Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 535/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR:--14.04.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.535
Ședința publică din 08.05.2008
PREȘEDINTE: Victoria Catargiu
JUDECĂTOR 2: Mircea Ionel Chiu
JUDECĂTOR 3: Cristian
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, împotriva sentinței civile nr.280 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr.-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantului intimat, lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat a depus note de ședință și practică judiciară.
Reprezentantul reclamantului intimat depune împuternicire avocațială și chitanță pentru suma de 500 lei reprezentând onorariu de avocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul pârâtului intimat solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală, pentru motivele arătate în notele de ședință, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.280 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr.-, s-a dmis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul, împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și în consecință: a fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele de 1.322 lei încasată cu chitanța seria - nr.-/10.09.2007 și 1.699 lei încasată cu chitanța seria - nr.-/20.06.2007, reprezentând taxa de primă înmatriculare autovehicule, încasate nelegal. A respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la 4 ianuarie 2008, reclamantul, a chemat în judecată Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A și a solicitat, obligarea pârâtei la restituirea taxei speciale pentru autoturisme în cuantum de 1322 lei, și 1699 lei, achitate în mod nelegal de către reclamant, actualizate cu inflația până la data plății.
În motivarea cererii reclamantul arată, că în luna septembrie 2007, achiziționat din Germania un autoturism second - hand marca Volkswagen Passat, fabricat în anul 2003, iar pentru a-l înmatricula în România, a fost obligat să plătească taxa de 1322 lei, iar în luna iulie 2007, achiziționat tot din Germania un autoturism second-hand marca Opel fabricat în anul 2007, pentru care a fost obligat să plătească în mod nelegal în contul bugetului de stat suma de 1.699 lei cu titlul de taxă de primă înmatriculare, conform chitanțelor nr. -/ 20.06.2007 și nr. - din 10 septembrie 2007.
Plata acestei taxe este obligație legală derivată din reglementările codului fiscal, capitolul "Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule", reglementare în vigoare de la 1 ianuarie 2007 și care contravine Tratatului Comunității Europene care în art. 90 interzice statelor membre să instituie taxe contrare principiilor tratatului. În speță este încălcat principiul nediscriminării produselor importate cu produsele interne, din analiza aplicării taxei rezultând că aceasta este percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în Comunitatea Europeană și reînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare taxa nu mai este percepută.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, a invocat respingerea acțiunii ca inadmisibilă întrucât nici unul din cele două acte administrative indicate de reclamantă nu sunt în realitate acte administrativ-fiscale astfel cum sunt definite de art. 41 din Codul d e procedură fiscală, fiind doar adrese explicative în sensul că taxa solicitată de reclamant nu poate fi restituită. În același timp s-a susținut că nu există nici o decizie administrativă sau alt act administrativ în temeiul căruia s-a plătit taxa solicitată.
Pe fond a solicitat respingerea acțiunii întrucât taxa a fost achitată de reclamant în temeiul reglementărilor din capitolul "Taxa specială pentru autoturisme și autovehicule" introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, în vigoare de la 1 ianuarie 2007, iar pârâta, autoritate administrativă, este obligată să respecte legislația internă chiar și în situația în care ulterior, legiuitorul o va modifica pentru a asigura compatibilitatea legii interne cu dreptul comunitar.
Întrucât excepția de inadmisibilitate a acțiunii este strâns legată de analiza de fond a cererii principale, potrivit art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, a fost analizată împreună cu cererea reclamantului.
Instanța a apreciat că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța a constatat că acesta prevede că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementării interne, este de remarcat că, taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr.110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141din Codul fiscal.
Cuantumul taxei speciale, datorată bugetului statului, se calculează după formula prevăzută de art. 2141alin. 3 în funcție de capacitatea cilindrică, vechimea autovehiculului și unii coeficienți de corelare ori de reducere a taxei prevăzuți în anexele speciale ale legii. Esențialul rămâne că taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, și aceasta stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte comunitare, și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
Diferența de aplicare a taxei demonstrată în modul arătat, introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse in România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, taxa nu se mai percepe.
Între principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanțele judecătorești române, astfel cum s-a menționat prin referirile la art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, trebuie constatată supremația dreptului comunitar, în speță a art. 90 (1) din Tratat se conchide că prin modificarea codului fiscal și introducerea taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate ale Tratatului.
Ca urmare a efectului direct a art. 90 (1) din Tratat pentru ordinea juridică internă a României, instanța este datoare să constate că art. 2141-2143din Codul fiscal sunt reglementări contrare și că nu pot fi menținute în continuare ca aplicabile în cauza de față. Neputând fi aplicabile în dreptul intern, aceste reglementări impun concluzia că taxa specială achitată pentru reînmatricularea autoturismului de către reclamant, în cuantum de 1322 lei și 1699 lei, a fost încasată în contul bugetului statului, cu încălcarea art. 90 (1) al Tratatului, inclusiv a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005, care prevede că de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare . înainte de aderare, sunt obligatorii pentru România și se aplică în condițiile stabilite prin Tratate și prin actul de aderare.
Apărarea pârâtei că acțiunea este inadmisibilă întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal de plată a taxei este neîntemeiată. Într-adevăr, reclamantul a achitat taxa conformându-se dispozițiilor citate din codul fiscal, precum și a unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public. Astfel cum pârâta confirmă, operațiunea tehnică de înmatriculare a autoturismelor second - hand importate dintr-un stat membru al Uniunii Europene nu este posibilă fără plata taxei. Într-adevăr, nici un organ administrativ din România, nici cel care înmatriculează autoturisme, nici cel care încasează taxa și nici Ministerul Finanțelor care administrează bugetul statului, nu emite un act fiscal, titlu de creanță, care să o materializeze. În consecință, însăși obligația de plată a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plății acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată care nu are un suport material, ci doar așa cum s-a arătat, o bază legală de reglementare și calcul și o calculație efectivă, afișată electronic de Ministerul Finanțelor.
