Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 39/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr- Operator nr.2928
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 39/
Ședința publică din 22 februarie 2010
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Cătălin Nicolae Șerban
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
Grefier - -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta apelantă "" SA împotriva sentinței civile nr.1336/12.10.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta-intimată - " " SRL, având ca obiect obligația de face.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Instanța constată că reclamanta intimată - " " SRL Tad epus la dosar, prin registratura instanței în data de 19.02.2010, concluzii scrise.
Dezbaterea în fond a apelului și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 15.02.2010, cele declarate fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea asupra apelului s-a amânat pentru termenul de astăzi.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1336/12.10.2007 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa admis acțiunea formulată de reclamanta - " " SRL T în contradictoriu cu pârâtele "" SA - Direcția T și "" SA B, având ca obiect obligația de a face, în sensul că a obligat pârâtele să vândă reclamantei imobilul situat în T,-, aflat în incinta Sportive "", constând în spațiu bufet 47,90 mp și terasă betonată de 86 mp, la un preț ce se va stabili de părți, pornind de la prețul din expertiza judiciară efectuată în cauză, respingând în rest pretențiile reclamantei și obligând pârâtele la cheltuieli de judecată în sumă de 13,3 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, între părțile aflate în litigiu, s-au desfășurat raporturi contractuale, începând cu anul 1994, în sensul că au fost încheiate contracte de închiriere și contracte prestări servicii în perioada estivală, respectiv lunile aprilie-mai - octombrie.
S-a arătat că, deși contractele erau, într-adevăr, încheiate doar pentru perioada mai sus amintită, este probat faptul că spațiul în discuție era ocupat de către reclamantă și în restul perioadei, depozitând agregatele frigorifice proprietatea - SA și în cursul iernii, urmând a fi folosite în sezonul următor.
De asemenea, martorul audiat în cauză, Gh. a confirmat faptul că reclamanta avea depozitate bunurile proprietatea sa și în perioada de iarnă când nu exista încheiat un contract, existând chiar o persoană care întreținea spațiul respectiv și care îi servea pe angajații societății pârâte, arătând că această situație există de circa 8 ani. De altfel, pârâta nici nu a făcut dovada faptului că spațiul ar fi fost predat anual la încheierea contractului de închiriere proprietarei, singurul proces verbal de predare primire s-a încheiat la 25.08.2005 când a expirat ultimul contract de închiriere.
Art. 13 al. 2 din Legea nr. 346/2004 definește activele disponibile ca fiind acele active ce nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni, se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an și sunt închise operațional, numai în cazul prevăzut la art. 12 al.1 lit. e din Legea nr. 346/2004.
S-a menționat că pârâta nu a făcut niciun fel de probe în sensul că ar fi deținut acest spațiu în toată perioada în care au fost încheiate contracte cu reclamanta, dimpotrivă probele conduc la concluzia că spațiul a fost în permanență deținut de către pârâtă.
Reclamanta a făcut și dovada faptului că îndeplinește condiția impusă de lege în sensul că intră în categoria -urilor cât și faptul că și-a manifestat intenția de a cumpăra spațiul în litigiu, adresându-se cu o cerere pârâtei 1, care a confirmat primirea cererii, răspunzând chiar reclamantei în sensul că cererea a fost comunicată pârâtei 2 pentru ca aceasta să-și exprime punctul de vedere, pe care nu și l-a exprimat decât după ce a fost chemată în judecată, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 346/2004, lege prin care se adoptă măsuri destinate creării cadrului favorabil înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și dispozițiile imperative ale art. 12, pct. 2 din Legea nr. 346/2004 potrivit cărora "regiile autonome, societățile/companiile naționale sunt obligate ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către -uri să încheie contracte de vânzare cumpărare sau contracte de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare cumpărare.".
S-a considerat că obligarea societăților cu capital majoritar de stat sau a regiilor autonome de a vinde activele disponibile nu încalcă dreptul de proprietate al acestora, întrucât Statul, în calitatea sa de acționar majoritar, are obligația sa constituțională de a crea cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, de a asigura crearea economiei de piață, ca premisă a asigurării libertății comerțului.
