Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 87/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date - 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 87/
Ședința publică din data de 24 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
GREFIER: - -
S-a luat în examinare revizuirea formulată de revizuienta - 3 - SRL T împotriva deciziei civile nr. 168/2006 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr. 9912/COM/2005, în contradictoriu cu intimații - - DIRECȚIA RADIO TELEVIZIUNE T, - SRL T ȘI, pentru revizuire.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedură este legal îndeplinită, fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care, se constată ca mersul dezbaterilor si concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 21.04.2008, care face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea soluției fiind amânată pentru termenul de azi, când,
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 168/2006 pronunțată în dosarul nr. 9912/COM/2005, Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis apelul declarat de pârâta apelantă - Direcția de T împotriva sentinței civile nr. 547/PI din 18 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 3457/2004 în contradictoriu cu reclamanta intimată "3 -" și intervenienta "" SRL, și în consecință: a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată și precizată de reclamanta "3 - T împotriva pârâtei - Direcția de T având ca obiect vânzare de active; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta apelantă "3 -" T împotriva aceleiași hotărâri judecătorești; a anulat ca insuficient timbrată cererea de intervenție în interes propriu formulată de "" SRL T și a obligat reclamanta intimată "3 -" T la plata către pârâta apelantă A - Direcția de Tas umei de 3.182,55 RON (31.825.500 ROL) cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de APEL TIMIȘOARAa reținut că prin acțiunea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara sub dosar nr.12.989/2000 reclamanta "3 -" Tac hemat în judecată, în calitate de pârâtă, - Direcția Radio Televiziune T solicitând să fie obligată pârâta să-i încheie un contract de vânzare-cumpărare atât pentru spațiul în suprafață de 203,26 mp, situat în imobilul din T, Calea, nr.14 B, județul T, cât și pentru terenul aferent acestuia, potrivit contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii societatea reclamantă a arătat că a închiriat de la pârâtă, potrivit contractului de închiriere nr.66/2843/30.04.1993, spațiul pe care l-a solicitat spre cumpărare, arătând că în conformitate cu prevederile art.12 lit. b din Legea nr.133/1999 a cerut T cumpărarea acestui spațiu, solicitând transformarea contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, singura cerință a legiuitorului constând în existența unei solicitări în acest sens din partea deținătorului titlului de închiriere.
La adresa societății cu nr.26/09.08.1999 înregistrată la pârâtă sub nr. 305/8346/11.08.1999, aceasta a comunicat răspunsul din 24.11.1999 prin care a arătat că nu are active disponibile, motiv pentru care reclamanta consideră că a fost nevoită să promoveze prezenta acțiune.
În drept a invocat prevederile art.12 lit. a și b din Legea nr.133/1999.
Prin sentința civilă nr. 13.833/12.10.2000, Judecătoria Timișoara și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5
Prin decizia civilă nr. 126/A/14.03.2001, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamanta - 3 - - și a desființat sentința judecătoriei constatându-și propria competență de a soluționa cauza în primă instanță, această decizie rămânând irevocabilă prin respingerea recursului declarat de de către Curtea de APEL TIMIȘOARA prin decizia civilă nr.391/R/07.06.2001 pronunțată în dosarul nr. 3576/COM/2001.
Tribunalul Timiș, soluționând litigiul în primă instanță, prin sentința civilă nr. 322/PI/28.01.2003 pronunțată în dosar nr. 11.431/COM/2002, a respins acțiunea reclamantei, apreciind că aceasta nu are calitate procesuală activă în cauză.
Curtea de APEL TIMIȘOARA, admițând recursul formulat de societatea reclamantă, a casat sentința tribunalului și a trimis pricina la aceeași instanță, reținând că reclamanta are calitate procesuală.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub dosar nr. 5902/COM/2003, instanță care prin sentința civilă nr. 2177/PI/17.06.2003 a respins din nou acțiunea reclamantei.
Curtea de APEL TIMIȘOARA, prin decizia civilă nr. 141/R/24.03.2004, a casat și această hotărâre, trimițând cauza spre o nouă rejudecare la tribunal, constatând că judecătorul care a pronunțat sentința recurată se afla în situație de incompatibilitate.
În urma reînregistrării cauzei la Tribunalul Timișs -a format dosarul nr. 3457/COM/2004 în care, prin sentința civilă nr.547/PI/18.05.2005, instanța a admis acțiunea reclamantei "3 -" astfel cum a fost ea precizată și a obligat pârâta - T să-i vândă societății reclamante imobilul (teren și construcții) înscris în nr.36 T, situat în localitatea T, Calea nr.14/B, imobil ce se compune din teren în suprafață de 1304 mp, cota parte 1/1 teren aferent pentru discotecă plus 328,85 mp, cota parte teren aferent birouri, la prețul negociat pornind de la suma de 98,086 Euro, stabiliă prin expertiza efectuată în cauză, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la termenul din 07.06.2003 societatea reclamantă și-a precizat acțiunea în sensul obligării pârâtei la vânzarea spațiului în suprafață de 303,26 mp și a terenului aferent, conform contractului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, astfel cum a fost ea completată ulterior, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 133/1999, reclamanta nefăcând parte din categoria - urilor care pot beneficia de prevederile acestei legi. Astfel, societatea în cauză nu a făcut dovada unei asemenea calități și ea nu îndeplinește nici măcar condițiile prevăzute de art.6 din Legea nr.133/1999, respectiv ca la data solicitării cumpărării să fi fost o întreprindere cu capital integral privat.
De asemenea, "3 -" nu a făcut nici dovada deplină a calității de chiriaș, contractul de închiriere depus la dosar nefiind semnat și ștampilat de aceasta.
Pârâta nu a calificat imobilul în litigiu ca fiind un activ disponibil, contractul de închiriere a acestui spațiu fiind reziliat prin hotărâre judecătorească definitivă ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către reclamantă.