A considera că reclamantul nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantului de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art. 21 alin. 1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Din aserțiunile anterioare rezultă că art. 90 (1) din Tratat face parte, de la data de 1 ianuarie 2007, din ordinea internă de drept a României și astfel reclamantul, se poate adresa autorităților administrative precum și instanțelor judecătorești în scopul de a-i restabili drepturile conferite de această reglementare comunitară de bază și care i-au fost încălcate prin aplicarea reglementărilor dreptului național cu caracter contrar de către autoritățile administrative cu ocazia reînmatriculării în România a autoturismului cumpărat în luna iulie 2007 din Germania.
Prin urmare, actul administrativ - fiscal vătămător pentru reclamant, îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligat reclamantul prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ și ale Codului d e procedură fiscală, sunt asigurate prin cererile de restituie a taxei depuse de către reclamant la Administrația Finanțelor Publice A la 24 iulie și respectiv 18 octombrie 2007.
Considerând demonstrată încălcarea art. 90 din Tratat prin instituirea taxei speciale pentru autoturisme, de la 1 ianuarie 2007, prin art. 2141-2143Cod fiscal, instanța a admis acțiunea reclamantului stabilind că taxa a fost ilegal încasată, obligând pe pârâtă să o restituie.
Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu indicele de inflație până la data plății efective, instanța a constatat că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului putând fi reparat integral numai în acest mod, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1084 cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.
Față de aceste considerente, instanța a respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, solicitând în principal suspendarea prezentei cauze până la soluționarea definitivă a procedurii de infrigement, în condițiile art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, iar în al doilea rând admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare și în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivarea recursului, ârâta p. recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului arată că Uniunea Europeană, prin organele sale abilitate, respectiv Comisia Europeană, a declanșat împotriva României procedura de "infringement", respectiv procedura privind constatarea încălcării în parte de către România, ca stat membru al UE a normelor comunitare în vigoare, în speță ale art. 90 din Tratatul CE.
În cadrul negocierilor purtate de către România cu reprezentanții Comisiei Europene, discuțiile au fost axate exclusiv în sensul modificării formulei de calcul al acestei taxe, prin modificarea criteriilor și coeficienților de calcul și ponderii acestora în formula de calcul, în vederea diminuării considerabile a cuantumului final al taxei, și nicidecum, în sensul eliminării totale de către România a acestei taxe din Codul Fiscal.
Față de aceste negocieri, care s-au concretizat prin acceptul dat de Comisia Europeană asupra unui proiect întocmit de către România cu privire la această taxă, recurenta consideră că pronunțarea în acest moment a unei hotărâri irevocabile în această speță este inoportună, cât și nelegală.
Pronunțarea unei hotărâri irevocabile înainte de intrarea în vigoare a modificărilor legislative privind taxa de primă înmatriculare, așa cum au fost ele agreate de către Comisia Europeană, este în acest moment neavenită, existând posibilitatea, ulterior, ca soluția instanței să fie adaptată conform nomelor aflate în vigoare și agreate de Comisia Europeană.
Arată că în cazul respingerii recursului, acest fapt ar genera o restituire integrală a taxei plătită de intimat, se poate crea un prejudiciu adus Statului român, întrucât, negocierile cu Comisia Europeană au fost axate asupra cuantumului acestei taxe, respectiv asupra modului de calcul și în nici un caz asupra eliminării totale a acestei taxe, astfel această taxă va exista, așa cum este ea prezentă într-un număr de 16 europene, agreată fiind de Comunitatea Europeană, însă ea va fi stabilită într-un alt cuantum.
Recurenta apreciază că soluționarea echitabilă a prezentei cauze, depinde în tot de soluționarea litigiului dintre România și UE, și în acest fel solicită suspendarea prezentei cauze, până la soluționarea definitivă a procedurii de infringement.
Un alt motiv în sprijinul admiterii cereri de suspendare al judecății cauzei până al soluționarea procedurii de infringement îl constituie însăși obiectul cauzei, prin prisma motivelor invocate de reclamantul intimat și al considerentelor reținute de instanța de fond, raportat la competența materială exclusivă în ceea ce privește soluționarea unor aspecte speciale ale cauzei.
Astfel, în fapt, motivarea cuprinsă în cererea de chemare în judecată, și respectiv considerentele instanței de fond, se întemeiază practic pe o critică a unor dispoziții legale cuprinse în Codul Fiscal Român, care ar contraveni dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Or, soluționarea acestei chestiuni juridice nu se poate face decât printr-o interpretarea explicită și directă a acestor dispoziții ale art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, interpretare a dispozițiilor acestui tratat constitutiv european căzând în competența exclusivă a Curții de Justiție a Comunității Europene de la Luxemburg, în conformitate cu dispozițiile art. 234 al.1 lit. a din Tratat.
Din interpretarea coroborată a art. 234 al.2 și 3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și raportat strict la dispozițiile procedurale române rezultă faptul că dacă o asemenea chestiune de interpretarea a dispozițiilor tratatului se ridică în fața unei instanțe de fond sau de apel, aceste instanțe pot să ceară Curții Europene de Justiție să dea o hotărâre de lămurire cu privire la interpretarea tratatului, pe când dacă o astfel de chestiune se ridică în fața instanței de recurs, ale cărei hotărâri nu mai pot face obiectul unei căi ordinare de atac în dreptul intern, atunci această instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție a de la Luxemburg.