S-a menționat că pârâtele își invocă propria culpă atunci când susțin că spațiul în discuție nu poate fi vândut întrucât nu a fost trecut pe lista activelor disponibile, deși din toate probele existente la dosarul cauzei rezultă că acest spațiu are caracterul unui activ disponibil.
Instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei în ceea ce privește obligarea pârâtelor la vânzarea spațiului în litigiu, îndeplinind întrutotul condițiile pretinse de dispozițiile Legii nr. 346/2004.
În ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei sentințe care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, instanța a constatat ca nefiind îndeplinite cerințele art.12 pct. c din Legea nr.346/2004 potrivit cărora: "contractul de închiriere, la solicitarea locatarului, va fi transformat în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți".
S-a arătat că, în speță, s-a efectuat un raport de expertiză tehnică de evaluarea imobilului care poate servi drept bază de negociere în ceea ce privește prețul la care urmează a fi vândut, însă instanța nu se poate substitui, în ceea ce privește consimțământul pârâtelor privind stabilirea prețului de vânzare și consideră cererea reclamantei din acest punct de vedere ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SN B, prin SN Sucursala
Prin apelul formulat, pârâta apelantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, în principal, ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la primul motiv de inadmisibilitate invocat, pârâta apelantă a susținut că petitul principal este inadmisibil sub aspectul faptului că se solicită obligarea la vânzarea unui spațiu (fără a se indica temeiul juridic concret), în condițiile în care, prin cererea înregistrată sub nr. 305/8386/24.08.2005, reclamanta a solicitat transformarea contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, în temeiul art. 12, lit. c din Legea nr. 346/2004. Or, este evident că reclamanta nu poate modifica pe calea acțiunii în justiție ceea ce inițial a solicitat pe cale administrativă.
S-a menționat că acest aspect nu a fost cercetat de instanța de fond.
În ceea ce privește al doilea motiv de inadmisibilitate s-a arătat că societatea s-a confruntat cu un număr mare de cauze legat de pretențiile foștilor săi chiriași cu privire la vânzarea spațiilor deținute în baza contractelor de locațiune și că s-a depus ca jurisprudență sentința civilă nr. 547/PI/18.05.2005 a Tribunalului Timiș, decizia civilă nr. 168/12.09.2006 a Curții de APEL TIMIȘOARA și decizia din recurs ICCJ nr.1354/17.04.2007. În mod irevocabil s-a statuat că principial, există o necompetență a instanțelor de judecată de a interveni într-o procedură ce presupune încheierea unui contract, pe baza unei negocieri, întrucât se opune principiul consensualismului.
S-a specificat că este limpede că legea, pentru a nu aduce atingere principiului consensualismului și respectării proprietății, nu poate obliga la a vinde, cât timp există o opoziție a proprietarului de drept. Aceasta ar echivala cu o expropriere în fapt, nelegitimă. Or, tocmai acest fapt l-a constatat instanța, respectiv permanenta divergență dintre părți cu privire la transferul proprietății.
S-a considerat că instanța de fond nu a împărtășit acest raționament din moment ce a statuat că nu se poate substitui părților în ceea ce privește consimțământul pentru stabilirea prețului de vânzare. Cu toate acestea, instanța de fond nu duce raționamentul până la consecințele sale logice în sensul de a respinge integral acțiunea, ci reține acest argument numai pentru a respinge petitul referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.
Or, este neclar cum instanța nu se poate substitui consimțământului părților pentru stabilirea prețului de vânzare, dar o poate face cu privire la obligația de vânzare. Este evident că atâta timp cât prețul de vânzare este elementul esențial al unei vânzări, cele două situații se suprapun în realitate, chiar dacă instanța a încercat să creeze aparența unei distincții.