S-a mai arătat că societatea reclamantă nu poate solicita obligarea pârâtei să-i vândă active-bunuri imobile, atâta vreme cât în executarea unor convenții în derulare, aceasta, cu rea-credință, nu și-a onorat obligațiile contractuale astfel cum prevede art.5 pct.1 din Legea nr.469/2002.
În completarea la întâmpinare pârâta a învederat că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 132 raportat la art. 134 din Codul d e procedură civilă, cu referire la termenul limită pentru a-și preciza acțiunea în sensul obligării pârâtei la vânzarea unui spațiu în suprafață de 303, 26 mp și a terenului aferent față de suprafața totală închiriată conform contractului nr. 66/5024/92 care este de 203,26 mp, ce include și terenul de 12 mp. Potrivit contractului de închiriere amintit reclamanta a folosit doar spațiul de 136,26 mp aferent birourilor închiriate, restul fiind suprafețe comune (30 mp coridoare și anexe, 25 mp terase și căi de acces, 12 mp teren).
Din analiza actelor depuse la dosar, prin prisma probelor administrate, inclusiv a raportului de expertiză efectuat în cauză, prima instanță a reținut că între părți a fost încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 66/7699/19.11.1992 pentru folosirea clădirii fostului corp de gardă situat în Calea nr.14 din Ulterior, între părți s-a încheiat și contractul nr. 67/05.07.1995 având ca obiect închirierea spațiului situat în localitatea T, Calea nr.14 - parterul și subsolul clădirii respective, iar la data de 18.11.1993 părțile au semnat și contractul nr.66/7158 pentru închirierea terenului situat pe aceeași- b în suprafață de 910 mp (35/26) conform situației anexate, în scopul realizării unei construcții autorizate de organele competente.
Prin cererea nr. 703/02.11.1998 adresată pârâtei, societatea reclamantă a solicitat cumpărarea în sistem leasing a imobilului din T de la adresa indicată mai sus, pe care îl deținea în baza contractului de închiriere nr.66/5024/05.07.1999, iar ulterior, prin adresa nr.415/16.08.1999 reclamanta și-a reiterat cererea pentru cumpărarea spațiului deținut în baza contractului de asociere și a contractului de închiriere, întemeindu-se pe dispozițiile art.12 alin.1 din Legea nr.133/1999, pârâta refuzând însă vânzarea acestuia.
Tribunalul a reținut că încheierea unui astfel de contract este posibilă numai dacă o normă legală impune o asemenea obligație pârâtei, aceasta fiind art.12 din Legea nr.133/1999, care cere îndeplinirea cumulativă a două condiții: să fie vorba de active disponibile și acestea să fie utilizate de întreprinderi mici și mijlocii în baza unui contract de închiriere sau de asociere în participațiune încheiat cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat.
Apărările pârâtei referitoare la lipsa calității reclamantei de a fi întreprindere mică sau mijlocie în înțelesul art. 3 din Legea nr.133/1999 au fost înlăturate de prima instanță întrucât din actele constitutive ale acestei societăți comerciale, inclusiv din adresa nr. C 3195/21.03.2005 a Tr eferitoare la istoricul firmei, rezultă că această societate s-a încadrat în noțiunea de "întreprindere".
Susținerile pârâtei privitoare la neincluderea imobilului în litigiu în lista activelor disponibile au fost, la rândul lor, înlăturate, deoarece art.12 și art.13 din Legea nr.133/1999 prevăd în mod imperativ obligația tuturor societăților comerciale și a companiilor naționale cu capital majoritar de stat să cuprindă pe listele activelor disponibile orice activ utilizat de către - uri pe baza unor contracte de închiriere, locație de gestiune sau asociere, fiind obligatorie deci declararea acestora ca disponibile, cu consecința vânzării lor ulterioare.
Faptul că pârâta nu a inclus activul în litigiu pe lista celor disponibile nu înseamnă că acest activ nu poate fi vândut în condițiile art.12 din legea amintită, dimpotrivă, acest text de lege fiind unul imperativ, pârâta avea obligația ca în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii de către reclamantă să încheie contractul de vânzare-cumpărare al acestuia.
Scopul Legii nr.133/1999 fiind acela de a crea un beneficiu întreprinderilor mici și mijlocii prin transformarea contractelor ce permiteau folosința spațiilor deținute în contracte cu clauză irevocabilă de vânzare, art.12 trebuie interpretat în sensul - urilor și nu prin lăsarea la latitudinea proprietarului trecerea sau nu a acestuia în listele activelor disponibile, legiuitorul nefăcând nici o distincție în acest sens.
Pornindu-se de la faptul că statul avea calitatea de acționar majoritar în virtutea prevederilor constituționale - art.134 alin.2 lit. a și b, prin stimularea vânzării activelor disponibile, Legea nr.133/1999 a instituit o măsură luată de stat în scopul realizării unui obiectiv economic de interes general, și anume crearea economiei de piață, ca premisă a asigurării libertății comerțului, protecției loiale și a cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de producție. Astfel, dispozițiile legale nu contravin principiilor consacrate de art.41 și art.135 din Constituție și nici articolului 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În realizarea scopului propus de lege prin art.12 s-a prevăzut că activele disponibile utilizate de - uri în baza contractelor de închiriere sau de asociere în participațiune încheiate cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, cât și cu regiile autonome vor fi vândute la solicitarea deținătorului la prețul negociat stabilit pe baza raportului de evaluare, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș, aceste dispoziții fiind obligatorii pentru toate cazurile în care sunt aplicabile.
În legătură cu calitatea de chiriaș a societății reclamante, instanța de fond a apreciat că, chiar dacă contractul de închiriere nr- a fost reziliat, reclamanta își păstrează calitatea de beneficiară a Legii nr.133/1999, aceasta utilizând, la data intrării în vigoare a acestei legi, spațiul în litigiu.
Este de observat faptul că nu a fost reziliat și contractul de asociere și nici celelalte contracte de închiriere având ca obiect spațiul solicitat a fi vândut.
