Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 248/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR.248
Ședința publică din 29.05.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Marcela Câmpeanu
JUDECĂTOR 2: Eugenia Voicheci
GREFIER - -
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de apelantul reclamant împotriva sentinței comerciale nr.14218/29.11.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SA.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 08.05.2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 15.05.2008, apoi la 22.05.2008 și apoi la 29.05.2008 când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 14218 din 29 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VI a Comercială a respins excepțiile tardivității depunerii cererii precizatoare, a prescripției dreptului la acțiune privind capătul de cerere relativ la plata sumei aferente concediului de odihnă pentru anul 2000 și a lipsei de interes a capătului de cerere privind emiterea preavizului formal. A respins ca nefondată acțiunea precizată și l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei 2.752 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a prezentat evoluția ciclurilor procesuale parcurse și, rejudecând, a reținut precizările făcute de reclamant cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, apreciind că este învestită cu soluționarea următoarelor capete de cerere:
1a)obligarea pârâtei la acordarea perioadei de preaviz prevăzut contractual și legal în care să fie menționate toate datele ce apar în orice preaviz;
1b)constatarea că, în lipsa acordării perioadei de preaviz, concedierea a fost făcută cu nerespectarea procedurilor legale și contractuale;
1c)obligarea pârâtei la repunerea exact în situația avută înainte de interzicerea accesului reclamantului în unitate;
2)obligarea pârâtei la achitarea drepturilor bănești aferente acordării preavizului, respectiv la plata sumei de 35.020.000 Rol, actualizată cu rata inflației până la data plății efective;
3)obligarea pârâtei la respectarea dreptului la concediu anual plătit pentru anul 2000, conform articolului 4 din contract, respectiv obligarea la plata sumei de 35.020.000 rol, actualizată cu rata inflației până la data plății efective;
4)obligarea pârâtei la respectarea dreptului la salarizare al reclamantului pentru tot timpul efectiv lucrat, respectiv la plata indemnizației aferente primelor șase zile din luna iulie 2000, în cuantum de 6.670.476 rol, actualizată cu rata inflației până la data plății efective.
Prima instanță a reținut și că reclamantul a renunțat la capătul de cerere privitor la plata concediului aferent perioadei de până la 31 decembrie 1999, petitul acțiunii precizate cu care reclamantul a învestit prima instanță fiind cel stabilit în dosar în care s-a pronunțat sentința comercială nr. 759 din 19 ianuarie 2007 Tribunalului București - Secția a VI a Comercială.
Instanța de rejudecare a reținut, în ce privește excepțiile invocate de pârâtă, următoarele:
Excepția tardivității depunerii cererilor precizatoare a fost apreciată ca nefondată, având în vedere că aceste cereri au fost depuse înaintea stabilirii naturii obiectului cererii, deci înainte de stabilirea instanței competente material și funcțional, respectiv înaintea primului termen cu procedură legal îndeplinită la instanța competentă.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost apreciată ca nefondată prin raportare la dispozițiile articolelor 1 și 3 din decretul nr. 167/1958, întrucât perioada lucrată de reclamant a fost 1 ianuarie - 6 iulie 2000, iar cererea introductivă de instanță a fost formulată la 4 iulie 2003.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă, instanța reținând că motivele invocate în susținerea excepției sunt apărări de fond, ce urmează a fi avute în vedere la soluționarea fondului cauzei.
În ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut că între părțile litigante s-a încheiat la 1 martie 2000 un contract de administrare, în care au prevăzut la articolul 24 că se completează cu dispozițiile legii nr. 31/1990 și cu dispozițiile Codului comercial, în același sens fiind și prevederile OG nr. 49/1999 privind administrarea companiilor/societăților naționale, a societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar. A reținut că, față de cuprinsul contractului de administrare, acesta nu se completează cu normele de drept al muncii și că dispozițiile articolului 19 din contract reglementează exclusiv obligația administratorului de a înapoia societății comerciale actele și documentele deținute în exercitarea atribuțiilor sale, termenul de "preaviz" având semnificația perioadei acordate administratorului pentru restituirea documentelor, nu semnificația din legislația muncii.