Cu privire la netemeinicia acțiunii, pârâta apelantă a susținut că reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute în favoarea -urilor nici în baza vechii Legi nr. 133/1999 nici în baza Legii nr. 346/2004.
Pârâta apelantă a arătat că reclamanta nu este beneficiara unui contract de închiriere cu durata cerută de lege, raportat la momentul cererii de cumpărare și a legii în vigoare la acel moment. În acest sens s-a solicitat a se observa contractul de închiriere nr. 189/1.06.2005 care a fost încheiat pe mai puțin de 3 luni.
S-a menționat că durata contractelor de închiriere de care încearcă a se prevala reclamanta era limitată la perioade scurte ce nu depășeau trei luni. În afara perioadelor de închiriere, spațiul în discuție era folosit de către societatea apelantă în scopul depozitării unor echipamente, destinație pe care o are și în prezent.
S-a specificat că așa numita continuitate pe care o invocă reclamanta nu există în realitate. Astfel, conform situației anexate, se poate observa limpede caracterul sezonier și lipsa de continuitate a folosirii spațiului.
Pârâta apelantă a precizat că spațiul în discuție nu este și nu poate fi calificat activ disponibil. Astfel, o dare spre folosință periodică nu poate reprezenta disponibilitatea activului, cum în mod evident se exprimă și legiuitorul în art. 13 din Legea nr. 346/2004. Pe de altă parte, SN nu are active disponibile, inclusiv spațiul în litigiu fiind afectat Biroului Sisteme și Metalice (adresa nr. 305/7907/10.08.2005).
S-a menționat că totodată, acesta nu a fost publicat în rândul activelor disponibile, astfel cum prevede legea (art. 13 alin. 4-5), ca și condițiesine qua nona calificării unui activ ca fiind disponibil.
Referitor la expertiza efectuată în cauză, s-a susținut că este incompletă cât timp nu s-a procedat la identificarea spațiului obținut de reclamantă. Expertul face precizarea că nu deține competența de a se pronunța în mod definitiv asupra acestei chestiuni. S-a arătat că o expertiză topografică nu a fost încuviințată.
Pârâta apelantă a arătat că expertul redactor al expertizei nu are calificarea tehnică pentru a se pronunța asupra prețurilor practicate, într-o zonă anumită, cu privire la valorificarea imobilelor, cât timp această activitate presupune evaluare, de resortul unui alt corp profesional ( - Asociația Națională a ).
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta intimată - SRL a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
Prin decizia civilă nr.62/01.04.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în complet de divergență, s-a respins apelul declarat de pârâta "" SA împotriva sentinței civile nr.1336 din 12 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția Comercială și de contencios - Administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată - " " SRL, fiind obligată pârâta apelantă să-i plătească reclamantei intimate 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta "" SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr- și prin decizia civilă nr. 711/04.03.2009 s-a admis recursul pârâtei, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de APEL TIMIȘOARA.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:
Excepția de inadmisibilitate a acțiunii având ca obiect obligarea pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru spațiul comercial deținut, cu respectarea etapelor și procedurilor instituite de Legea nr. 346/2004, nu subzistă. A considera inadmisibilă o astfel de acțiune, pe motiv că se încalcă principiul consensualismului, semnifică o încălcare a unor dispoziții legale care impun, incontestabil obligații clare și explicite în sarcina societăților cu capital de stat și, nu în ultimul rând, o îngrădire a accesului la justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că sunt întemeiate criticile cu privire la dezlegarea dată pe fondul litigiului, aplicarea art. 12 lit. b din Legea nr. 346/2004 prin care se instituie obligația entităților juridice cu capital majoritar de stat de a vinde activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, locație de gestiune sau asociere în participațiune, impuneau în prealabil, stabilirea în raport de dispozițiile cuprinse în art. 3 din lege, dacă spațiul ce a făcut obiectul contactului de închiriere nr.189/2005, constituire un act disponibil în înțelesul pe care Legea nr. 346/2004 îl dă acestei noțiuni.