Chiar dacă pârâta pretinde că spațiul în litigiu nu a fost trecut pe lista activelor disponibile, acest aspect este nerelevant din moment ce ea avea această obligație potrivit legii, iar faptul că nu a făcut-o nu poate duce la neaplicarea unor norme imperative privind vânzarea spațiilor utilizate de chiriași.
Din textul legii se desprinde ideea că se consideră active disponibile toate acelea care nu sunt utilizate de societățile comerciale sau companiile naționale, cum este și cel aflat în folosința reclamantei.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanța de fond a reținut că societatea reclamantă ocupa la etajul Ios uprafață desfășurată de 259,88 mp, 17,66 mp balcoane și mansardă construită în întregime de această societate, în suprafață de 254,2 mp, valoarea de circulație echivalentă cu valoarea tehnică (în lipsa unui Plan Urbanistic Zonal) fiind stabilită la suma de 98.086 Euro.
Față de cele mai sus arătate, tribunalul a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost ea precizată, obligând pârâta să-i vândă imobilul în litigiu la prețul negociat pornind de la suma de 98.086 euro, înlăturând și obiecțiile pârâtei întemeiate pe art.132 și art.134 Cod procedură civilă, întrucât alin.2 al art.132 statuează că cererea nu se va considera ca fiind modificată în cazul când reclamantul își mărește sau își micșorează câtimea obiectului.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, au declarat apel ambele părți, cererile lor fiind înregistrate la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr.9912/COM/2005.
Reclamanta apelantă a solicitat instanței să o oblige în mod expres pe pârâtă la vânzarea imobilului în baza art.12 din Legea nr.133/1999, constatând starea reală a acestuia potrivit expertizelor efectuate în cauză, fără cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Instanța de fond nu a reținut în dispozitivul sentinței atacate solicitarea societății reclamante ca pârâta să fie obligată la vânzarea imobilului în baza art.12 din Legea nr.133/1999, text de lege care la litera B stipulează că "contractul de închiriere sau de locație a gestiunii se va transforma, la solicitarea deținătorului, în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare".
De asemenea, cu ocazia concluziilor depuse la termenul de judecată din 11.05.2005 societatea apelantă a precizat exact din ce se compune imobilul în litigiu, lucru care nu a fost reținut corect de instanța de fond.
Și pârâta apelantă a solicitat schimbarea hotărârii atacate însă în sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că sentința tribunalului este netemeinică și nelegală; că în "selecția" făcută asupra probatoriului administrat în cauză, prima instanță nu a ținut seama de susținerile și dovezile aduse de pârâtă în apărare referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei; că tribunalul a omis să se pronunțe exact asupra interdicției impuse de art.6 din Legea nr.133/1999 cu privire la excluderea din categoria beneficiarilor prevederilor acestuia act normativ a acelor întreprinderi care, deși ar îndeplini condițiile art.5 din lege, sunt susținute, chiar și parțial, cu capital de stat. Or, reclamanta a avut capital de stat în proporție de 20%, așa cum reiese atât din extrasele de la. cât și din copia statutului societății; că împrejurarea că după anul 2002 din acționariatul "3 -" s-a retras - este lipsită de relevanță întrucât la acea dată societatea în cauză nu mai avea titlu locativ, contractul de închiriere fiind reziliat prin hotărâre judecătorească, ceea ce a și dus la evacuarea ei din spațiul ocupat.
S-a mai invocat faptul că instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv prin petitul acțiunii introductive, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la vânzarea spațiului ocupat în baza contractului de închiriere nr-, precizându-și ulterior acțiunea în sensul că solicită "obligarea la vânzarea spațiului în suprafață de 303, 26 mp și a terenului determinat conform contractului". La momentul precizării acțiunii pârâta a arătat, prin completarea la întâmpinare, că fosta suprafață închiriată reclamantei este localizată la etajul I al imobilului din Calea nr.14 b compus din subsol, parter, etaj și mansardă, iar suprafața spațiului închiriat conform contractului nr- este de 203, 26 mp+12 mp teren aferent, iar cu toate acestea, tribunalul a dispus vânzarea a două suprafețe de teren determinate generic și anume teren aferent clădire și teren aferent discotecă, precum și a etajului I al clădirii cu tot cu părțile comune ale imobilului (neapartamentat), iar în plus față de cât s-ar prezuma că avea "dreptul" reclamanta s-a reținut și obligația de vânzare a mansardei.
Se mai arată că față de cele solicitate de reclamantă acesteia i s-a acordat în plus și dreptul de cumpărare a mansardei și un teren în suprafață de 1304 mp care nu are nici o legătură cu imobilul construcție din care a fost solicitată vânzarea etajului cu terenul aferent, apreciind că prevederile art.132 alin.2 nu pot fi reținute în speță, astfel cum invocă în mod netemeinic prima instanță, întrucât prezenta acțiune nu este evaluabilă în bani, reclamanta completându-și acțiunea cu alte petite, respectiv obligarea pârâtei să vândă și alte active decât cele solicitate prin cererea inițială.
S-a mai invocat faptul că instanța de fond a valorificat în beneficiul reclamantei înscrisuri care nu au nici o legătură cu cauza dedusă judecății, aflându-se în eroare cu privire la dovezile ce le consideră în sprijinul cererii acesteia. Este vorba de contractul de asociere nr- care are ca parte o altă societate comercială - "" SRL, precum și contractul de închiriere nr- reținut de instanță ca reprezentând temeiul dreptului reclamantei de a cumpăra în baza Legii nr.133/1999. Consideră că în mod greșit s-a reținut faptul că societatea reclamantă are dreptul de a cumpăra imobilul în litigiu, întrucât aceasta nu are calitatea de chiriaș, cerință esențială a Legii nr.133/1999, instanța arătând că în favoarea societății vin alte contracte semnate de părțile litigante-respectiv contractul de asociere nr- și contractul de închiriere nr-. Or, așa cum s-a precizat mai sus, aceste contracte nu puteau constitui temei al dreptului reclamantei întrucât ele se referă la alte spații și la o altă societate comercială. Astfel, fără nici un temei juridic, în contradicție chiar și cu obiectul procesului, tribunalul a acordat reclamantei dreptul de a cumpăra o suprafață de teren de 1304 mp. Aceasta, în considerarea faptului că părțile nu au solicitat, iar expertul nu a calculat, identificat sau delimitat ca atare o astfel de suprafață de teren în contextul în care acesta nici nu făcea obiectul procesului, și, mai mult decât atât, nici nu există o descriere distinctă a unei astfel de suprafețe în cartea funciară.
