, verso, fond)
S-a reținut, în esență, că în cursul anului 1999 procedat la vânzarea unor mijloace fixe ale, respectiv un tractor și o autoutilitară, iar suma totală de 6.450 lei rezultată din această vânzare nu a fost înregistrată în evidențele contabile ale persoanei juridice în contul de venituri, fiind utilizată în scopuri personale.
A reținut instanța penală că aplicarea dispozițiile art. 181din Codul penal se impune deoarece nu s-a dovedit că suma încasată a fost folosită de către inculpat în interes personal, că societății i s-ar fi cauzat un prejudiciu sau că suma ar fi fost folosită în interesul unei alte societăți, după cum nici nu s-a dovedit reaua-credință a inculpatului.
Potrivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, conceptul de fraudă presupune producerea unui prejudiciu cu caracter patrimonial societății comerciale al cărui asociat este cel față de care s-a solicitat excluderea. Pot fii excluși acei asociați administratori care în exerciatarea atribuțiilor lor sau în legătură cu acestea au comis o fraudă în dauna societății sau au folosit capitalul socității sau semnătura socială, în mod abuziv sau neîndreptățit, în folosul lor sau al altora.
acestei situații implică încălcarea de către administrator, cu vinovăție, a interdicțiilor legale sau statutare care le impun să lucreze în interesul societății și să manifetste diligență, independență și probitate în exercitarea atribuțiilor lor.
Prin decizia penală menționată anterior s-a reținut că societății nu i s-a cauzat vreun prejudiciu și că nici nu s-a dovedit reaua-credință a inculpatului.
Așa cum a arătat instanța de fond, excluderea pentru fraudarea societăți comerciale presupune săvârșirea de acțiuni sau inacțiuni cu intenția de a prejudicia societatea comercială în interes propriu sau în interesul unei alte persoane.
Toate aceste elemente specifice motivului de excludere prev. de art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990, se suprapun cu analiza de fond a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, respectiv cea prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, utilizarea cu rea-credință a bunurilor societății în interes personal.
Cele menționate în hotărârea penală se impun a fi reținute și de către C, întrucât așa cum s-a arătat, toate aceste elemente sunt cele care au determinat instituirea răspunderii penale în sarcina inculpatului, și care au determinat, în final, aplicarea disp. art. 181Cod penal.
Elementele legate de existența faptei, întinderea prejudiciului, existența intenției în săvârșirea acesteia sunt identice din perspectiva analizei pe care, atât instanța penală cât și cea comercială, are obligația să o analizeze cu prilejul fie a individualizării pedepsei, fie a stabilirii existenței motivului de excludere prev. de art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990.
Sub acest aspect deci, Curtea constată că nu se regăsește ipoteza de excludere menționată anterior în fapta penală reținută în sarcina inculpatului, respectiv de utilizare a bunurilor societății în interes personal, deoarece acea faptă nu a produs rezultatul ce ar fi putut determina excluderea, respectiv fraudarea persoanei juridice, prejudiciul fiind integral acoperit iar fapta nu a fost săvârșită cu intenția de a frauda societatea comercială ci din neglijență.
Evident, asociatul administrator trebuie să fie vigilent cu prilejul îndeplinirii atribuțiilor sale si să evite nerespectarea legii. Atunci când aceasta s-a produs totusi, rămâne de analizat gravitatea faptei, în raport cu consecințele ce le poate produce.
Încălcarea legii a fost una minoră, cu un efect scăzut în planul ordinii de drept (penal), astfel încât nu se poate aprecia că aceiași faptă ar putea determina consecințe atât de importantre în planul dreptului societar comercial.