Altfel spus, cum noțiunea de activ disponibil în contextul și în înțelesul Legii nr. 346/2004 se circumscrie unor caracteristici expres individualizate în corpul legii, verificarea îndeplinirii acestor cerințe se impunea cu necesitate în raport de circumstanțele concrete ale cauzei.
Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că atât tribunalul cât și instanța de apel s-au mărginit a afirma că spațiul închiriat se încadrează în noțiunea de activ disponibil, fără o examinare efectivă a cerințelor impuse de art. 13 din lege cu referire la spațiul închiriat și măsura în care acesta poate fi organizat să funcționeze independent.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că apărările formulate de pârâtă care a contestat apartenența spațiului închiriat la categoria de active disponibile ale societății naționale, nu au fost înlăturate printr-o motivare pertinentă bazată pe analiza lor, iar concluzia instanțelor potrivit căreia pârâta își invocă propria culpă atunci când afirma că spațiul nu a fost trecut pe lista activelor disponibile, nu este fundamentată pe probe relevante administrate în acest sens, rămânând o simplă afirmație neexplicitată nici din punct de vedere al raționamentului juridic urmat.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că împrejurările de fapt pe aspectele arătate mai sus, esențiale pentru soluționarea corectă a pricinii, nu au fost stabilite de instanța de apel, în baza art. 314 cu referire la art. 315 (1), a admis recursul, a casat decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, dispunând instanței de apel ca, în scopul bunei administrări a justiției, să încuviințeze toate probele utile și necesare lămuririi chestiunilor legate de calificarea spațiului ca activ disponibil și de modul în care au fost respectate obligațiile impuse societății naționale de art.13 (4) din lege.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr-.
În cauză au fost încuviințate următoarele probe: o nouă expertiză tehnică - specialitatea construcții, efectuată de dl. ing., cercetare la fața locului, efectuată în data de 6.07.2009, proba cu înscrisuri și proba cu martorii - și.
Reclamanta intimată - " " SRL a depus la dosar, în probațiune, un set de înscrisuri aflate la filele 24-55 dosar.
Examinând apelul, în rejudecare, Curtea constată că este fondat, urmând a fi admis, în baza art. 296 proc.civ. pentru considerentele ce succed:
Îndrumarea dată instanței de apel, prin decizia de casare, este de a administra toate probele utile în vederea lămuririi caracterului spațiului în litigiu ca activ disponibil și de a stabili modul în care pârâta a respectat obligațiile ce-i incumbau, potrivit art. 13, alin. 4 din Legea 346/2004.
Curtea reține că primul motiv de apel invocat de către pârâta "" vizează inadmisibilitatea cererii introductive, prin prisma a două împrejurări: că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea spațiului comercial, deși, în cererea cu caracter administrativ, a solicitat transformarea contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare și că există o necompetență a instanțelor de judecată de a interveni într-o procedură ce presupune încheierea unui contract, pe baza unei negocieri, întrucât de opune principiul consensualismului.
Acest motiv de apel este nefondat, întrucât, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut că excepția de inadmisibilitate nu subzistă, întrucât "a considera inadmisibilă o astfel de acțiune, pe motiv că se încalcă principiul consensualismului, semnifică o încălcare a unor dispoziții legale care impun, incontestabil obligații clare și explicite în sarcina societăților cu capital de stat și, nu în ultimul rând, o îngrădire a accesului la justiție".
Chiar dacă instanța supremă, în aceste considerente s-a referit numai la al doilea aspect al inadmisibilității invocate de pârâta "" (cel privind încălcarea principiului consensualismului), nici celălalt aspect (neconcordanța între obiectul cererii administrative și obiectul cererii de chemare în judecată) nu este fondat, întrucât, în esență, efectele contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare și cele ale contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum sunt urmărite de către reclamantă, sunt identice, și constau în transferul dreptului de proprietate asupra spațiului în litigiu din patrimoniul pârâtei, în cel al reclamantei.
Motivele de apel care privesc temeinicia sentinței atacate sunt însă fondate.