S-a invocat faptul că pentru acest teren nu s-a determinat în mod concret de către expert nici o valoare, lucru evident în condițiile în care un simplu calcul matematic ne arată că la prețul de 49,9 Euro/mp valoarea totală a terenului ar fi fost de 65.069 Euro, sumă la care instanța ar fi trebuit să adauge prețul determinat al etajului I, cota parte din prețul terenului aferent plus prețul mansardei, care numai aceasta este de 93.540 Euro, ajungându-se astfel la sumă totală de aproximativ 200.000 Euro, și nu cât s-a dispus prin hotărâre - 98.086 Euro. În speță a existat un contract de închiriere a 910 mp teren aflat în vecinătatea clădirii situate pe Calea, nr.14 b, valabil până la 31.12.2003, care și în ipoteza în care acesta ar fi ajuns să "crească" la 1304 mp, momentul solicitării către instanță a cumpărării sale se situează oricum după momentul încetării contractului nr- care asigura folosința terenului de 910 mp, întrucât reclamanta nu a solicitat inițial, la introducerea acțiunii, obligarea pârâtei la vânzarea vreunui teren.
Pârâta apelantă consideră că hotărârea atacată este criticabilă și pentru ambiguitatea motivării și contradicțiile evidente între susținerile invocate în sprijinul admiterii cererii reclamantei. Astfel, instanța de fond, după ce a reținut că reclamanta deținea în folosință, la data intrării în vigoare a Legii nr.133/1999, imobilul situat în localitatea T, Calea nr.14 b, în suprafață de 910 mp din terenul înscris în nr.36 T în suprafață de 1304 mp, respectiv cota parte de 1/1 teren aferent discotecă, plus 328,85 mp cota parte teren aferent birouri, a recunoscut un drept de cumpărare a mansardei, inclusiv în același preț, deși expertul a stabilit valori deosebite pentru etajul I, respectiv mansardă, cu toate că din contractul de închiriere nr-, singurul contract deținut de reclamantă, reiese că aceasta a avut în folosință, aferent birourilor de la etajul I, numai o suprafață de 12 mp teren. În aceste condiții, instanța, în cadrul obligației de vânzare a cuprins în mod eronat și mansarda clădirii în suprafață de 254,2 mp, deși în dispozitiv nu se confirmă că s-ar dispune și asupra vânzării mansardei. Cu toate acestea, pentru a combate neclaritățile cu privire la acest aspect pârâta apelantă a arătat că această posibilă obligare la vânzarea mansardei nu poate fi primită pentru că, pe de o parte, vânzarea acestui spațiu nu făcea obiectul procesului, iar pe de altă parte, nu există temeiul juridic al acestei vânzări întrucât reclamanta nu deține nici un contract de închiriere pentru această mansardă.
Pârâta apelantă a susținut că această "înțelegerea" nr. 374/1994 prin care s-a convenit construirea acestei mansarde cu constructorul - SRL generează o situație juridică neclară în privința proprietății acestei construcții, aspect ce formează obiectul unor alte procese. În subsidiar, în ipoteza constatării existenței unui drept de cumpărare al reclamantei asupra etajului I al clădirii în discuție, apelanta consideră că tribunalul a determinat în mod greșit cota parte indiviză a terenului aferent construcției din Calea nr.14 b, în suprafață de 328, 85 mp ce i s-ar cuveni reclamantei, deși expertiza a arătat cum se determină această cotă. Tot în subsidiar, pentru situația existenței unui drept de cumpărare al reclamantei, prețul de pornire al imobilului în litigiu a fost stabilit în mod arbitrar de către instanță, neținându-se seama de calculele expertului, calcule contestate, de altfel, de pârâta apelantă. Din modul cum este redactată sentința rezultă faptul că instanța de fond nu a înțeles care este structura imobilului și ce părți din acesta au fost solicitate spre cumpărare de către reclamantă, iar contraexpertiza solicitată de pârâtă, dar respinsă de tribunal, ar fi avut menirea să ajute instanța să-și clarifice situația de fapt și de drept asupra litigiului dedus judecății și să determine în mod corect valorile de piață ale bunurilor supuse vânzării pentru a nu se crea cadrul îmbogățirii fără just temei a reclamantei.
La termenul de judecată din 16.11.2005 "" Tad epus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu solicitând respingerea acțiunii reclamantei "3 -" ca nelegală și nefondată, arătând în esență că societatea reclamantă nu a făcut dovada calității de întreprinzător mic sau mijlociu prevăzută de art.4 alin.1-3 și art.6 din Legea nr.133/1999, neavând nici asociați și nici capital integral privat.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata apelantă a solicitat respingerea apelului declarat de "3 -" cu motivarea că solicitările reclamantei apelante privitoare la dispunerea instanței și asupra modalității de vânzare a imobilului în litigiu nu pot fi primite raportat la prevederile imperative ale art. 294 pct.1 Cod procedură civilă, reclamanta nemaiputând solicita cuprinderea în cadrul procesual, deja stabilit, a acestui nou petit. Al doilea motiv de apel invocat de reclamantă, de asemenea, nu poate fi primit întrucât aceasta nu a solicitat în fața primei instanțe aceste precizări referitoare la compunerea imobilului, nemulțumirea ei constând în realitate în aceea că hotărârea tribunalului nu se poate executa. Toate discuțiile contradictorii în cadrul prezentului litigiu s-au purtat numai în jurul solicitării reclamantei bazate pe contractul de închiriere nr- având drept obiect închirierea etajului I al clădirii.