Văzând și prevederile articolului 1553 Cod civil, care îl îndrituiesc pe mandant la revocarea mandatului oricând, fără a fi nevoie de preaviz, prima instanță a apreciat ca nefondate capetele de cerere 1-2.
În ce privește al treilea capăt de cerere, față de prevederile articolului 24 din contract prima instanță a reținut ca inaplicabile dispozițiile OG nr.29/1995, ale legii nr. 6/1992 și ale Codului muncii și, în lipsa unei clauze contractuale privind reparația pecuniară pentru concediul neefectuat, a apreciat pretenția reclamantului ca nefondată.
În fine, în ceea ce privește ultimul capăt de cerere, prima instanță l-a apreciat ca nefondat în lipsa unui mod de calcul al sumei pretinse, raportat la coeficienții prevăzuți în anexa 1 la contract.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 1 februarie 2008 pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a a Comercială.
În motivarea apelului, s-a reiterat petitul acțiunii precizate și s-a criticat hotărârea primei instanțe pentru că s-a fundamentat pe argumentul că în speță contractul de administrare nu se completează cu normele de drept al muncii. Sub acest aspect, apelantul - reclamant a susținut că instanța de fond a făcut abstracție de faptul că acest contract reprezintă legea părților și că se subordonează integral dispozițiilor legale aplicabile, respectiv OUG nr. 49/1999, Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 364/1991, codul comercial, codul civil, legea nr.31/1990 republicată și convențiile europene la care România este parte.
Apelantul-reclamant a susținut că intimata - pârâită era obligată, conform articolului 19 din contract, să emită un preaviz, în același sens fiind și Seria - Europene nr. 163, Carta Socială Europeană din 1996, ratificată de România prin legea nr.74/1999 ( articolul 4 alineat 4).
A criticat hotărârea primei instanței și pentru interpretarea dată termenului de "preaviz", ca și pentru aplicarea dispozițiilor articolului 1553 cod civil relative la revocarea mandatului, susținând că: hotărârea AGA din 6 iulie 2000 nu s-a bazat pe motive imputabile administratorului; că posibilitatea acordată mandatului de a revocaoricândmandatul nu presupune încălcarea prevederilor articolului 19 din contract sau a prevederilor convențiilor europene; că instanța a omis că intimata - pârâtă nu a acordat niciodată un preaviz în relațiile cu apelantul-reclamant; că instanța a omis în tot dispozitivul hotărârii sale orice referire la convențiile europene pe care apelantul - reclamant le-a invocat ca temei juridic al cererii.
aceleiași critici referitoare la interpretarea termenului de "preaviz" și la neaplicarea legislației de drept al muncii, apelantul - reclamant a susținut, privitor la contractul de administrare, că aceasta cuprinde în el însuși norme ale dreptului muncii, incluse prin voința părților. Sub acest aspect, a arătat că folosirea sintagmei "preaviz stabilit" nu este aleatorie, ci denotă chiar intenția părților de a conferi contractului de administrare continuitate cu contractul de muncă preexistent, în același sens trebuind a fi interpretate și prevederile articolului 22. În plus, a susținut că actele normative care au stat la baza contractului de administrare, respectiv OUG nr. 49/1999 și HG nr. 364/11999, conțin exact aceleași formulări și, deci, elemente de drept al muncii.
A criticat și nerespectarea de către intimata - pârâtă a dispozițiilor articolului 22 din contractul de administrare, precum și soluția întemeiată pe argumentul că, în lipsa obligației de acordare a preavizului, intimata - pârâtă nu avea nici obligația întemeiată pe articolul 22, apelantul - reclamant susținând că nu există nici un fel de condiționare între cele două clauze.