Conform art. 12, alin. 1 din Legea 346/2004, întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, în următoarele condiții:
b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat.
Plecând de la prevederile legale de mai sus, care nu condiționează dreptul întreprinderilor mici și mijlocii, de o durată minimă a contractului de închiriere, trebuie analizat dacă spațiul comercial pretins de către reclamantă are calitatea de activ disponibil sau nu.
Conform art. 13, alin. 1 din Legea 346/2004, în accepțiunea legii, prin active se înțelege unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen din patrimoniul unei regii autonome, societăți/companii naționale, precum și al unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcționeze independent.
Așadar, din această definiție legală se deduce că doar acele unități de producție, subunități, secții sau spații comerciale (cazul în speță) ce pot fi desprinse din patrimoniul companiei naționale sau regiei autonome și, astfel desprinse, pot funcționa autonom, independent, pot fi calificate ca active.
În speță însă, spațiul comercial pretins de către reclamantă cu această titulatură nu este și nu a fost niciodată un "activ" destinat sau de natură să poată funcționa independent, întrucât nu are acces la drumul public și utilitățile îi sunt asigurate de către pârâta ""
După cum rezultă din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții, întocmit în faza apelului, imobilul analizat a fost folosit până în anul 2008 ca spațiu comercial (bufet) în Baza sportivă "" și este amplasat pe terenul proprietatea pârâtei. Această bază sportivă are un bazin de înot pentru adulți, un bazin pentru copii, teren de tenis (patinoar), popicărie, grupuri sanitare, vestiare, spații verzi și spațiul comercial în litigiu.
Expertul constructor a apreciat, în raportul de expertiză că spațiul comercial poate funcționa independent, dacă se asigură accesul la drumul public, peste terenul proprietatea pârâtei. Această constatare nu face însă decât să confirme faptul că bufetul respectiv, dacă ar fi desprins din patrimoniul pârâtei, nu ar putea funcționa independent, întrucât nu are acces la drumul public, iar pârâta nu poate fi obligată să ofere acest acces.
Chiar din raportul de expertiză rezultă că această construcție este improvizată, are finisaje reduse, iar încălzirea lipsește.
De asemenea, din răspunsul la obiecțiunile formulate asupra raportului de expertiză, rezultă că bufetul nu are un grup sanitar propriu.
Așadar, acest bufet a avut tot timpul destinația de a deservi baza sportivă, fiind, la fel ca și vestiarele sau grupurile sanitare și împreună cu ele, o componentă auxiliară, improvizată, a bazei sportive, menită să-i asigure funcționalitatea deplină. Activitatea comercială a bufetului nu a fost autonomă, ea nefiind strict legată de această construcție improvizată, ci s-a desfășurat dintr-o perspectivă mai largă, în raport de întreaga bază sportivă.
Din această perspectivă, nu are nicio importanță dacă bufetul respectiv a funcționat și în timpul verii și iernii, întrucât menirea sa era doar de a deservi baza sportivă, care, după cum a afirmat martora -, a funcționat într-o perioadă și ca patinoar.
ad absurdum, s-ar putea imagina situația în care grupurile sanitare și vestiarele bazei sportive ar fi fost închiriate unei întreprinderi mici sau mijlocii, ori o asemenea chirie nu ar putea da dreptul acelei întreprinderi să le cumpere, invocând că sunt active disponibile, pentru că ele sunt doar componente menite să deservească baza sportivă.
Amplasarea în teren, în cadrul bazei sportive, a bufetului a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică, însă a fost stabilită, nemijlocit, și de către instanță, prin deplasarea la fața locului a completului de judecată.
În urma acestei deplasări, constatările făcute prin propriile simțuri de către membrii completului de judecată, coroborate cu cele reținute în raportul de expertiză și cu depozițiile martorilor, sunt în sensul că spațiul în litigiu face parte integrantă din Baza sportivă "", aparținând pârâtei și a avut destinația de aod eservi.