Prin sentința penală nr. 1.090 din 23 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr- a Judecătoriei Craiova ( 69), aflată în prezent în apel pe rolul Tribunalului Dolj, s-a stabilit răspunderea penală a inculpatului pentru următoarele fapte săvârșite în calitatea sa de administrator al:
1. - înregistrările inexacte în contabilitatea având drept consecință denaturarea veniturilor, lucru care s-a reflectat în bilanțul contabil - fals intelectual prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 Cod penal;
2. - refuzul în mod nejustificat în perioada septembrie 1999 - aprilie 2002 de a pune la dispoziția organelor de cercetare penală documentele justificative și actele de evidență contabilă ale - art. 9 din Legea nr. 87/1994;
3. - sustragerea de la plata obligațiilor fiscale în perioada 1995 - 2000 prin nedeclararea veniturilor impozabile și prin neevidențierea în actele contabile sau alte documente legale în parte a veniturilor realizate, având drept consecințe neplata impozitului pe profit în sumă de 14.511,5 lei și a în sumă de 6.380,8 lei, evaziune fiscală prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Analizând aceste 3 fapte penale prin prisma dispozițiile art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1990 și a susținerilor părților, Curtea constată următoarele:
Motivul de excludere prev. de art. 222 lit. d) presupune săvârșirea cu intenție a unor fapte, acțiuni sau inacțiuni care pot determina prejudicierea societății comerciale, fapte săvârșite cu intenție de către asociat.
Din cele menționate anterior se poate constata că pentru fapta evidențiată la pct. 3, prejudiciul material a fost săvârșit în patrimoniul unei alte persoane juridice, respectiv în patrimoniul statului, prin nerespectarea obligației de virare a impozitului pe profit și a taxei pe valoare adăugată, obligație cu caracter fiscal existentă în sarcina oricărei societăți comerciale.
Nu se poate deci reține pentru această faptă fraudarea patrimoniului, deoarece aceasta avea obligații de plată în sarcina sa în favoarea bugetului de stat, obligații fiscale rezultate din activitatea comercială desfășurată.
Aceleași considerente sunt reținute de către C și în privința infracțiunii descrise la pct. 2.
Nu se poate reține că societatea comercială a fost fraudată, deci prejudiciată prin această inacțiune a administratorului său care a refuzat să pună la dispoziția organelor de cercetare penală documentele justificative ale persoanei juridice. Aceasta este o faptă personală a administratorului, persoană fizică, de natură să-i atragă răspunderea penală personală pentru infracțiunea săvârșită.
De fraudarea patrimoniului societății comerciale se poate discuta doar în privința faptei penale evidențiate la pct. 1, respectiv efectuare de înregistrări inexacte cu consecința denaturării veniturilor.
Într-adevăr, o astfel de faptă penală poate genera un prejudiciu în patrimoniul societății comerciale și deci fraudarea acesteia.
Curtea apreciază că ar fi fost necesar să se cunoască care este prejudiciul concret și care a fost modalitatea în care s-a realizat această fraudare, pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite toate cerințele art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Cu toate acestea, reclamantul a susținut că nu interesează existența și întinderea unui prejudiciu material ca temei al excluderii pentru fraudarea societății comerciale, întrucât această fraudare ia forma fraudării încrederii care trebuie să existe între asociații unei societăți comerciale cu răspundere limitată.
Într-adevăr, încrederea reciprocă între viitorii asociați îi poate determina pe aceștia să constituie o societate comercială. În situația unui număr mic de asociați, elementul încredere este necesar, cu atât mai mult pentru situația în care doar unul dintre asociați este mandatat să efectueze acte de administrare și de conducere a activități zilnice a acelei societăți comerciale.
Cazurile de excludere, așa cum s-a arătat anterior, sunt strict și limitativ determinate de către lege, iar faptele concrete invocate de către reclamanți ca motiv de excludere trebuie să fie încadrate de către judecător într-unul dintre cele 4 cazuri de excludere.
Înșelarea încrederii, ca o consecință a săvârșirii unor fapte penale, chiar și repetate, nu poate fi însă reținută ca temei al excluderii pentru motivul prev. de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, dacă nu sunt prezente toate ipotezele ce izvorăsc din analizarea acelei disp. legale.
Faptele penale ale unui asociat, atunci când sunt săvârșite de către acesta în legătură cu activitatea societății comerciale cu intenție în propriul său interes sau în interesul unei alte persoane și care au produs un prejudiciu societății comerciale, pot determina însă excluderea acelui asociat pentru fraudarea societății comerciale.