Apelantul - reclamant a criticat hotărârea instanței de fond pentru nesocotirea prevederilor articolului 374 Cod comercial, care prevăd caracterul oneros al mandatului comercial și dreptul mandatarului, în lipsa unei indemnizații stabilite prin contract, de a cere stabilirea acestei remunerații în instanță. În această ordine de idei, s-a susținut că în contract nu există nici o interdicție ca, în caz de încetare a efectelor sale, apelantul - reclamant să fie despăgubit pecuniar conform preavizului, pentru concediul de odihnă neefectuat și pentru primele 6 zile lucrate din luna iulie 2000, în același sens fiind și prevederile articolului 386 Cod comercial și convențiile europene la care s-a făcut trimitere.
A criticat soluția de respingere a capătului trei de cerere ca nefondat, susținând că soluția încalcă prevederile articolului 4 alineat 5 din contractul de administrare, prevederile articolului 2 alin 2 din Carta Socială Europeană și că se bazează pe o interpretare care nu a avut în vedere ansamblul contractului de administrare, instanța de fond neintrând în cercetarea fondului nici unui capăt de cerere.
Privitor la soluția pronunțată asupra ultimului capăt de cerere, apelantul - reclamant a criticat-o pentru lipsa rolului activ, judecătorul fondului având posibilitatea de a solicita o notă de calcul.
Apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile articolelor 282, 284 și urm. Cod procedură civilă.
La 14 martie 2008, intimata - pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de motivele de apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Curtea apreciază apelul ca nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:
Examinând criticile aduse de apelantul - reclamant hotărârii instanței de fond, Curtea apreciază că acestea se fundamentează în esență pe susținerea că a fost înlăturată nelegal incidența dispozițiilor legale de drept al muncii, în sprijinul acestei susțineri aducându-se mai multe argumente, pe care Curtea le va grupa, răspunzându-le prin considerente comune.
Cu excepția ce se va arăta în considerentele ce urmează, critica este nefondată și a fost înlăturată. Litigiul părților izvorăște din modul de aducere la îndeplinire a contractului de administrare încheiat la 1 martie 2000, care și-a încetat efectele, conform hotărârii AGA nr.2/2000 (semnată de apelantul - reclamant însuși), la 6 iulie 2000. indiscutabil că acest contract, legal încheiat, are valoare de lege între părți conform dispozițiilor articolului 969 Cod civil și principului de drept pacta sunt servanda, numai că forța sa obligatorie nu îi conferă, prin ea însăși, nici caracter de contract de muncă și nici nu atrage, de plano, incidența dispozițiilor de drept al muncii, pentru următoarele considerente:
În primul rând, în contractul în discuție se face mențiune, la articolul 1 și la articolul 24, că acesta se completează cu dispozițiile legii nr. 31/1990 republicată, cu dispozițiile Codului comercial și cu cele ale Codului civil aplicabile, neexistând normă de trimitere la legislația din domeniul muncii. În al doilea rând, potrivit articolului 5 alineat 1 litera c din contract, administratorul (respectiv apelantul - reclamant) nu poate invoca acest contract cu titlu de contract de muncă, atâta vreme cât este chemat el însuși,ca reprezentant al societății, să negocieze contractul colectiv de muncă și contractele individuale de muncă.
În al treilea rând, Curtea apreciază că figura juridică a contractului de administrare nu poate fi aceea de contract de muncă nici în considerarea prevederilor articolului 22 din contract, care nu vorbesc de "angajat", ci despre "fostul administrator, persoană fizică", nicăieri în contract administratorului nerecunoscându-i-se calitatea de angajat.
Apelantul - reclamant a susținut că acest contract de administrarevine în continuarea contractului de muncăîncheiat de părțile litigante. Susținerea este fără temei, nefiind sprijinită de nici unul din elementele intriseci ale contractului și nici de o altă probă administrată în cauză.
Dimpotrivă, din analiza carnetului de muncă depus la dosar în xerocopie rezultă că, la momentul intrării în vigoare a contractului de administrare, contractul de muncă a fost suspendat, iar carnetul de muncă al apelantului - reclamant a fost depus la. (fila 72 dosarului în care s-a depus cererea introductivă de instanță).
De asemenea, din înscrisurile aflate la filele 66-67 și 70 ale aceluiași dosar reiese că apelantul - reclamant a încheiat cu B contract de asigurare socială,nomine proprio și în calitatea sa de administrator,nu de salariat, ceea ce infirmă orice susținere despre existența unor raporturi juridice de muncă între părțile litigante.