În prezent, întrucât baza sportivă nu mai funcționează, spațiul în litigiu este folosit de către pârâta "" ca spațiu de depozitare a materialelor de telecomunicații. Această împrejurare a și fost consemnată în procesul verbal de cercetare la fața locului (fila 67 din dosar).
Pentru aceste motive, ce țin de caracterul accesoriu, auxiliar al bufetului, acesta nu poate fi calificat ca activ disponibil, în accepțiunea dispozițiilor art. 13, alin. 2 din Legea 346/2004. Potrivit acestor dispoziții, se consideră active disponibile activele care:
- nu sunt utilizate de regiile autonome, societățile/companiile naționale sau de societățile comerciale cu capital majoritar de stat care le dețin pentru o perioadă de cel puțin 3 luni;
- se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an;
Pe de o parte, considerăm că utilizarea sau neutilizarea activului trebuie apreciată raportat la natura și destinația acestuia. În speță, utilizarea bazei sportive are caracter sezonier, în consecință nu poate fi luată în considerare neutilizarea sa în afara sezonului.
Pe de altă parte, este cert faptul că pârâta "" avea nevoie de spațiul respectiv pentru depozitarea echipamentelor de telecomunicații, motiv pentru care a și notificat-o pe reclamantă să îl predea imediat după încetarea contractului de închiriere (adresa de la fila 37 din dosarul primei instanțe).
Nu în ultimul rând, atâta timp cât spațiul respectiv nu poate avea calitatea de "activ" (pentru considerentele mai sus expuse), cu atât mai mult, nu poate avea nici calitatea de "activ disponibil".
De asemenea, instanța de apel a verificat, ca urmare a îndrumării date de instanța supremă, și îndeplinirea, de către pârâtă a obligațiilor ce decurg din aplicarea art. 13, alin. 4 și 5 din Legea 346/2004.
Conform acestor dispoziții legale, "regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și societățile comerciale cu capital majoritar de stat sunt obligate să stabilească și să întocmească liste cuprinzând activele disponibile, pe care le vor reactualiza lunar. vor fi transmise la camerele de comerț și industrie județene și a municipiului B, la organizațiile patronale, asociațiile profesionale prin Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație.
cuprinzând activele disponibile au caracter public și vor fi afișate la sediile camerelor de comerț și industrie județene și a municipiului B, ale organizațiilor patronale și asociațiilor profesionale, precum și pe pagina de Internet a acestora. Acestea vor anunța prin intermediul presei locale unde este afișată lista cuprinzând activele disponibile".
În speță, pârâta și-a îndeplinit obligația de a întocmi lista cuprinzând activele sale disponibile, astfel cum rezultă din înscrisurile de la filele 61-63 din dosarul cauzei, însă spațiul comercial în litigiu nu se află pe această listă.
În consecință, reținând că reclamanta nu poate pretinde să i se vândă spațiul comercial pe care la deținut, ca și chiriaș, în baza contractului de închiriere nr. 189/2005, întrucât acesta nu poate fi încadrat în noțiunea de "activ disponibil", astfel cum această noțiune este definită de art. 13, alin. 1 și 2 din Legea 346/2004, Curtea consideră că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, astfel că apelul formulat de pârâta "" va fi admis, iar sentința atacată va fi schimbată, în sensul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta - " " SRL va fi respinsă ca nefondată.
În baza art. 274 pr.civ. reclamanta intimată - " " SRL va fi obligată să plătească pârâtei "" suma de 4.621,8 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare în apel și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de pârâta "" împotriva sentinței civile nr.1336/12.10.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- pe care o schimbă, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta - " " SRL.
Obligă pe reclamanta-intimată - " " SRL să plătească pârâtei "" SA suma de 4.621,8 RON cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
- - - - - - -
Red. /22.03.2010
Tehn. /4 ex./22.03.2010
Primă instanță: Tribunalul Timiș,
judecător:
Președinte:Cătălin Nicolae ȘerbanJudecători:Cătălin Nicolae Șerban, Anca Buta
