Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 518/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 518
Ședința publică de la 11.11.2008
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cosmin Mihăianu
JUDECĂTOR 2: Mioara Badea
GREFIER - - -
Pe rol pronunțarea asupra apelului declarat de către apelanta, împotriva sentinței comerciale nr. 5166/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele Regia Autonomă "Administrația Protocolului de Stat" și - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 06.11.2008, fiind consemnate în încheierea de la acel termen, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitate apelantei să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 11.11.2008, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 5166/09.04.2008, Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei - și excepția lipsei competenței sale materiale, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtele Regia Autonomă "Administrația Protocolului de Stat" și - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar, a admis cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar și a dispus evacuarea reclamantei-pârâte din spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu judecata unei cereri prin care reclamanta a urmărit să cumpere spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2, fie pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 133/1999, fie - în subsidiar, pe cea a procedurii reglementate de nr.OG 19/202.
În acest context, instanța de fond a mai constatat că reclamanta a deținut spațiul în litigiu în temeiul contractului de locațiune nr. 282/1998, prelungit succesiv până la data de 30.06.2006, a evocat dispozițiile art. 12 din Legea nr. 13/1999 și a luat act de împrejurarea că Legea nr. 133/1999 a fost abrogată prin Legea nr. 346/2004.
Pe de altă parte, prima instanță a mai constatat că, în condițiile în care spațiul în litigiu este administrat de către, sunt incidente dispozițiile nr.OG 19/2002, care reglementează procedura de vânzare a unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea acestei regii.
Cu referire la acest capăt de cerere, configurat de reclamantă ca unul subsidiar, Tribunalul a reținut că a fost învestit cu o solicitare de obligare a pârâtelor la a încheia contractul de vânzare-cumpărare, în urma finalizării negocierii directe și a apreciat fiind aplicabilă decizia nr. 38/30.01.2008, prin care Curtea Constituțională a declarat că dispozițiile privind "vânzarea prin negociere directă" din cuprinsul nr.OG 19/2002 sunt neconstituționale, ceea ce implică faptul că în viitor spațiile urmează a fi vândute doar prin licitație publică.
Considerând că decizia nr. 38/2008 a Curții Constituționale era pe deplin aplicabilă la data introducerii acțiunii, Tribunalul a respins acțiunea principală și, cum reclamanta nu mai deține vreun titlu care să-i justifice dreptul de folosință, a admis cererea reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei-pârâte din spațiul în litigiu.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii cererii principale și, în principal, al obligării pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire la spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea aceleiași proceduri, în temeiul nr.OG 19/2002; de asemenea, apelanta a mai solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale, ca neîntemeiate.
În motivare, apelanta a arătat că la data de 07.12.1999 a solicitat, în temeiul art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 133/1999, cumpărarea spațiului închiriat, situat în B, nr. 4, sector 2.
Apelanta a precizat că, deși îndeplinea cerințele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 - încadrându-se în categoria întreprinderilor mici și mijlocii și deținând spațiul în temeiul unui contract de locațiune -, intimatele nu și-au îndeplinit obligația impusă de art. 12 alin. 2 din aceeași lege, aceea ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
În acest context, apelanta a subliniat că în mod eronat instanța de fond a respins capătul principal de cerere, motivat de abrogarea Legii nr. 133/1999, arătând că abrogarea acestui act normativ ulterior depunerii cererii de cumpărare este lipsită de relevanță juridică. Invocând faptul că la data formulării cererii de cumpărare, 07.12.1999, Legea nr. 133/1999 era în vigoare, apelanta a arătat că în aplicarea principiuluitempus regit actum, dreptul său este născut în temeiul unei legi speciale, valorificarea sa făcându-se în baza aceluiași act normativ.
De asemenea, apelanta a precizat că, deși în cursul anului 2000, intimata a solicitat mai multe înscrisuri, în vederea completării dosarului de prezentare a activului, care i-au fost puse la dispoziție, contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat nici până în prezent.
În altă ordine de idei, apelanta a subliniat că înseși intimatele au înțeles să nu se prevaleze de abrogarea Legii nr. 133/1999, de vreme ce la data de 10.12.2001, a înregistrat o notă, avizată favorabil de către Ministrul pentru Coordonarea Secretariatului General al Guvernului, prin care s-a propus prelungirea contractelor de locațiune, în vederea clarificării situației juridice a imobilelor, în condițiile în care fuseseră depuse notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 - apelanta precizând că, până la data de 14.02.2002, când a expirat termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, nu s-a depus nici o notificare vizând spațiul în litigiu.