Simpla suspiciune sau bănuială a Comisiei UE potrivit căreia această taxă nu ar corespunde în întregul ei normelor comunitare nu poate constitui temei pentru formulare de către particulari și admiterea unor acțiuni similare prezentei cauze de către instanțele naționale, întrucât Comisia UE nu are competența să emită astfel de decizii, competența materială care revine în mod exclusiv Curții de Justiție a
În cazul în care instanțelor naționale le-ar reveni competența materială de a se pronunța în chestiunea încălcării tratatelor constitutive ale UE, procedura de infringement ar deveni inutilă și fără finalitate.
Cât privește efectul direct al dreptului comunitar, care presupune dreptul oricărei persoane de a invoca direct o dispoziție comunitară, inclusiv în fața judecătorului național, arată că în cazul constatării de către statele membre a obligațiilor care le incumbă acestora în virtutea Tratatului privind instituirea CE, recurenta susține că în speță este vorba despre o excepții de la regulă, în ipoteza lipsei efectului direct, dat de stabilirea în mod expres și obligatoriu a competenței exclusive a Curții de Justiție a CE de a hotărâ în astfel de cazuri, conform art.226 și 227 din tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Relevantă este Hotărârea Francovich (6/90) prin care Curtea de justiție a CE a consacrat principiul că statul este răspunzător pentru prejudiciul provocat particularilor în urma încălcării dreptului comunitar de către stat, astfel s-a statuat că particularii pot acționa statul în fața instanțelor naționale, numai atunci când s-a stabilit deja de către Curtea de Justiție a că statul este autoul unei încălcări a dreptului comunitar.
Având în vedere că până la această dată Curtea de Justiție a CE nu a stabilit printr-o decizie pronunțată în cadrul procedurii de infringement, în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, că România, prin instituirea în Codul Fiscal a taxei auto de primă înmatriculare, și-ar fi încălcat "obligațiile care-i incumbă ca sta membru în virtutea Tratatului privind instituirea ", care includ și obligația de a înlătura orice bariere de natură fiscală sau vamală, sau de a se abține de a institui noi piedici de acest tip, în calea,liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar, și că în consecință s-ar fi încălcat art. 90 din Tratatul CE, rezultă că se poate vorbi de o excepție de prematuritate a formulării de către reclamanta intimată prezentei acțiuni "în compensare" sau în răspunderea statului român.
Pârâta recurentă invocă excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, sub un dublu aspect.
Primul aspect se referă la împrejurarea că actele depuse care se face referire în acțiune nu sunt acte administrative, așa cum sunt definite de art.2 pct.1 lit. c din Legea nr. 554/2004.
Recurenta consideră că instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecății, a calificat cele două adrese de răspuns ale pârâtei ca fiind "acte administrativ fiscale". Instanța a constatat că însăși obligația de plată a taxei, de natură legală și condiționarea înmatriculării de dovada plății acesteia, echivalează cu existența unui act administrativ de obligare la plată, care nu are suport material, ci doar o bază legală.
Or, în condițiile în care nu există un "suport material", adică existența materială a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă.
Cele două adrese emise de pârâtă nu întrunesc elementele unui act administrativ fiscal, astfel cum este definit la art. 41 din Codul d e procedură fiscală.
Adresele emise de pârâtă pot fi cel mult asimilate ca documente emise în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000 pentru aprobarea instrucțiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal. Natura juridică a acestor adrese este un răspuns de informare, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 al.3 din Codul d e Procedură Fiscală).
Al doilea aspect al inadmisibilității, are în vedere natura litigiului. Astfel potrivit art. 2 pct. 1 lit. f din Legea nr. 554/2004 "contencios administrativ" reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritatea publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un intere legitim. Articolul de lege are două teze, teza I referindu-se la "emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ", iar teza a II -a se referă la "nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere"-. Nici una din cele două condiții ale articolului de lege menționat nu este îndeplinită. Astfel art. 2 pct.1 lit. f trebuie interpretat prin raportare la art. 1 al.1 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta arată că dacă nu există act administrativ în speță, sau dacă petentului i s-a răspuns printr-un simplu răspuns la petiție, în termenul legal, nu se poate vorbi de contencios administrativ.
Cea de a doua excepție invocată de recurentă este cea a lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A, deoarece în speță nu se contestată nici un act administrativ, ci se contestată o taxă instituită de Statul român, astfel că ar putea avea calitate procesuală pasivă persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale în legislația națională (cod fiscal, art. 214 ind. 1 și următoarele), respectiv Statul Român, reprezentat în instanță de Agenția Națională de Administrare Fiscală, potrivit Hotărârea Guvernului nr. 495/2007.
Recurenta arată că prima instanță a depășit limitele generale de competență ale unei instanțe de judecată, depășind și atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 punctul 4 Cod procedură civilă)
Nici o lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția și cu tratatele internaționale, această atribuție revenind în mod exclusiv Parlamentului și eventual Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene.
Pe fondul cauzei recurenta arată că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, invocă prevederile art. I-33 din Legea nr. 157/2005 privind aderarea României la Uniunea Europeană "legea cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor", și ale art. 148 al.2 din Constituția României, de unde rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Recurenta arată că dispozițiile art. 90 al. 1 din tratatul Comunităților Europene are în vedere introducerea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne, iar dispozițiile comunitare reținute în hotărârea primei instanțe nu sunt incidente în speță, întrucât legislația noastră prevede plata în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice a unei taxe de primă înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă se aplică la autoturismele din producție internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Argumentele de principiu reținute în motivarea sentinței sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede că nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei, 16 membre ale Uniunii Europene practicând o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculări autovehiculelor. La acest moment Comisia Europeană se află în negocieri cu Guvernul României cu privire la modalitatea de stabilire a taxei.