Curtea reține că părțile au înțeles să încheie un contract numit cu o altă tipologie decât cel de muncă, într-o materie ce excede raporturilor juridice de muncă,situându-se pe tărâm comercial, în sfera raporturilor de administrare.
Acest contract a fost apreciat de C drept unul numit, întrucât a fost încheiat, așa cum rezultă chiar din preambulul hotărârii AGA nr. 1 din 4 martie 2000, în conformitate cu OUG nr.49/1999 și cu HG nr. 364/1999, Curtea reținând identitatea quasi perfectă între acest contract și modelul prevăzut în anexanr.1din HG nr. 364/1999.
Împrejurarea că acest contract a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile legale precitate autorizează la a conchide cu privire la finalitatea contractului, respectiv aceea de a asigura administrarea societății comerciale la care statul sau o autoritate publică are calitate de acționar majoritar, scopul încheierii contractului reieșind fără dubiu din articolul 18 din HG nr. 364/1999 și constând în organizarea și gestionarea activității proprietarului, ceea ce exclude fără putință de tăgadă orice asemănare a acestui tip de contract cu cel de muncă.
În același sens sunt și prevederile articolului 1 din contractul de administrare, care prevăd că acordul de voință al părților s-a încheiat în scopulrealizării și dezvoltării atribuțiilor administratorilor, prevăzute de legea nr.31/1990 republicată și în actul constitutival societății.
Prin prisma acestor considerente, văzând și atribuțiile administratorului, astfel cum sunt detaliate în OUG nr. 49/1999, în HG nr.364/1999 și în legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor de administrare) și în contractul de administrare, având în vedere prevederile articolele 2,18 și 20 din HG nr. 364/1999 și ale articolului 136 din Legea nr.31/1990 potrivit cu care administrator al societății comerciale poate fi și opersoană juridică, Curtea apreciază că în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale de drept al muncii și tot în mod legal și temeinic a interpretat sintagma "preaviz stabilit", strict în cadrul contractului, cu raportare la obligația administratorului de a înapoia societății actele și documentele deținute în exercitarea atribuțiilor sale, dându-se astfel eficiență prevederilor articolelor 977 și 982 Cod civil.
În afara considerentelor expuse în hotărârea de fond pe acest aspect, Curtea reține și faptul că, în lipsa unei alte dispoziții contractuale sau legale în această materie legată de preaviz,obligația administratorului de a înapoia societății documentele la expirarea preavizului stabilit trebuie interpretată ca fiind operantă numai atunci când părțile au stabilit o perioadă de preaviz,iar în lipsa acestuia, trebuie îndeplinită de îndată.
Este legală și temeinică și aplicarea de către instanța de fond a prevederilor articolului 1553 Cod civil privitoare la posibilitatea recunoscută mandantului (respectiv intimatei pârâte) de a revoca oricând mandatul, în primul rând în considerarea naturii juridice a raporturilor dintre părți - raport de administrare, ca și a dispozițiilor articolului 72 din legea nr.31/1990, care prevăd că aceste raporturi juridice se supun regulilor de la mandat, ca și celor prevăzute de acest act normativ. În al doilea rând, Curtea reține că toate criticile aduse de apelantul-reclamant la măsura "concedierii" sale nu pot viza concedierea, întrucât părțile nu s-au situat în raporturi juridice de muncă, ci vizează doar revocarea mandatului de administrator și că aceste critici puteau fi analizate în cadrul acțiunii în anulare prevăzută de articolul 131 din legea nr.31/1990, apelantul - reclamant având la nivelul anului 2000 la îndemână acțiunea împotriva hotărârii de revocare a mandatului său, acțiune care a fost înlăturată abia prin legea nr. 161/2003).