Prin notele de ședință reclamantă apelantă "3 -" a arătat că din interpretarea prevederilor art. 6 din Legea nr.133/1999 rezultă că beneficiază de aceste dispoziții legale doar acele societăți care la data solicitării, în speță 14 iulie 2000- data introducerii cererii de chemare în judecată, au capital integral privat. Existența în structura societății a unui acționar cu capital de stat anterior acestui moment nu intră sub incidența art.6 din Legea nr.133/1999, motiv pentru care este indiferent dacă anterior societatea reclamantă a avut sau nu un acționar cu capital de stat. Potrivit proceselor-verbale din 07.11.1997 și 23.01.1998 încheiate cu ocazia a "3 -" s-a hotărât retragerea pârâtei din structura societății reclamante, considerând că dovada acestui fapt rezultă din aceea că anterior introducerii cererii de chemare în judecată prin nr. 91/16.08.1999 și nr. 6/26.03.2000 au fost achitate sumele de bani pentru achiziționarea acțiunilor la "3 -" deținute de de către ""
Mai mult, prin adresa nr.310.183/04.08.1999 a doamna a fost împuternicită să participe la. Extraordinară a "3 -" din 19.08.1999 și să semneze actul de cesiune a acțiunilor deținute de pârâtă.
Examinând apelurile declarate în cauză, Curtea a constatat că doar apelul pârâtei - Direcția T este întemeiat, urmând să fie admis ca atare, în timp ce apelul reclamantei "3 -" va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut greșit starea de fapt și a interpretat eronat actul juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în materie.
Prin Legea nr.133/1999 a fost reglementat cadrul legal al stimulării înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.
Art.4 din legea amintită stabilește stimularea întreprinzătorilor privați care își desfășoară activitatea în sfera producției bunurilor materiale și a serviciilor, exceptate fiind societățile comerciale cu peste 250 de angajați, care au cifră de afaceri de peste 8 milioane euro, societățile bancare, societățile de asigurare și reasigurare, societățile de administrare a fondurilor financiare de investiții, societățile de valori mobiliare, cele cu activitate exclusivă de comerț exterior și cele a căror activitate principală o constituie cumpărarea și revânzarea de produse sau închirierea de bunuri mobile sau imobile (a se vedea în acest sens și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.133/1999 aprobate prin nr.HG244/2001).
Prin art.6 din Legea nr.133/1999 s-a statuat în mod expres că "beneficiază de prevederile prezentei legi numai întreprinderile mici și mijlocii cu capital integral privat".
Legiuitorul a înțeles astfel să limiteze domeniul de aplicare a actului normativ menționat și să ofere reale facilități întreprinderilor și mici și mijlocii, producătoare de bunuri materiale sau servicii, care au capital integral privat, lăsând dreptul comun în materie aplicabil celorlalte unități juridice.
Pe de altă parte, art.12 din lege prevede accesul la "activele disponibile" întreprinderilor mici și mijlocii, utilizate în baza contractului de închiriere, locație de gestiune sau asociere în participațiune.
Activele disponibile sunt definite de art.13 din aceeași lege, ca acelea neutilizate, dar stabilite prin liste transmise camerelor de comerț și industrie de către titularii dreptului de proprietate.
Prin active neutilizate nu putem să înțelegem decât acele active care nu sunt folosite în realizarea scopului pentru care ființează societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome.
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă cu claritate că societatea reclamantă are îndeplinită atât condiția referitoare la numărul mediu scriptic anual de personal (potrivit adresei nr.2540/13.04.2006 a T-filele 207-208), cât și cea privitoare la cifra de afaceri (potrivit bilanțului contabil la 31.12.1999-filele 121-130).
Cu toate acestea, Curtea apreciază că "3 -" nu îndeplinește condiția referitoare la capitalul social.
Astfel, din toate înscrisurile depuse de părți reiese că la data solicitării transformării contractului de închiriere nr.66/2843/30.04.1993 având ca obiect birouri, coridoare și anexe, terase și căi de acces, precum și teren în suprafață de 12 mp din imobilul situat în localitatea T, Calea, nr.14, județul T, în contract de leasing cu clauză irevocabilă de "cumpărare" (09.08.1999) reclamanta apelantă avea în componența acționariatului său și pe -, societatea care deținea un număr de 3000 de acțiuni nominative în valoare totală de 30.000.000 lei ROL.
Prin adresa de furnizare de informații nr. R 4127/21.03.2006 de pe lângă Tribunalul Timiș atestă faptul că în perioada 14.12.1994-01.01.2000 la dosarul societății comerciale "3 -" nu au fost depuse cereri de înscriere de mențiuni privind modificări ale acționarilor societății.
Abia prin contractul de cesiune a acțiunilor autentificat la. din T sub nr.793/10.05.2000 a cesionat în întregime cele 3000 de acțiuni deținute la "3 -" în valoare totală de 30.000.000 lei ROL către "
Susținerile reclamantei referitoare la faptul că îndeplinirea condiției cerute de art.6 din Legea nr.133/1999 privitoare la capitalul social trebuie să se raporteze la momentul intentării acțiunii introductive - 14 iulie 2000, nu pot fi reținute de către instanță motivat de împrejurarea că la data la care trebuie verificată îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de lege pentru accesul întreprinderilor mici și mijlocii la activele disponibile, în condițiile art.12 din actul normativ amintit, este momentul în care beneficiarii acestor facilități își manifestă voința, intenția de a dobândi aceste active, respectiv data emiterii adresei nr.26/09.08.1999 (interpretare sistematică a art.4, art.6 și art.12 alin.1 lit. a și b din Legea nr.133/1999).
Într-o altă ordine de idei, lăsând la o parte aspectul că în cuprinsul cererii inițiale adresate pârâtei societatea reclamantă a solicitat "transformarea contractului de închiriere nr.66/2843/30.04.1993 în contract de leasing cu clauză irevocabilă de cumpărare (în realitate clauza irevocabilă fiind de vânzare) pentru imobilul situat în Calea, nr.14 B", în timp ce prin cererea de chemare în judecată solicită "obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare", trebuie avut în vedere faptul că, potrivit art.12 din Legea nr.133/1999, vânzarea urmează să se facă la cererea deținătorului, la prețul negociat ce se va stabili în baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate la activ de chiriaș, pe baza unui acord de voință pe care negocierea îl implică, atât din partea chiriașului, cât și din partea proprietarului, ceea ce în cauză nu a fost realizat, omisiuni pe care instanța de judecată nu le poate suplini, o atare intervenție afectând principiul consensualismului părților.