Mai arată că dispozițiile art. 90 paragraf I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu este vorba de "impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu este vorba de un regim fiscal discriminatoriu, întrucât obligația de plată a taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
La data de 07.05.2008, reclamantul intimat depune la dosar note de ședință prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de prima instanță.
Solicită respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a procedurii de infrigement, întrucât art.244 alin.1 Cod procedură civilă prevede că instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, or, procedura de infrigement are caracter administrativ-politic și în prezent, în etapa în care se desfășoară, nu se află pe rolul nici unei instanțe de judecată, naționale sau comunitare. Prin urmare, condiția cerută de lege nu este îndeplinită și deci cauza nu se poate suspenda.
Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe motivul că cele două adrese emise de pârâtă nu sunt acte administrativ-fiscale, reclamantul intimat arată că natura juridică a unui act rezultă din regimul juridic care i se aplică și din efectele pe care le produce, în virtutea prevederilor legale care-l reglementează. Adresele constituie acte administrativ-fiscale în sensul art.41 din nr.OG92/2003 privind Codul d e procedură fiscală întrucât sunt emise de organele fiscale competente și privesc drepturi și obligații fiscale, astfel încât sunt cenzurabile pe calea contenciosului administrativ întrucât constituie acte administrative în înțelesul art.2 alin.1 lit.c din Legea nr. 554/2004.
Referitor la susținerile pârâtei în motivele de recurs privitoare la fondul cauzei, reclamantul intimat arată că acestea sunt străine de prezenta cauză, neavând legătură cu cele solicitate prin acțiunea introductivă. Reclamantul nu a contestat cuantumul taxei, nu a contestat nici natura taxei (acciză, impozit, etc.) și nici scopul urmărit de legiuitor (protejarea mediului). Arată că a susținut că taxa specială este nelegală și discriminatorie în ceea ce privește bunurile aflate în aceeași situație juridică, încălcându-se principiul liberei circulații a bunurilor în cadrul
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la cererea de suspendare a judecății formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, observăm că aceasta a fost justificată, în esență, pe două considerente, respectiv:
1. pe declanșarea de către Comisia Europeană a unei proceduri de "infringement", adică de încălcare a dreptului comunitar de către Statul Român, prin instituirea taxei de primă înmatriculare a autovehiculelor și
2. pe necesitatea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a solicita acesteia, în baza art. 234 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare română cu dispozițiile art. 90 Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
1.1 Cu privire la cererea de suspendare determinată de derularea procedurii prevăzute de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană în fața Comisiei europene, instanța observă că procedura de "infringement", declanșată de către Comisie împotriva României cu privire la taxa de primă înmatriculare nu este o judecată în sensul art. 244 Cod de Procedură Civilă, nefiind sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene la momentul soluționării prezentei cauze, derulându-se în prezent negocieri între Guvernul României și Comisia Europeană cu privire la modificarea legislației fiscale
Potrivit art. 244 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, (1) instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți";
Or, procedura prevăzută de art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este, în mod integral, o procedură judiciară, ci una administrativă, în care nu se examinează legislația română în vigoare la momentul plății taxei contestate în prezenta cauză.
În consecință, judecata la care se face referire în cererea pârâtei nu are legătură cu obiectul pricinii, de vreme ce - la sesizarea Comisiei, în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană - Curtea de Justiție a Comunităților Europene nu va examina conformitatea cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a dispozițiilor art. 2141din Codul Fiscal român, astfel cum erau în vigoare în anul 2007, când reclamanta a plătit taxa contestată.
Curtea remarcă, totodată, că această procedură se poate finaliza și prin acceptarea de către Comisia Europeană a modificărilor legislative propuse de Statul Român pentru viitor în domeniul taxei de primă înmatriculare, modificare care nu are efecte pentru trecut, respectiv fără a se solicita Statului Român să restituie taxele percepute anterior acestor negocieri.
Acceptarea acestei modificări de către Comisie poate determina o decizie a acestei instituții de a nu sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene, situație în care nu se poate reține existența unei judecăți de care atârnă dreptul reclamantei la restituirea taxei percepută de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
De aceea, fiind vorba de două proceduri paralele, cu efecte diferite, sesizarea eventuală a Curții de Justiție a Comunităților Europene în baza art. 226 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu împiedică sesizarea instanțelor naționale cu privire la cererea de restituire a taxelor percepute de Statul Român cu încălcarea dreptului comunitar.
Curtea subliniază, de asemenea, că și în cazul în care va fi sesizată Curtea de Justiție a Comunităților Europene de către Comisia Europeană, instanța supremă a Uniunii Europene nu va putea decât să constate că Statul Român a încălcat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prin instituirea taxei de primă înmatriculare, dar nu va dispune obligarea Statului Român la restituirea taxelor respective, pentru că nu acesta este obiectul procedurii de infringement, ci constatarea încălcării dreptului comunitar de către România.