În atare situație, câtă vreme apelantul -reclamant nu a ales să adreseze instanței cu o acțiune în anulare a hotărârii AGA de revocare a sa din funcția de administrator, întemeiată pe contract și pe legea incidentă (articolul 131 din legea nrr.31/1990), Curtea apreciază ca neîntemeiată cererea de față prin care se tinde a se valorifica aceleași drepturi, întemeiată tot pe contract, dar pe legislația muncii care, așa cum s-a reținut în cele ce preced, nu își găsesc aplicare în speță.
În funcție de argumentele expuse în precedent, relative la inaplicabilitatea dispozițiilor legale de drept al muncii, Curtea apreciază, complinind sub acest aspect motivarea instanței de fond în considerarea caracterului devolutiv al apelului, că sunt lipsite de relevanță și trimiterile făcute de apelantul - reclamant la seria convențiilor Europene ratificate de România, în particular la Carta Socială Europeană din 1996, ratificată prin legea nr.74/1999. că toate convențiile internaționale la care România este parte își produc efectele și în raporturile juridice interne în temeiul legilor de ratificare și al articolului 11 alineat 2 din Constituția României (în forma în vigoare la momentul promovării cererii introductive de instanță). Numai căîn cauzăaceastă Convenție nu este incidentă, întrucât vizează condiția "lucrătorului" și dreptul al muncă, or apelantul-reclamant, conform considerentelor precedente, nu are conform contractului statut de "lucrător", ci de administrator al unei societăți comerciale, cu care se află în raporturi juridice de mandat.
Conchizând cu privire la această critică, se reține cătoate pretențiile apelantului-reclamant fundamentate pe contract și pe dispozițiile legale de drept al munciisunt neîntemeiate și corect au fost respinse de instanța de fond, care a dat acestei probleme de drept dezlegarea corespunzătoare.
În ce privește critica adusă nerespectării dispozițiilor articolului 22 din contract, referitoare la obligația intimatei - pârâte de a-i asigura apelantului - reclamant, la cerere, un loc de muncă în societate pe o perioadă de cel puțin șase luni, corespunzător pregătirii sale profesionale, Curtea o apreciază ca neîntemeiată pentru următoarele considerente. O astfel de cerere, sub rezerva dovedirii ei în condițiile articolelor 1169 - 1170 Cod civil, este perfect admisibilă doar în considerarea clauzelor contractuale și a dispozițiilor articolului 969 Cod civil, fără ca aceasta să fie lipsită de eficiență juridică doar pentru că legislația de dreptul muncii nu este incidentă sau pentru că dispozițiile articolului 1553 Cod civil dau dreptul mandatului să revoce oricând mandatul. Numai că în speța această cerere apare nefondată în raport de următoarele probe și de următoarele considerente:
Prevederile contractuale fac referire la asigurarea unui loc de muncă fostului administrator, persoană fizică, la cererea acestuia. În speță, apelantul - reclamant nu a dovedit existența unei cereri în termenii clauzei contractuale, deși avea obligația de aof ace pe de o parte în condițiile articolului 1169 Cod civil și a principiului general de drept actori incumbit probatio, iar pe de altă parte pentru a înlătura răspunsul intimatei - pârât la interogatoriul administrat în dosarul nr. 16439/2000 al Judecătoriei Sectorului II B, răspuns prin care se pretinde că apelantul reclamant a solicitat nu angajarea pe un pot corespunzător pregătirii, ci pe postul de "director general", post care nu mai era prevăzut în statul de funcțiuni (fila 73 verso a dosarului nr. 6342/LM/2003 al Tribunalului București - Secția a VIII a Civilă, Conflicte de Muncă și Litigii de Muncă).
Cererea apelantului - reclamant, întemeiată pe prevederile articolului 22 din contract, este nefondată și pentru că asigurarea unui post fostului administrator persoană fizică este posibilă, așa cum au convenit părțile, doar în condițiile articolului 17 literele a,c, și d din contract, respectiv când contractul de administrare încetează la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, iar părțile nu l-au renegociat în vederea prelungirii (litera a), prin renunțarea administratorului la mandatul încredință (litera c ) și prin acordul de voință al părților (litera d).