În continuare, a arătat că, deși imobilul este un activ disponibil, în sensul art. 12 din Legea nr. 133/1999, intimata nu și-a îndeplinitobligația legalăde a încheia contractul de vânzare-cumpărare în termen de 90 de zile, astfel încât s-a văzut nevoită să promoveze cererea de chemare în judecată soluționată prin sentința ce constituie obiect al prezentului apel.
de cererea de mai sus, apelanta a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul ca, în subsidiar, pârâtele să fie obligate la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare potrivit nr.OG 19/2002, cu referire la spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2.
Motivând această cerere, pe care a configurat-o ca una subsidiară, apelanta a precizat că la data de 27.06.2003, a solicitat intimatelor să aprobe vânzarea spațiului menționat mai sus, prin negociere directă, cu plata în rate, potrivit art. 31 din nr.OG 19/2002.
După ce a citat prevederile art. 11 alin. 1 și cele ale art. 31 din nr.OG 19/2002, apelanta, evocând dispozițiile art. 32 alin. 2 din aceeași ordonanță, a apreciat că procedura cuprinde două etape: cea a formulării cererii de cumpărare, soluționată pozitiv sau negativ și cea - care se declanșa doar în ipoteza admiterii cererii de cumpărare - a negocierii directe a vânzării.
În acest context, apelanta a susținut că intimata a admis cererea sa de cumpărare a spațiului, de vreme ce, prin adresa nr. 4221/14.04.2006, a invitat-o să se prezinte la sediul său, pentru susținerea negocierii prețului de vânzare și a condițiilor de plată, precizând că o recunoaștere a acestei afirmații a fost făcută și prin răspunsul intimatelor la interogatoriu.
că părțile au ajuns la un acord și cu privire la prețul vânzării, apelanta a arătat că nici până în prezent intimata nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare.
Referindu-se la considerentele sentinței atacate, apelanta a criticat afirmația potrivit căreia la data sesizării primei instanțe ar fi fost pe deplin aplicabilă decizia nr. 38/30.01.2008 a Curții Constituționale, arătând că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată anterior, la data de 14.03.2007.
Pe de altă parte, apelanta a mai subliniat că decizia nr. 38/2008 vizează constituționalitatea art. 13 și art. 181din Legea pentru aprobarea nr.OG 28/2007 pentru modificarea nr.OG 19/2002, dar în speță nu se pune problema aplicării modificărilor aduse prin nr.OG 28/2007.
Susținând că între părți s-a încheiat acordul de voință asupra vânzării, rămânând nefinalizat doar contractul de vânzare-cumpărare, în sens deinstrumentum probationis, dar și că decizia nr. 38/2008 nu se poate aplica retroactiv, apelanta a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul ca, în subsidiar, dacă nu se va încuviința obligarea pârâtelor la a-i vinde imobilul în temeiul Legii nr. 133/1999, acestea să fie obligate la aceeași prestație, dar în baza nr.OG 19/2002.
În final, apelanta a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale, ca lipsită de obiect sau de interes, susținând că în prezent între părți a fost încheiat un nou contract de locațiune, care poartă nr. 487/07.07.2008, valabil până la 31.12.2008.
La data de 02.10.2008, prin, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma criticilor aduse de către apelantă, Curtea reține următoarele:
Instanța de fond a fost sesizată de reclamanta cu judecata unei cereri, prin care a solicitat, în principal, obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 133/1999, cu referire la spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2, iar în subsidiar, obligarea pârâtelor la îndeplinirea aceleiași proceduri, dar în temeiul nr.OG 19/2002.
Considerentul pe care prima instanță l-a avut în vedere, în analiza capătului principal de cerere, legat de abrogarea Legii nr. 133/1999, nu poate fi menținut, întrucât Curtea, în deplin acord cu apelanta, apreciază că o asemenea împrejurare este irelevantă juridic, în aplicarea adagiuluitempus regit actum, potrivit căruia legea nouă reglementează numai situațiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei.
La termenul de la 06.11.2008, Curtea a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material - sub aspectul cererii având caracter principal -, asupra căreia în temeiul art. 137 alin. 1, cu aplicarea art. 298.proc.civ. reține următoarele:
Potrivit art. 12 alin. 2 din Legea nr. 133/1999, "regiile autonomesunt obligateca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare-cumpărare prevăzute la alin. 1 lit. a) - d)".
Rezultă, așadar, că această dispoziție legale recunoaște nașterea, în patrimoniul regiilor autonome, a unei obligații de vinde spațiile închiriate persoanelor interesate și, pe cale de consecință, nașterea unui drept corelativ în patrimoniul persoanelor interesate, de a cumpăra imobilele integrate domeniului de aplicare a legii.