Așa cum s-a arătat anterior însă, doar o singură faptă penală (pct. 1) ar fi putut fi avută în vedere de către instanță ca motiv de excludere.
Apărările pârâtului referitoare la data săvârșirii acelor fapte (1999 - 2001), în raport de data la care reclamantul a devenit asociat, respectiv 6 septembrie 2004, nu pot fi primite.
Se poate constata că doar pentru o singură faptă penală, respectiv utilizarea bunurilor societății în scop personal (tractorul și autoutilitara), pârâtul a fost sancționat penal irevocabil înainte de cesiunea părților sociale.
Față de restul faptelor penale (pct. 1,2 3 și faptele penale săvârșite în calitate de primar), trimiterea în judecată prin rechizitoriu s-a realizat după cesiunea părților sociale, iar sancțiunea penală a fost aplicată tot după acel moment, când reclamantul avea calitatea de asociat.
Fără îndoială, anterior cesionării, reclamantul s-a informat cu privire la situația financiară și economică a societății comerciale la care urma să devină asociat. Se poate prezuma că acesta a studiat cel puțin o parte din actele ce reflectau activitatea desfășurată de acea societate comercială.
Este posibil să fi studiat chiar și acte care ulterior ar fi dovedit activitatea infracțională săvârșită de către pârâtul.
Cu toate acestea, nu se poate imputa reclamantului, că nu a sesizat actele cu caracter infracțional săvârșite de pârâtul, deoarece reclamantul nu are abilitatea legală și cunoștințele de specialitate necesare constatării săvârșirii unei infracțiuni. Desigur, în limite rezonabile, orice persoană poate realiza caracterul penal al unei fapte.
Rechizitoriul întocmit de către procuror este însă actul ce concretizează cu caracter public și oficial faptele penale în baza cărora este mai apoi judecat inculpatul.
Condamnarea penală poate să aibă un caracter de surpriză pentru un asociat și fără îndoială, ar fi putut determina o altă conduită din partea asociatului nou venit în societatea comercială, dacă ea ar fi foast deja cunoscută, de exemplu, o hotărâre în primă instanță.
Mai mult decât atât, Curtea reține că răspunderea penală și deci caracterul penal al faptelor imputate este stabilit doar printr-o hotărâre judecătorească și aceasta este sentința penală nr. 1.090 din 23 aprilie 2008 ( 69).
Faptul neobservării sau chiar al ignorării faptelor penale de către asociatul nou venit la data cesiunii, nu asanează eventuala răspundere pe care o poartă asociatul-administrator pentru faptele sale, fapte care, la un moment dat, pot constitui un temei al excluderii sale, dacă se stabilește că prin acele fapte a prejudiciat societate. Norma legală stabilește că prejudiciul trebuie să afecteze persoana juridică și nu pe restul asociaților
Instanța de fond a reținut deci greșit acest aspect referitor la data săvârșirii faptelor ce s-au dovedit ulterior ca fiind infracțiuni, după cum în mod greșit a constatat că prin sentința penală nr. 1.090/2008 inculpatul ar fi fost condamnat doar pentru infracțiuni săvârșite în calitatea deținută anterior de primar al comunei.
Din conținutul sentinței penale nr. 1.090/2008, rezultă că pe lângă faptele săvârșite în calitate de primar, inculpatul a fost condamnat și pentru fapte săvârșite în calitate de administrator al
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296.pr.civ. se va respinge apelul declarat de către reclamantul.
În privința apelului declarat de către reclamantul, Curtea reține următoarele:
Textual, reclamantul, prin apărător ales, a solicitat anularea parțială a actului de cesiune precum și a actului adițional la Statutul din data de 6 septembrie 2004 pentru neexecutarea obligațiilor asumate cu ocazia și în contul actului de cesiune precum și restabilirea situației anterioare.