Examinând hotărârea AGA nr. 2 din 6 iulie 2000, precum și procesul verbal de ședință încheiat în acea adunare generală, Curtea constată că încetarea contractului de administrare nu s-a produs pentru nici unul din motivele prevăzute la articolul 17 din contract, ci în temeiul articolului 17 alineat 1 din Anexa 3 la HG nr. 364/1999, respectiv ca urmare a schimbării structurii acționariatului societății și a hotărârii adunării generale de a nu continua vechiul contract de administrare (filele 19-20 ale aceluiași dosar indicat în precedent).
Prin urmare, Curtea apreciază ca nefondată cererea întemeiată pe prevederile articolului 22 din contract, în raport de faptul că încetarea contractului de administrator a avut loc în alte condiții decât cele prevăzute de articolul 17 literele a,c, și d, urmând a fi menținută soluția instanței de fond cu privire la această cerere.
Raportat la considerentele expuse în cele ce preced, Curtea apreciază ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe cu privire la primele două capete de cerere (respectiv 1.a, 1.b, 1.c și 2), atât pentru considerentele reținute de instanța de fond, cât și pentru cele aduse în complinirea motivării, ca răspuns la motivele de apel, de către instanța de apel.
Critica referitoare la soluția dată de instanța de fond celui de-al treilea capăt de cerere este nefondată și a fost înlăturată. Din modul de redactare a acestui capăt de cerere se poate interpreta că apelantul - reclamant solicită obligarea intimatei - pârâte fie să îi permită efectuarea efectivă a concediului de odihnă, fie să îi plătească indemnizația aferentă pentru neefectuarea concediului.
În ce privește prima solicitare, Curtea apreciază că nu i se poate da curs având în vedere soluția dată primelor două capete de cerere, așadar în considerarea încetării raporturilor juridice contractuale, fiind incidente prevederile articolului 1021 teza I Cod civil care vorbesc despre dreptul creditorului obligației neîndeplinite de a cere executarea convenției în naturăatunci când acest lucru este posibil.
În ce privește solicitarea de acordare a indemnizației aferente concediului neefectuat, Curtea apreciază că ea este de asemenea neîntemeiată. Clauza prin care apelantului - reclamant i se recunoaște dreptul la concediu de odihnă de 30 de zile lucrătoare (articolul 4 alineat 5 din contract) poate fi primitoare de două interpretări. În interpretarea restrictivă, față de natura contractului de administrare de contract comercial d e mandat, se poate reține că, în lipsa unor alte clauze de drept al muncii și a unei trimiteri exprese la legislația în această materie, părțile au convenit ca acest drept să se exercite numai în modalitatea prevăzută, respectiv prin efectuarea efectivă a concediului.
Într-o interpretare extensivă, dacă se apreciază că apelantului - reclamant trebuie să i se asigure garanții complete în exercitarea acestui drept, constatându-se că prevederile articolului 4 alineat 5 din contract nu au luat în calcul și situația imposibilității executării efective a concediului de odihnă, se impune a se face aplicarea dispozițiilor articolului 970 alineat 2 Cod civil, respectiv a se accepta că sus-numita convenție obligă nu numai la ceea ce este expres în ea, ci și la toate urmările ce legea dă obligației după natura sa.Doar sub acest aspect și fără a aduce atingere considerentelor ce preced s-ar putea admite că prevederea contractului relativă la concediul de odihnă este singura prevedere de drept al muncii din contractul de administrare, cu regim singular, care admite, în caz de nevoie, a se apela la dispozițiile în materie, respectiv la dispozițiile legii nr. 6/1992 și ale OG nr.29/1995, invocate în cererea introductivă de instanță.
Chiar și îmbrățișând interpretarea extensivă a acestei clauze și făcând aplicarea articolului 970 alineat 2 Cod civil, Curtea apreciază cererea ca nefondată. Față de împrejurarea că apelantul - reclamant a renunțat la judecata în ce privește concediul de odihnă aferent perioadei 6 iulie 1999 - 31 decembrie 1999, împrejurare necontestată de acesta, Curtea reține că instanța a rămas învestită cu soluționarea cererii în legătură cu concediul de odihnă aferent perioadei 1 ianuarie 2000 - 1 martie 2000, când a îndeplinit funcția de director general și perioadei 1 martie 2000 - 6 iulie 2000, când a îndeplinit funcția de administrator unic.