În acest context, Curtea reține că la data de 03.12.1999, prin adresa nr. 8239, apelanta-reclamantă a solicitat intimatei să-i vândă spațiul comercial situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 3, închiriat prin contractul de locațiune nr. 282/1998.
Din dispozițiile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 133/1999, citate mai sus, rezultă că regia intimată era obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 02.03.2000.
În condițiile în care - așa cum relevă probele dosarului - intimata nu și-a respectat această obligație, apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, să le acționeze pe intimate în justiție, fiindu-i născut dreptul de a pretinde obligarea acestora la a-i vinde imobilul închiriat.
Prin urmare, Curtea apreciază că dreptul apelantei-reclamante la acțiune s-a născut la data de 03.03.2000.
În acest context, susținerile apelantei din conținutul notelor scrise, potrivit cărora obligația intimatei a avut un caracter continuu pe întreaga durată de valabilitate a contractului de închiriere sunt reale, dar irelevante din perspectiva analizei Curții, întrucât ceea ce are importanță, în stabilirea momentului de la care prescripția începe să curgă, estedata la care dreptul s-a născut, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat, nu și eventuala sa subzistență în timp.
Nu se poate afirma nici că prescripția nu a început să curgă, atât timp cât cererea apelantei din data de 03.12.1999 nu a fost soluționată, de vreme ce nimic nu o împiedica pe aceasta să acționeze în judecată intimatele, din ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, în care acestea erau obligate de lege să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Curtea va înlătura, în acest context, și susținerea apelantei, potrivit căreia dreptul său este unul potestativ, imprescriptibil extinctiv, reținând că dreptul potestativ este cel care nu dă naștere direct unui drept la acțiune. În speță, dreptul apelantei de a alege să solicite cumpărarea spațiului, constituindu-se în manifestarea unilaterală a voinței sale, poate să apară ca unul potestativ. Mai departe, însă, dacă apelanta urmărește să-și exercite dreptul prin intermediul unei acțiuni în justiție - ca în speță - problema prescriptibilității dreptului potestativ depinde de natura sau obiectul dreptului principal a cărui protecție judiciară este asigurată. Cum acesta este unul patrimonial, el este prescriptibil extinctiv.
Stabilind, așadar, că dreptul la acțiune s-a născut pe 03.03.2000, Curtea constată că prescripția urma a se împlini în termen de 3 ani, la data de 03.03.2003, dacă în acest interval nu devenea incident vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului.
Apelanta a afirmat că adresele nr. 2625/16.03.2000 și nr. 5155/06.06.2000 emise de către, precum și nota nr. 9027/10.12.2001 a s-ar constitui în acte de recunoaștere a pretențiilor sale, de natură să întrerupă cursul prescripției.
Dincolo de faptul că, din examinarea conținutului acestor adrese nu rezultă manifestarea unei recunoașteri neechivoce a dreptului apelantei la cumpărarea spațiului (de vreme ce acesteia i se solicita completarea dosarului de prezentare, respectiv i se aducea la cunoștință organizarea procedurii de selecție a unui evaluator), Curtea notează că, și în ipoteza în care s-ar avea în vedere efectul întreruptiv de prescripție al acestor înscrisuri, care ar fi determinat începerea curgerii unui nou termen, și acesta s-ar fi împlinit, cel mai târziu la data de 10.12.2004.
Reclamanta a demarat procedura judiciară după împlinirea acestui termen, la data de 14.03.2007, împrejurare în raport de care, având în vedere toate considerentele expuse mai sus, Curtea, văzând dispozițiile art. 296.proc.civ. va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material - cu privire la capătul principal de cerere și va respinge capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2,întemeiat pe Legea nr. 133/1999, constatând prescris dreptul la acțiune, în sens material.
În acest context, se cuvine subliniat că apelantei-reclamante nu i se înrăutățește situația în propria cale de atac, întrucât evaluarea temeiniciei unui drept este o operațiune care poate produce efecte mai grave pentru parte decât constatarea stingerii sale, prin prescripție, cu atât mai mult cu cât respingerea acțiunii care valorifică dreptul, ca o consecință a admiterii excepției, este o soluție supusă, de principiu, remedierii printr-o eventuală recunoaștere a dreptului de către partea adversă.
De asemenea, Curtea ia act de distincția pe care apelanta o face, în conținutul notelor scrise, între noțiunea de "cercetare", utilizată în art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și cea de "aplicare", dar subliniază că excepția prescripției poate fi invocată în orice stadiu al pricinii, de către orice parte, chiar și de instanță din oficiu, iar "cercetarea" prescrierii dreptului, la care instanțele judecătorești sau arbitrale sunt obligate prin art. 18 din Decretul nr. 167/1958 ar fi lipsită de eficacitate dacă sancțiunea derivată din constatarea prescrierii unui drept nu ar fi aplicată; or, legea trebuie interpretată în sensul în care ea produce efecte juridice.