Curtea precizează, sub acest aspect, că dreptul particularilor la repararea prejudiciilor produse de către statele membre prin încălcarea dreptului comunitar este independent de acțiunea Comisiei Europene și că nu poate fi condiționată repararea acestor prejudicii de constatarea prealabilă a încălcării dreptului comunitar de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
În acest sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat - în hotărârea dată la 5 martie 1996 în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Du Pcheur SA contra și Queen contra Secretary of for Transport, ex parte: (cunoscută ca hotărârea " III") - că "- în cazul în care repararea prejudiciului ar fi condiționată de cerința unei constatări prealabile de către Caî ncălcării dreptului comunitar imputabilă unui stat membru, aceasta ar fi contrară principiului eficacității dreptului comunitar, din moment ce o astfel de condiție ar exclude orice drept la despăgubire atâta timp cât încălcarea prezumată nu a făcut obiectul unei acțiuni introduse de către Comisie în temeiul articolului 169 din tratat și nici al unei hotărâri pronunțate de către Or, drepturile de care beneficiază persoanele particulare, care decurg din dispozițiile comunitare având un efect direct în ordinea juridică internă din statele membre, nu pot depinde de modul în care Comisia apreciază oportunitatea de a acționa în temeiul articolului 169 din tratat împotriva unui stat membru și nici de pronunțarea de către Cau nei eventuale hotărâri de încălcare a dreptului comunitar (în acest sens, Hotărârea din 14 decembrie 1982, 314/81, 315/81, 316/81 și 83/82,. p. 4337, considerentul 16)".
Pentru aceste motive, Curtea va respinge cererea de suspendare a judecății întemeiată pe considerentul declanșării procedurii de "infringement", ca nefondată.
1.2 Cu privire la cererea de suspendare determinată de necesitatea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru a solicita acesteia, în baza art. 234 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, analiza compatibilității taxei de primă înmatriculare română cu dispozițiile art. 90 Tratatul instituind Comunitatea Europeană, Curtea precizează că, potrivit art. 234 (fostul art.177) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană:
"Curtea de Justiție este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la:
interpretarea prezentului tratat;
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de;
interpretarea statutelor organismelor înființate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, această instanță judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să decidă cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale ale cărei hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță judecătorească este obligată să sesizeze Curtea de Justiție."
În soluționarea cererii de suspendare a judecății pentru a solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene o interpretare a dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană în raport cu legislația română în materia taxei de primă înmatriculare a autoturismelor, Curtea subliniază că sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene trebuie să țină seama de opinia exprimată chiar de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în această privință, prin hotărârea din 6 octombrie 1982, dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, hotărâre prin care instanța de contencios european de la Luxemburg a stabilit condițiile și limitele "teoriei actului clar", astfel cum este cunoscută în literatura de specialitate.
Astfel, în hotărârea dată în cauza Srl și di SpA contra Ministerului Sănătății, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat că "din relația dintre alineatele (2) și (3) ale articolului 177 rezultă că instanțele vizate de alineatul (3) se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar pentru a pronunța o hotărâre. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresată în fața acestora în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nici o influență asupra soluționării litigiului.
În paragrafele nr. 13, 14 și 16 din aceeași hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a precizat că "în Hotărârea din 27 martie 1963 (în cauzele conexate 28 până la 30/1962, Da, p. 75) Curtea a declarat că "deși articolul 177 alineatul (3) obligă fără nici o restricție instanțele naționale ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern să trimită Curții orice întrebare privind interpretarea adresată în fața acestora, autoritatea interpretării date de C în temeiul articolului 177 poate, cu toate acestea, să priveze această obligație de cauza sa și să o golească astfel de conținut; este cazul, în special, atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară".
14 Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de articolul 177 alineatul (3), poate rezulta dintr-o jurisprudență consacrată a Curții care a rezolvat aspectul de drept respectiv,indiferent de natura procedurilor care au dus la această jurisprudență, chiar în absența unei identități a întrebărilor în litigiu.
16 În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație, instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte membre și Curții de Justiție. Doar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, instanța națională se poate abține să mai trimită această întrebare Curții de Justiție și poate să o rezolve pe propria răspundere."
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a concluzionat, în paragraful nr. 21 din această hotărâre, că "articolul 177 alineatul (3) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Având în vedere așa numita "teorie a actului clar", stabilită în hotărârea citată anterior - conform căreia nu este necesară sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene în cazurile în care jurisprudența sa anterioară este clară în privința chestiunii care necesită interpretarea - Curtea apreciază că în prezenta cauză nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, dată fiind jurisprudența sa anterioară, prin care a interpretat art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și în raport cu legislațiile altor membre ale Uniunii Europene privind taxele de primă înmatriculare a autovehiculelor.
De altfel, chiar și Comisia Europeană s-a referit la jurisprudența anterioară a Curții de Justiție a Comunităților Europene în comunicatul din 21.03.2007 (atașat în copie la fila 39 din dosarul de recurs), precum și în comunicatul ulterior, din 28.11.2007 (atașat în copie la fila 40 din dosarul de recurs), arătând:
"Curtea Europeană de Justiție () a afirmat în repetate rânduri că statele membre pot impune taxe de înmatriculare asupra autovehiculelor second-hand importate, cu condiția ca respectivele taxe să respecte dispozițiile articolului 90 din Tratatul CE. Astfel, niciun stat membru nu trebuie să aplice produselor originare din alte membre taxe mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
De asemenea, Curtea a hotărât că taxa de înmatriculare plătită pentru un vehicul nou face parte din valoarea de piață a acestuia, statele membre având astfel obligația de a ține seama de deprecierea reală a vehiculului atunci când calculează respectiva taxă (a se vedea cauzele, C-345/93, Comisia/Danemarca, C-47/88 și Comisia/Republica, C-375/95)."
Organele fiscale pârâte nu au oferit nici un argument în sensul că această jurisprudență nu este aplicabilă și că ar fi necesară o nouă interpretare dată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.
Curtea reține că pârâta nu a produs nici un argument în sensul combaterii aplicării acestei jurisprudențe în prezenta cauză.