Cum cererea este întemeiată pe contractul de administrare încheiat la 1 martie 2000, prevederile acestui contract nu au putere retroactivă, astfel că nu sunt aplicabile perioadei 1 ianuarie - 1 martie 2000.
În ce privește perioada 1 martie - 6 iulie 2000, apelantul - reclamant nu este îndrituit la concediu în conformitate cu legislația invocată (respectiv legea nr. 6/1992 și OG nr. 29/1995), întrucât în anul calendaristic 2000 nu a desfășurat activitatea de administrator unic timp de un an (articolul 1 alineat 3 din legea nr.6/1992), ci doar aproximativ 4 luni. Ca atare, nu se pune problema nici a compensării în bani, câtă vreme aceasta se datorează pentru concediul de odihnăcuvenit.
De asemenea, și în situația în care s-ar admite ad absurdum că apelantul - reclamant este îndrituit pentru această perioadă la concediu de odihnă, compensarea pecuniară pe care o solicită nu se poate acorda, întrucât apelantul - reclamant nu se află în nici una din situațiile expres și limitativ prevăzute de articolul 2 din OG nr.29/1995.
În ce privește critica referitoare la modul de soluționare a ultimului capăt de cerere, Curtea o apreciază nefondată și a înlăturat-
Așa cum reiese din toate dosarele atașate la prezentul dosar de apel, în cauză s-a administrat de către apelantul - reclamant exclusiv proba cu înscrisuri și, deși în cererea introductivă de instanță acesta a făcut referire la orice mijloc de probă a cărui necesitate ar rezulta din dezbateri, din încheierile de ședință pronunțate în toate ciclurile procesuale reiese că apelantul - reclamant nu a mai solicitat nici o altă probă în susținerea cererii sale. Sub acest aspect, apelantul - reclamant nu are a invoca nerespectarea dispozițiilor articolului 129 alineat 5 Cod procedură civilă, privitoare la obligația judecătorului de a avea rol activ,câtă vreme judecătorul fondului nu îi imputa lipsa probatoriului, ci lipsa unei note de calcul a pretențiilor afirmate care să se coroboreze cu probele administrate.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că soluția primei instanțe este legală și temeinică și prin prisma nerespectării de către apelantul - reclamant a obligației proprii prevăzute de articolul 7203alineat 1 lit c Cod procedură civilă, anume de a indica în cererea introductivă de instanță obiectul și valoarea cererii,precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
Această obligație, invocată în mod legal în hotărârea atacată, nu a fost respectată de apelantul - reclamant nici în calea de atac a apelului, iar atitudinea sa este cu atât mai mult culpabilă cu cât pe de o parte obligația decurge din lege și trebuia îndeplinită elementar la momentul introducerii cererii, pentrua fi pusă și în discuția părții adverse,iar pe de altă parte cu cât apelantul - reclamant era deja atenționat prin soluția defavorabilă primită, dar nu s-a conformat, cantonând în atitudinea de a deplasa această obligație în sarcina instanței.
Mai mult, Curtea reține și faptul că apelantul - reclamant a solicitat prin motivele de apel proba cu expertiză contabilă pentru dovedirea acestui capăt de cerere, dar nu a mai insistat în administrarea ei, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 8 mai 2008.
Pentru aceste considerente, apreciind că instanța de fond a stabilit corect situația de fapt și a făcut o temeinică aplicare la această situație a dispozițiilor legale incidente, în conformitate cu dispozițiile articolelor 295 și 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant, domiciliat în B,-,. 4.. A,. 8,. 94 sector 4, și ales în B, str.-,. B,. 65, sector 4, împotriva sentinței comerciale nr.14218/29.11.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SA, cu sediul în B,--25 sector 2.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29.05.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored.
5 ex.
Președinte:Marcela CâmpeanuJudecători:Marcela Câmpeanu, Eugenia Voicheci