Examinând capătul subsidiar de cerere, prin care apelanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul nr.OG 19/2002, cu referire la spațiul în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2, Curtea reține următoarele:
Finalitatea pe care apelanta o urmărește este aceea de a se da eficiență pretinsului acord de voință la care părțile ar fi ajuns în urma negocierii directe.
Or, chiar dacă este reală afirmația apelantei, potrivit căreia la data sesizării primei instanțe, decizia nr. 38/2008 a Curții Constituționale nu fusese încă pronunțată, nu este adevărat faptul că respectiva decizie nu ar fi aplicabilă în speță.
În acest context, Curtea ia act de împrejurarea că prin decizia mai sus evocată, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea nu doar a dispozițiilor art. I pct. 6 din Legea pentru aprobarea nr.OG 28/2007 pentru modificarea nr.OG 19/2002, întrucât, procedând în conformitate cu art. 31 alin. 2 din Legea nr. 47/1992, a examinat și alte prevederi ale legii care, deși nu au făcut obiect al criticii de neconstituționalitate, nu puteau fi disociate de prevederile criticate și a constatat astfel că sintagma referitoare la vânzarea prin "negociere directă" din art. I pct. 3, referitoare la art. 13 din ordonanță, potrivit cărora "vânzarea imobilelor se realizează prin licitație sau, după caz, prin vânzare directă, în condițiile legislației în vigoare" cuprinde o prevedere legală neconstituțională.
Ca urmare a acestei decizii, nr.OG 19/2002 a fost pusă în acord cu decizia de neconstituționalitate, astfel încât în prezent legea nu mai îngăduie vânzarea imobilelor integrate domeniului său de aplicare decât prin licitație publică.
Apelanta a susținut că acordul de voință a fost deja realizat, întrucât procedura vânzării prin negociere directă cuprindea două etape: cea a formulării cererii de cumpărare, soluționată pozitiv sau negativ și cea, care se declanșa doar în ipoteza admiterii cererii de cumpărare, a negocierii directe a vânzării.
În acest context, apelanta a susținut că intimata a admis cererea sa de cumpărare a spațiului, de vreme ce, prin adresa nr. 4221/14.04.2006, a invitat-o să se prezinte la sediul său, pentru susținerea negocierii prețului de vânzare și a condițiilor de plată.
În contextul declarării neconstituționalității dispozițiilor referitoare la vânzarea prin "negociere directă", Curtea nu va da eficiență susținerilor sus-menționate, întrucât o astfel de soluție ar fi de natură să înfrângă caracterul general obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate, consacrat de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin urmare, soluția primei instanțe, de respingere a cererii cu caracter subsidiar, este una legală și temeinică, ce se impune să fie păstrată.
Din examinarea cererii reconvenționale, Curtea constată că în prezent părțile au încheiat un nou contract de locațiune, care poartă nr. 487/07.07.2008, în temeiul căruia apelantei i s-a transmis dreptul de folosință asupra spațiului în litigiu până la data de 31.12.2008.
acest considerent dovedește că apelanta deține un titlu care să-i justifice ocuparea imobilului, astfel încât soluția de evacuare a sa din spațiu apare ca fiind nefondată, împrejurare în raport de care, ca o consecință a admiterii apelului și a schimbării parțiale a sentinței atacate, cererea reconvențională urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că soluția dată de către prima instanță celor două excepții invocate nu a fost criticată în apel, așa încât urmează să fie menținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de către apelanta, cu sediul în B,-,. 1,. 5, sector 2, împotriva sentinței comerciale nr. 5166/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele REGIA AUTONOMĂ "ADMINISTRAȚIA PROTOCOLULUI DE STAT", cu sediul în B, str. -re, nr. 6-8, sector 1 și - SUCURSALA PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR, cu sediul în B,-, sector 2 și în consecință:
Schimbă în parte sentința comercială nr. 5166/09.04.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială în dosarul nr-, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material - cu privire la capătul principal de cerere.
Respinge capătul de cerere prin care reclamanta solicită obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului în suprafață de 58,22. situat la parterul imobilului din B, nr. 4, sector 2, întemeiat pe Legea nr. 133/1999, constatând prescris dreptul la acțiune, în sens material.
Respinge cererea reconvențională, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11.11.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red. Jud. /5 ex./18.11.2008
Jud. fond -
Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială
Președinte:Cosmin MihăianuJudecători:Cosmin Mihăianu, Mioara Badea