Prin Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii prin art.12 alin.1 lit. a și b coroborat cu art.12 alin.2, activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiat cu societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi vândute, la solicitarea deținătorilor, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș, la rândul lor acestea (societățile comerciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și regiile autonome) fiind obligate ca, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare-cumpărare sau să asigure accesul prioritar la închirierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile.
Din examinarea textelor de lege enunțate rezultă, fără nici un fel de interpretare, că în cauză lipsește acordul de voință pe care negocierea îl implică cu necesitate, pârâta, în calitate de proprietară a activului trebuind să-și fi exprimat acordul numai prin organul său de conducere și care să fie pus în executare prin reprezentanții săi legali, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, împrejurare față de care nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.12 alin.1 lit. a coroborat cu art.12 alin.2 din Legea nr.133/1999.
În sensul celor menționate mai sus sunt și prevederile art.14 din aceeași lege citată, care prevăd că pentru aplicarea acestor dispoziții este necesar ca - ul, în prezent, ministerele sau autoritățile publice locale să dea mandat reprezentanților săi în adunările generale și în consiliile de administrație ale societăților comerciale, companiilor naționale la care statul este acționar majoritar, pentru aprobarea vânzării activelor și a tuturor operațiunilor ce implică această aprobare sau neavizare a acestei vânzări.
Așa fiind, Curtea a constatat că în cauză nu au putut fi aplicate dispozițiile legale citate, dat fiind lipsa acordului pârâtei implicate în desfășurarea procesului de vânzare a activului utilizat de reclamantă.
Exercitarea dreptului de proprietate asupra unui bun este, în principiu, de esență exclusivă a voinței proprietarului bunului respectiv, singurul în măsură să hotărască asupra dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
Or, pentru a putea fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare a activului în condițiile prevăzute de art.12 alin.1 și 2 din Legea nr.133/1999 se impune existența voinței exprese a proprietarului activului, constituită prin mandatul dat reprezentanților lor în adunările generale și în consiliile de administrație ale societăților comerciale sau companiilor naționale la care statul este acționar majoritar, precum și ale regiilor autonome, care să-și exercite mandatul lor și să exprime prin votul majoritar o hotărâre în favoarea respectivei măsuri în materie de vânzare, conform legislației, iar prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat să se înstrăineze activul proprietatea sa, în anumite condiții specifice stabilite de părți, de la caz la caz.
Având în vedere condițiile specifice acestui tip de contract de vânzare-cumpărare de active, Curtea a apreciat că instanțele de judecată nu au nici o competență de a interveni în procedura încheierii unui asemenea contract, pentru validitatea căruia este necesară voința exclusivă a părților contractante asociați, ceea ce în cauză nu există, așa cum rezultă din considerentele mai sus prezentate, în sensul că pârâta - și-a manifestat voința că pentru acest activ nu înțelege să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare, prin negociere directă a prețului, ceea ce echivalează cu lipsa acordului proprietarului pentru vânzarea activului în litigiu.
Or, a proceda în sensul obligării pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cum în mod greșit a dispus tribunalul, ar însemna ca instanța de judecată să încalce principiul consensualismului părții, ceea ce într-un stat de drept democratic este inadmisibil.
Atributul societății comerciale de a întocmi listele lunare cu activele disponibile este exclusiv al acesteia, lucru pe care în speță pârâta l-a și făcut comunicând biroului de asistență pentru constituirea și dezvoltarea societăților comerciale din cadrul Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului B prin adresa nr- lista activelor sale disponibile, respectiv Corp de gardă - Stația de Radio din cadrul C, Corp de gardă - Stația de Radiodifuziune din cadrul I și Clădire Club din cadrul I, împrejurare reiterată prin adresele nr- și nr-.
Aceste aspecte i-au fost comunicate și societății reclamante prin adresa nr.301/5030/18.11.1999 arătându-i-se că, în raport cu strategia de dezvoltare, Societatea Națională de nu are alte active disponibile.
Argumentele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și precizările ulterioare nu pot duce la concluzia temeiniciei solicitărilor acesteia, în lipsa unor elemente probatorii peremptorii răsturnarea prezumției de bună-credință fiind inacceptabilă.
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de "" SRL T (filele 42-43 dosar), Curtea, văzând că prin încheierea de ședință din data de 07.03.2006 a fost admisă excepția de insuficientă timbrare a acesteia, invocată de reclamanta apelantă "3 -", pentru considerentele arătate în această încheiere va dispune anularea cererii de intervenție, ca fiind insuficient timbrată.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, Curtea de APEL TIMIȘOARAa obligat reclamanta apelantă la plata către pârâta apelantă a sumei de 3.182, 55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru-3.177, 25 RON, potrivit chitanțelor de la filele 3 și 97 și 5,3 RON timbru judiciar-filele 1 și 105. Cu toate că pârâta apelantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând și taxe judiciare în primă instanță și onorariu expert, Curtea nu a acordat și aceste sume întrucât, la tribunal, pârâta nu a achitat nici o taxă judiciară, iar onorariul expertului a fost plătit integral de reclamantă, așa cum reiese din copia chitanței nr.-/09.12.2004 (fila 71 din dosarul Tribunalului Timiș nr.3457/2004).
Împotriva deciziei civile nr. 168/12.09.2006 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr. 9912/COM /2005, a formulat cerere de revizuire - 3 - SRL T, înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr-, prin motivele de revizuire solicitând admiterea cererii și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului.