Curtea consideră, totodată, ca fiind lipsită de relevanță invocarea de către pârâtă a hotărârii date de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în cauza nr. C 393/98 (atașată la filele 64-75 din dosarul de recurs) la 22.02.2001, prin care Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că întreruperea de către Comisia Europeană a procedurii de infracțiune împotriva unui stat membru cu privire la o anumit lege nu are nici un efect asupra obligativității unui tribunal de ultimă instanță din statul membru respectiv de a trimite la Curtea de Justiție, ca urmare a paragrafului 3 din art. 177 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (în prezent paragraful 3 din art. 234), o întrebare de legislație comunitară în legătură cu lege a avută în vedere.
Curtea remarcă, în privința acestei hotărâri, că prin ea nu se aduce atingere jurisprudenței exprimate de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea dată în cauza Srl, care lasă tuturor instanțelor naționale competența de a evalua, în raport cu jurisprudența anterioară a Curții Europene de Justiție, dacă se impune sesizarea acesteia pentru interpretarea dreptului comunitar.
Atâta vreme cât interpretarea dispozițiilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană de către Curtea Europeană de Justiție este clară și nu a fost combătută aplicabilitatea acestei jurisprudențe în raport cu prezenta speță, Curtea nu consideră necesară sesizarea din nou a Curții de Justiție a Comunităților Europene pentru a oferi o interpretare similară, care poarte fi dedusă chiar din hotărârile anterioare ale aceleiași instanțe.
De altfel, Curtea observă că inclusiv în hotărârea dată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în cauza nr. C 393/98 se fac referiri la un sistem de taxare a autoturismelor second hand similar celui impus de Statul Român și care a fost considerat de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrar Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
Cu privire la recursul propriu zis, Curtea observă că recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aai nvocat excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, sub două aspecte.
2.1 Analizarea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei:
Pe de o parte, recurenta a invocat că actele contestate nu sunt acte administrative, în sensul Legii nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că prezentul litigiu nu este unul de contencios administrativ, dat fiind faptul că actele contestate nu sunt acte administrative.
Curtea constată, din modul de formulare a acestei excepții, că aceasta are la bază opinia conform căreia actele contestate în justiție de reclamantă nu sunt acte administrative.
În stabilirea naturii juridice a actelor a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ-fiscale nr. 11.694p/ad/ 17.08.2007 și nr. 12.276p/ad/3.09.2007, ambele emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Prin actul nr. 11.694p/ad/ 17.08.2007 (atașat la filele 7-8 din dosarul de fond), Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aac omunicat reclamantei răspunsul său la cererea acesteia de restituire a taxei de primă înmatriculare plătită în temeiul Codului fiscal pentru înmatricularea unui autovehicul second hand, cumpărat din Germania.
În cuprinsul acestui act se menționează: "constatăm că solicitarea dumneavoastră nu îndeplinește condițiile stabilite de acte le normative sus invocate, fapt pentru care aceasta se respinge de jure (de drept)".
În ceea ce privește actul nr. 12.276p/ad/3.09.2007 (atașat la filele 7-8 din dosarul de fond), Curtea constată că prin acesta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aar ăspuns la contestația formulată de reclamantă împotriva actului nr. 11.694p/ad/ 17.08.2007, menționând că acest din urmă act nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat act administrativ, astfel încât adresa reclamantei nu poate fi considerată o contestație și că nici această adresă de răspuns nu poate fi considerată de decizie în sensul Codului d e Procedură Fiscală
Curtea observă, în primul rând, că în cauză este necontestat că reclamanta a plătit taxa de primă înmatriculare impusă de art. 2141Codul fiscal și că a solicitat restituirea acestei taxe.
De asemenea, este necontestat că solicitarea reclamantei de restituire a acestei taxe a fost respinsă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A prin actele nr. 11.694p/ad/ 17.08.2007 și nr. 12.276p/ad/3.09.2007.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".
Examinând actele nr. 11.694p/ad/17.08.2007 și nr. 12.276p/ad/ 3.09.2007 prin prima definiției legale a actului administrativ, Curtea observă că acestea sunt acte unilaterale - deoarece exprimă voința unilaterală a autorității emitente de a respinge cererea reclamantei, că au fost emise în regim de putere publică și în vederea executării în concret a legii - deoarece actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A în calitate de organ împuternicit oficial cu verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale, și că modifică raporturi juridice-deoarece, prin consecințele sale concrete, a exprimat voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A de a refuza restituirea taxei solicitate de reclamantă.
Curtea observă că pârâta nu a identificat nici un text legal încălcat de reclamantă prin formularea acestei cereri și a contestației împotriva refuzului de restituire a taxei în litigiu. De asemenea, nu s-a arătat că reclamanta ar fi avut o altă posibilitate procedurală de a solicita restituirea taxei plătite și contestate, și nici nu a fost indicată o altă procedură legală aplicabilă în astfel de cazuri.
Din acest punct de vedere, Curtea reține că actele atacate de reclamantă sunt acte administrative în sensul prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ele exprimând voința Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A de a refuza restituirea taxei de primă înmatriculare solicitată de reclamantă, refuz explicit, manifestat în regim de putere publică, în calitate de organ competent cu încasarea taxei respective și cu rezolvare a cererilor de restituire a taxelor astfel percepute.
Aceeași concluzie se desprinde și din examinarea dispozițiilor art. 41 Cod de Procedură Fiscală, care definesc actul administrativ fiscal dispoziții conform cărora "în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."
Or, în condițiile în care actele respective au fost emise de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A potrivit competenței sale, în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, nu se poate reține absența caracterului administrativ al acestor acte, indiferent care ar fi denumirea lor.
Dat fiind caracterul de act administrativ al acestei manifestări de voință a Administrației Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea reține caracterul nelegal al refuzului acestei instituții de a examina cererea de restituire formulată de reclamantă.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că este nefondată excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, excepție susținută pe absența caracterului administrativ al actelor suspuse controlului judecătoresc.
În raport cu această concluzie, Curtea reține că prezentul litigiu este de competența instanțelor de contencios administrativ, excepția invocată nefiind întemeiată nici sub acest aspect.
2.2 Analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, Curtea observă că aceasta a fost invocată pe considerentul că taxa contestată a fost instituită de Statul Român, iar nu de către pârâtă.
Astfel, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Aas usținut că însăși instanța de fond a reținut existența unei baze legale pentru calculul taxei de primă înmatriculare, iar emitentul acestei baze legale este Statul Român, iar nu Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
Curtea observă că, într-adevăr, taxa de primă înmatriculare contestată de reclamant este stabilită de Statul Român prin art. 2141Codul fiscal.
Pe de altă parte, este necontestat faptul că taxa respectivă a fost plătită de către reclamant la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, această instituție având, astfel, competența legală de a încasa și calcula această taxă.
De asemenea, Curtea constată că reclamantul a solicitat nu numai restituirea taxei plătite, ci și anularea actelor nr. 11.694p/ad/17.08.2007 și nr. 12.276p/ad/3.09.2007, emise de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului
În aceste condiții, Curtea reține că pârâta s-a comportat nu numai ca un veritabil organ împuternicit cu încasarea și calcularea taxei în litigiu, dar a emis și acte administrative prin care a refuzat restituirea taxei respective, fără a invoca în cadrul procedurii administrative de contestare lipsa competenței legale de a emite aceste acte și fără a indica un alt organ administrativ care ar avea această competență.
În aceste condiții, Curtea apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A nu este întemeiată, instanța de fond reținând în mod corect că această instituție are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
2.3 Analizarea excepției privind necompetența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar:
Cu privire la competența instanțelor de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, recurenta a invocat faptul că nici o lege în vigoare nu permite unei instanțe judecătorești de drept comun să statueze asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția României și cu tratatele internaționale.
În privința acestei excepții, Curtea amintește că în dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/, nr. C 106/77, s-a statuat că "judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional."
Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene - a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar - Curtea constată că instanțele române de drept comun sunt competente să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
2.4 Examinarea fondului litigiului:
Cu privire la fondul litigiului, Curtea observă că recurenta a susținut că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană nu este incident în cauză pentru că taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Curtea constată că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană se referă la o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate " produselor altor membre" și impozitele "interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.
Este necontestat în cauză că taxa de primă înmatriculare se plătește de către toți particularii care doresc să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta.
Însă taxa de primă înmatriculare se aplică, potrivit art. 2141din Codul fiscal, numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România.
Așadar, o eventuală discriminare operează numai între nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România anterior datei de 1.01.2007 - când Statul Român a aderat la Uniunea Europeană și au intrat în vigoare dispozițiile art. 2141din Codul fiscal - și nivelul de impozitare a autoturismelor înmatriculate în România ulterior datei de 1.01.2007.
Cu privire la existența impozitării discriminatorii în speță, Curtea apreciază ca fiind explicită constatarea instanței de fond, conform căreia "taxa specială nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, - fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte comunitare" - membre ale Uniunii Europene - "și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară."
Așadar, Curtea observă - însușindu-și opinia instanței de fond - că nu se percepe taxa stabilită de 2141din Codul fiscal în cazul reînmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în România.
Cu toate acestea, taxa stabilită de 2141din Codul fiscal este percepută în cazul înmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România.
În consecință, indiferent de nivelul de poluare al autovehiculului respectiv, dacă acesta a fost deja înmatriculat în România, taxa specială nu se datorează, aspect care este în măsură să pună la îndoială legitimitatea scopului legiuitorului român, de a institui această taxă pentru protejarea mediului înconjurător.
Date fiind aceste considerații, Curtea consideră că art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană este aplicabil în privința taxei speciale de primă înmatriculare plătită de reclamantă și contestată în prezenta cauză.
În privința consecințelor aplicării art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în prezenta cauză, Curtea amintește principiile emise de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în interpretarea acestui articol.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 - dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ndasdi -s .- Regionalis, respectiv Nmeth -s - - Curtea Europeană de Justiție a arătat următoarele:
"45. Așa cum Curtea a statuat deja, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Industries, 2006 I p. -0000, par.55 și jurisprudența acolo citată).
46 În ceea ce privește a importarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat de asemenea că art. 90 caută să asigure completa neutralitatea impozitării interne sub raportul concurenței între produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01, 2004, I p. -4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată).
47 Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.
48. În scopul de a asigura neutralitatea impozitării interne prin respectarea regulilor de concurență între autoturismele uzate aflate deja pe piața națională și autoturismele similare importate, este necesar să fie comparate efectele taxei de înmatriculare pentru vehiculele nou importate dintr-un alt stat membru decât Ungaria cu efectele valorii reziduale a taxei de înmatriculare care afectează vehiculele similare înmatriculate deja în Ungaria și cărora, pentru acest scop, le-a fost deja aplicată această taxă.
49. O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în Ungaria înainte de intrarea în vigoare a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 90 nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente.
51. Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea observă că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care are diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30).
52. În contextul sistemul taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei să fie legată de prețul autoturismului.
53 Totuși, o taxă de înmatriculare nu trebuie să împovăreze produsele provenind din alte membre mai mult decât produsele naționale similare.