În motivarea completării de acțiune, reclamantul a detaliat aspectele referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale și a indicat ca temei juridic dispozițiile art. 966, 969 și urm. art. 1.020 și urm. cod civil precum și art. 35 - 46 și urm. Cod comercial.
în baza principiului disponibilității, instanța de fond a pus în discuția reclamantului, prin reprezentant ales, necesitatea precizării petitului cererii de chemare în judecată în acord cu cele susținute în motivarea completării de acțiune precum și a normelor și a teoriei juridice ce cârmuiesc cele două instituții de drept distincte: nulitatea și respectiv rezoluțiunea actului juridic.
Sub acest aspect, instanța de fond și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa de dispozițiile art. 129.pr.civ. și nu i se poate imputa lipsa rolului activ.
În mod firesc a constatat că reclamantul solicită anularea unor acte juridice, invocând pretinse cauze de nulitate ulterioare încheierii actului, în condițiile în care doctrina juridică a analizat, iar practica judecătorească a confirmat că nulitatea poate fi cerută doar pentru motive anterioară sau cel mai târziu concomitente încheierii actului juridic, iar motivele ce pot determina rezoluțiunea unui act juridic valabil încheiat, pot fi doar ulterioare și au legătură cu neexecutarea sau executarea parțială a obligațiilor asumate printr-un act juridic.
Cu toate acestea, pentru a nu prejudicia în final partea și în baza aceluiași rol activ, instanța de fond a realizat o analiză sumară, dar pertinentă a susținerilor părții referitoare la presupusul motiv de nulitate invocat, neexecutarea obligațiilor.
A constatat instanța de fond, în raport de cele menționate în actele analizate, că cesiunea părților sociale nu s-a realizat cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, a fost plătit întregul preț al cesiunii, așa cum rezultă din act.
Recunoașterea predării și respectiv primirii valorii ce reprezintă părțile sociale s-a realizat prin semnătura părților care nu a fost contestată de către nici unul dintre asociați.
În aceste condiții, apare ca inutilă administrarea de probe în contra unui înscris semnat de către părți, semnături necontestate de părți.
Interogatoriul era cu atât mai puțin necesar, deoarece poziția procesuală a pârâtului referitor la acest înscris a fost exprimată de către acesta în fața instanței de fond, iar întrebările din interogator ce au fost omise de către instanța de fond au avut în vedere aspecte cu privire la care pârâtul și-a exprimat poziția procesuală prin actele și întâmpinarea depuse în fața instanței de fond.
Sub acest aspect, se poate constata că instanța de fond a analizat cererea reclamantului și din prisma dispozițiile art. 1.020 Cod civil, cu realizarea probațiunii necesare, astfel încât nu se impune desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pentru considerentele expuse anterior referitoare la fondul cererii având ca obiect nulitatea contractului de cesiune și a actului adițional, Curtea urmează să respingă apelul formulat de către reclamantul și să mențină în întregime hotărârea atacată.
Se constată că reclamantul a formulat și cerere de excludere a pârâtului, cerere ce i-a fost respinsă de către instanța de fond.
Împotriva soluției de respingere a cererii de excludere, reclamantul nu a formulat apel, astfel încât nu mai este necesar a fi analizată hotărârea instanței de fond sub acest aspect.
În temeiul art. 277.pr.civ. deoarece ambele apeluri au fost respinse, instanța va dispune compensarea totală a cheltuielilor de judecată ale părților reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, constatând că fiecare dintre cele două părți, în susținerea propriilor poziții procesuale, față de hotărârea instanței de fond, au înțeles să combată susținerile părții adverse, obținând astfel fiecare dintre părți o satisfacție parțială prin respingerea apelului celeilalte părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarate de reclamantul și de pârâtul, împotriva sentinței comerciale nr. 2.260 din 8 octombrie 2008, pronunțată în dosarul cu nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține în întregime.
Dispune compensarea cheltuielilor de judecată ale părților.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 12 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red.
Dact./6 ex./30.03.2009.
Jud.fond:
Președinte:Delia MarusciacJudecători:Delia Marusciac, Liviu Ungur