În motivarea cererii de revizuire, revizuienta - 3 - SRL a arătat că instanța de apel în mod nelegal și netemeinic a admis apelul pârâtei, considerând că revizuienta nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 6 din legea 133/1999 și că pentru a se proceda la vânzarea activelor disponibile trebuie să existe acordul de voințe, considerând că s-a încălcat și dreptul la apărare al revizuientei.
Cu privire la lipsa acordului de voință, revizuienta arată că între aceasta și pârâtă s-a derulat începând cu anul 1993 un contract de închiriere a spațiului situat în Calea nr. 14 B, în suprafață de 910 mp, aflat în proprietatea pârâtei intimate, iar pe durata contractului de închiriere, legiuitorul, pentru a determina și înlesni creșterea economică și pentru a stimula investiția întreprinzătorilor privați, a emis Legea 133/1999, iar revizuienta, prin adresa nr. 26/09.08.1999, și-a manifestat intenția de a transforma contractul de închiriere nr. 66/2483/30.04.1993 în contract de leasing, cu clauza irevocabilă de cumpărare pentru imobilul situat în T, Calea nr. 14 B, în temeiul art. 12 alin. 1 lit. b din Legea 133/1999.
În virtutea acestui text legal, revizuienta apreciază că vânzarea activelor disponibile ale societății cu capital majoritar de stat, nu este o facultate, ci o obligație din momentul în care deținătorul își manifestă dorința de a achiziționa activul disponibil pe care acesta îl deține în baza unui contract de închiriere. Arată că atâta timp cât societățile cu capital majoritar de stat nu-și dau acordul la vânzare, singura modalitate juridică de a suplini acest acord, este solicitarea adresată instanței de judecată. Astfel, consideră că în mod greșit instanța de judecată a reținut că în lipsa acordului de voință, vânzarea nu se poate perfecta, însă tot art. 12 din această lege arată că vânzătorul poate negocia prețul activului disponibil exclusiv în limitele "raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș", iar decizia Curții constituționale nr. 83/2003 arată că statul, având calitatea de acționar majoritar, în virtutea prevederilor constituționale ale art. 134 alin. 2 lit. a și b, are obligația să asigure crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, protecția concurenței loiale, precum și protejarea intereselor naționale în activitatea economică. De asemenea, Curtea a constatat că astfel, constituie o măsură luată de stat în scopul realizării unui obiectiv economic de interes general, crearea economiei de piață, ca premisă a asigurării libertății comerțului, protecției concurenței loiale și a cadrului favorabil pentru valorificarea factorilor de producție.
Revizuienta mai arată că "mențiunea de ieșire a din societatea 3 - - și transferul acțiunilor către noul proprietar se va face la ORC T prin grija consilierului juridic al T", lucru care nu s-a întâmplat, din vina T, iar de acest înscris revizuienta a luat cunoștință ulterior soluționării definitive a cauzei ca efect al adresei înaintată de aceasta către - SRL.
Revizuienta a invocat prevederile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, în care se arată că "revizuirea unei hotărâri se poate cere: dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere", în speță fiind vorba despre descoperirea unui înscris, caz în care apreciază să se impun a fi îndeplinite următoarele condiții: să fie înscris, ca singur mijloc de probă ce se poate admite în revizuire; aceste înscrisuri să fi existat la data judecării cauzei pe fond și în căile de atac a apelului și a recursului, iar instanța să nu le fi cunoscut; înscrisurile să fi fost reținute de către partea potrivnică.
Revizuienta - 3 - SRL consideră că și condiția cerută de art. 6 din Legea 133/1999 este îndeplinită, întrucât la data formulării prezentei acțiuni, avea capital integral de stat, apreciind că nu contează dacă aceasta a avut anterior formulării cererii capital social și capital de stat, existența exclusivă a capitalului privat trebuie să existe la data formulării cererii de achiziționare a activelor disponibile. Arată că atât la data formulării cererii nr. 26/09.08.1999, cât și la data intentării acțiunii - 14 iulie 2000, pârâtul - intimat nu mai avea calitatea de acționar în - 3 - -, ca urmare a cesionării de acțiuni către - SRL, conform contractului de cesiune încheiat la data de 18.08.1999. Arată că și contractul de cesiune de care se prevalează pârâta-intimată, respectiv cel autentificat sub nr. 793/10.05.2000 este făcut anterior formulării în justiție a cererii, respectiv 14 iulie 2000, menționând că din înscrisul emis de ORC pentru informații, în perioada 01.01.1999 - 24.01.2005 reiese că aceasta a avut capital privat autohton, motiv pentru care consideră că revizuienta se încadrează în categoria întreprinderilor în favoarea cărora a fost emisă Legea 133/1999.
Cu privire la încălcarea dreptului său la apărare, revizuienta - 3 - SRL arată că la termenul de judecată din 05.09.2006, când prezenta cauză a rămas în pronunțare, apărătorul revizuientei a solicitat acordarea unui termen, fiind angajat într-o cauză la DNA - Serviciul Teritorial Oradea, singura persoană care a putut să-i asigure substituirea era un avocat stagiar. Arată că la același termen s-a depus și o copie a citației în care era prevăzut termenul de judecată pentru judecarea cererii de strămutare a acestei cauze, solicitându-se termen și pentru aflarea soluției cererii de strămutare.
În ceea ce privește excepția de perimare invocată de pârâtă, revizuienta - 3 - SRL consideră că se impune precizarea faptului că în ceea ce o privește a fost deschisă procedura de reorganizare judiciară și abia în data de 25.10.2007 prin decizia civilă nr. 1278/2007 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis contestația formulată de revizuientă și s-a respins cererea de declanșare a procedurii insolvenței formulată de către -.
Tot împotriva deciziei civile nr. 168/12.09.2006 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr. 9912/COM /2005, a formulat cerere de revizuire - 3 - SRL T, înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr-, prin care a solicitat admiterea cererii și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului.