54. Un autoturism nou pentru care taxa de înmatriculare a fost plătită în Ungaria își pierde, în timp, o parte din valoarea sa de piață. Pe măsura deprecierii autoturismului, se diminuează de asemenea cuantumul taxei de înmatriculare incluse în valoarea reziduală a autoturismului. Din moment ce acesta este un autoturism folosit, el nu poate fi vândut decât pentru un preț ce corespunde unei părți din valoarea sa inițială, care conține valoarea reziduală a taxei de înmatriculare.
55. Pare a rezulta, din informațiile transmise de instanțele naționale, că un autoturism de același model, vechime, cu același număr de kilometri parcurși, cumpărat într-un alt stat membru și înregistrat în Ungaria, va atrage aplicarea integrală a taxei de înmatriculare prevăzută pentru această categorie de autoturisme. Prin urmare, taxa reprezintă o sarcină mai consistentă pentru autoturismele second-hand importate decât pentru autoturismele similare deja înregistrate în Ungaria, cărora li s-a aplicat taxa de înmatriculare într-un stadiu anterior.
56. Deci, deși scopul înmatriculării este acela de protecție a mediului și nu ține cont de valoarea de piață a autoturismului, aplicarea art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană implică luarea în considerare a deprecierii autoturismelor folosite atunci când acestea sunt impozitate, din moment ce această taxă este percepută numai o dată, atunci când autoturismul este pentru prima dată înregistrat în vederea punerii în circulație în statul membru în cauză, fiind încorporată în această valoare.
57. Rezultă din considerațiile de mai sus că răspunsul la întrebările adresate Curții în cauza C-290/05, respectiv în prima parte a întrebării a treia și întrebarea a patra din cauza C-333/05 trebuie să fie acela că art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de Legea privind taxele de înmatriculare, atâta timp cât:
- taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru;
- valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
O comparație cu autoturismele second-hand plasate în circulație în acest stat membru înainte de aplicarea a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă."
Făcând aplicarea acestor principii în prezenta cauză, Curtea nu observă nici o diferență între taxa instituită de legislația maghiară - care a făcut obiectul examinării Curții Europene de Justiție în cauza citată mai sus - și art. 2141din Codul fiscal român.
Ca și în cazul legislației maghiare - constatată a fi neconformă cu art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană - și în cazul art. 2141din Codul fiscal român taxa este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul României - stat membru al Uniunii Europene de la 1.01.2007.
De asemenea, valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autoturismului (tipul motorului, capacitatea cilindrică) și clasificarea din punct de vedere al poluării, este calculată fără a se lua în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât - atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre ale Uniunii Europene - aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate, respectiv în România.
Având în vedere această concluzie, Curtea constată legalitatea hotărârii instanței de fond, care a reținut incompatibilitatea taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor prevăzută de art. art. 2141din Codul fiscal român cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Consecința acestei concluzii a fost, de asemenea, justificată legal de instanța de fond.
În această privință, Curtea amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din -, România a ratificat tratatul privind aderarea Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României,astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din -, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Curtea precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
În raport cu dispozițiile din Constituția României menționate, aplicarea dispozițiilor din legile interne al Statului român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar.
În concluzie, începând cu data aderării, 1.01.2007, este obligatorie pentru Statul român respectarea așa numitului "acquis comunitar" -astfel cum este definit prin art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2000, privind constituirea și funcționarea grupului de lucru pentru studierea concordanței dispozițiilor și principiilor Constituției României cu acquisul comunitar, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 30 din -, definiție a acquisul comunitar conform căreia acesta include, între alte acte normative, "dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la, și ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la, ambele republicate în Oficial al Comunităților Europene nr. C 340 din 10 noiembrie 1997".
În ceea ce privește referirile la legea cadru europeană, acestea nu pot fi luate în considerare de C, deoarece ele nu au legătură cu prezenta cauză.
În primul rând, dispoziția comunitară constatată a fi încălcată în prezenta cauză este art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar nu o reglementare din dreptul comunitar derivat. De altfel, Curtea remarcă faptul că recurenta nu a indicat nici o dispoziție cuprinsă într-un act normativ comunitar care să fi fost încălcată de instanța de fond prin soluția recurată.
În al doilea rând, dispozițiile referitoare la legea cadru europeană nu sunt în vigoare în acest moment, acestea făcând parte din Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, anexă la Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Or, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa nu este în vigoare la momentul pronunțării prezentei hotărâri și nici nu a fost în vigoare anterior acestui moment.
De aceea, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, nu este în vigoare nici o lege cadru europeană, în prezent fiind edictate directive europene, conform art. 249 paragraful 3 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
În consecință, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, fiind justificată concluzia privind incompatibilitatea taxei speciale de primă înmatriculare a autoturismelor prevăzută de art. 2141din Codul fiscal român cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, precum și soluția înlăturării de la aplicare a art. 2141din Codul fiscal român în prezenta cauză, cu obligarea pârâtei la restituirea acestei taxe.
În consecință, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
2.5 Acordarea cheltuielilor de judecată:
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea va obliga pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant, respectiv la plata sumei de 500 lei (RON).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A, împotriva sentinței civile nr.280 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr.-.
Obligă recurenta să plătească intimatului, suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2008.
Pt.PREȘEDINTE JUDECĂTOR Pt.JUDECĂTOR
- - - - - - -
aflat în aflat în
Semnează Semnează
VICEPREȘEDINTE VICEPREȘEDINTE
GREFIER
Red./09.06.2008
Tehnored. /10.06.2008
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Arad - judecători,
Președinte:Victoria CatargiuJudecători:Victoria Catargiu, Mircea Ionel Chiu, Cristian