În motivarea cererii de revizuire, revizuienta - 3 - SRL a reiterat motivele de revizuire arătate din cererea de revizuire ce formează obiectul dosarului nr-, menționând că a fost convocată de către expertul prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire pentru data de 23.10.2007 în vederea efectuării expertizei în dosarul nr-, ocazie cu care expertul i-a pus la dispoziție Hotărârea nr. 23/.04.11.2004 emisă de SN - și depusă la fila 8 din dosarul -, prin care s-a aprobat vânzarea către - SRL a unei părți din imobilul situat în T Calea nr. 14 B/- nr. 1, în suprafață construită de 410,30 mp (204,27 mp la demisol + 206,03 mp la parter). Arată că această hotărâre este un act hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, că aceasta confirmă susținerile revizuientei că imobilul în litigiu este un activ disponibil al pârâtei intimate.
Prin această cerere de revizuire, revizuienta - 3 - SRL nu a reiterat susținerile cu privire la încălcarea dreptului său la apărare și la excepția de perimare invocată de pârâtă.
La termenul de judecată din 21.04.2008, Curtea, față de cererea de conexare a prezentului dosar la dosarul nr- al Curții de APEL TIMIȘOARA, cerere formulată de către revizuientă, a constatat că în cauză este triplă identitate de părți, obiect și cauză, apreciind cererea ca fiind întemeiată, sens în care în temeiul art. 164 Cod procedură civilă, a dispus conexarea dosarului nr- la dosarul nr- al Curții de APEL TIMIȘOARA.
Analizând actele și lucrările dosarului în baza art. 322 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea constată și reține următoarele:
În ce privește excepția tardivității formulării cererii de revizuire, excepție invocată de intimata - -, se constată că aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece revizuienta și-a întemeiat cererea de revizuire pe faptul că după darea hotărârii a cărei revizuire se solicită s-au descoperit înscrisuri noi, considerate de aceasta hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel că potrivit art. 324 pct. 4 Cod procedură civilă, termenul de revizuire în acest caz este de o lună și se va socoti din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă, termen care a fost respectat de revizuientă.
Astel, în cele două cereri de revizuire conexate, revizuienta invocă două înscrisuri doveditoare, considerate noi, și anume: mențiunea inclusă pe contractul de cesiune de creanță încheiat între - - și - SRL - depusă la fila 48 dosar și adusă la cunoștința revizuientei prin adresa nr. 348/14.09.2006, depusă la fila 49 din dosarul nr. 6465/59/29.09.2006, iar cel de-al doilea înscris invocat este Hotărârea Acționarului Unic al intimatei nr. 23/04.11.2004 și care a fost adusă la cunoștința revizuientei de către executorul judecătoresc la 23.10.2007, cu ocazia convocării pentru efectuarea unei expertize. Acest act se află depus la fila 8 din dosarul nr-, iar cererea de revizuire în acest dosar a fost formulată la 16.11.2007, deci cu privire la ambele înscrisuri invocate, revizuienta a respectat termenul de o lună prevăzut de art. 324 pct. 4 Cod procedură civilă.
Cu toate acestea, se constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, astfel că se va admite excepția inadmisibilității cererii invocată de intimată, deoarece ambele înscrisuri invocate, deși pot fi considerate înscrisuri noi, ele nu pot fi considerate înscrisuri doveditoare în accepțiunea dată de legiuitor prevederilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, căci pentru ca aceste înscrisuri să fie doveditoare, este necesar ca ele, în cazul în care ar fi fost cunoscute de către instanță cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluție decât cea pronunțată, deci să aibă un caracter determinant, ceea ce nu este cazul în speță.
Astfel, cu privire la contractul de cesiune încheiat între - - și - SRL, chiar dacă mențiunea olografă înscrisă pe acest act, depusă la fila 48 dosar 6465/59/24.09.2006, ar fi fost adusă la cunoștința instanței în timp util, înainte de pronunțarea hotărârii a cărei revizuire de cere, tot nu ar fi putut conduce la pronunțarea unei hotărâri contrare, căci din motivarea acestei hotărâri rezultă că instanța a considerat că îndeplinirea condiției cerute de art. 6 din Legea nr. 133/1999 privitoare la structura capitalului social, respectiv cerința existenței capitalului integral privat trebuia dovedită la data la care revizuienta și-a manifestat intenția de a dobândi de la intimată activele considerate disponibile și nu ulterior sau la data formulării cererii de chemare în judecată.
Tot astfel, în baza acelorași considerente, nici cel de-al doilea înscris invocat nu poate fi determinant, deci doveditor, căci chiar dacă instanța ar fi cunoscut că prin Hotărârea Acționarului Unic nr. 23/04.11.2004 a intimatei, prin care se aprobă vânzarea unei părți din același imobil solicitat de revizuientă către o terță societate - - SRL, (astfel încât în opinia revizuientei, acest activ - imobil situat în T, Calea nr. 14 B/ - nr. 1, era considerat activ disponibil din moment ce o parte din el s-a aprobat a fi vândută), nu ar fi pronunțat o hotărâre contrară, căci instanța de apel a avut în vedere în primul rând faptul că revizuienta nu îndeplinea condițiile prevăzute de lege pentru a cumpăra acest activ și nu faptul că alte persoane juridice, terțe față de cauza dedusă judecății, au putut cumpăra astfel de active.
Astfel fiind, ca urmare a admiterii acestei excepții, Curtea constată că nu se mai impune analizarea celorlalte excepții și susțineri invocate de intimată și nici motivele de revizuire invocate de revizuientă, cererea de revizuire urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității formulării cererii de revizuire a deciziei civile nr. 168/12.09.2006, invocată de intimata - - DIRECȚIA RADIO TELEVIZIUNE.
Admite excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată de aceeași intimată.
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuienta - 3 - SRL T, cu sediul în T, Calea nr. 14 B, jud. T, în contradictoriu cu intimații - - DIRECȚIA RADIO TELEVIZIUNE T, cu sediul în T,-, jud. T, - SRL T și, domiciliată în T, Calea Martirilor nr. 2. jud..
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 aprilie 2008.
PRESEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red./21.05.2008
Tehn./21.05.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul C-S
Judecător:
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta
