Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 89/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 89
Ședința publică de la 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cipriana Poiană
JUDECĂTOR 2: Camelia Gheorghiu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Comercial privind pe apelant SC "" - și pe intimat, intimat, având ca obiect obligatia de a face, apel formulat împotriva sentinței nr. 1204/com/14.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28.09.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, la solicitarea părților de amânare a pronunțării pentru a depune concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de 05.10.2009 când, din lipsă de timp pentru deliberare instanța a amânat pronunțarea la data de 12.10.2009, când, din lipsă de timp pentru deliberare instanța a amânat pronunțarea astăzi 19.10.2009, când:
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului comercial d e față.
Prin sentința comercială nr. 1204/COM din 14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția Comercial și contencios Administrativ, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta -pârâtă - B, în contradictor cu pârâții-reclamanți și; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți și în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă SC -.
A obligat reclamanta - pârâtă SC - să plătească pârâților - reclamanți și suma de 208.137 lei reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul din I,-,. 910, parter și suma de 12.062 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare pentru aducerea spațiului în starea în care a fost predat reclamantei - pârâte.
A obligat reclamanta - pârâtă SC - să plătească pârâților - reclamanți și suma de 12.295,77 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la instanță la nr- reclamanta a solicitat obligarea pârâților și la restituirea sumei de 211.224 lei la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume.
S-a arătat că între reclamantă și pârâți a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 120 în 06.02.2004 de către notarul, prin care și se obligau să transmită dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Însă, pârâții au refuzat să mai încheie contractul de vânzare-cumpărare și chiar au reușit printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă să desființeze antecontractul de vânzare cumpărare, pe motiv că plățile au fost făcute cu întârziere. Prin urmare reclamanta a devenit proprietara imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare indicat mai sus, deși a efectuat plata prețului imobilului, plată acceptată de promitentul-vânzător.
Este adevărat că, în urma pronunțării hotărârii irevocabile prin care a fost rezolvit contractul, reclamanta a pierdut dreptul de a cere restituirea sumei de 10.000 USD care prezintă daune interese compensatorii stipulate în antecontract, însă rămâne de recuperat diferența din prețul achitat, în cuantum de 211.224 lei.
Întrucât plata sumei de 211.224 lei a fost efectuată în temeiul unui antecontract desființat, se aplică prevederile art. 1092 cod civil "ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii". Privind retroactiv, ca urmare a desființării antecontractului, se consideră că acesta nu a existat niciodată, în consecință debitul nu a existat niciodată, acesta fiind supus repetițiunii.
Considerând că sunt îndeplinite condițiile pentru existența plății nedatorate, reclamanta a arătat că pârâții și au obligația să îi restituie suma de 211.224 lei întrucât prin plățile pe care le-a efectuat în contul pârâților, patrimoniul acestora s-a mărit pe seama patrimoniului, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 992-597, 1092 Cod civil și art. 112 Cod procedură civilă.
În dovedirea acțiunii reclamanta a depus antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 120/2004, ordinele de plată nr. 566, 663, 770, 833, 944, 1023,51, 247, 1206 și 160.
Pârâții și au depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 30.000 Euro reprezentând diferența lipsei de folosință pentru spațiul din I,- (echivalentul a 105.000 lei) și 3.000 Euro (echivalentul a 10.500 lei) reprezentând cheltuielile necesare readucerii spațiului la starea în care s-a predat imobilul.
Ulterior, după efectuarea expertizelor contabilă și tehnică, reclamanta a solicitat suma de 12.062 lei pentru ultimul capăt de cerere, precum și suma de 239.608 lei aferentă lipsei de folosință, conform variantei II de calcul din expertiză, însușindu-și în subsidiar sumele de 208.137 lei și respectiv 95.166 lei menționate în celelalte variante ale expertizei.
Toate aceste sume au rezultat din scăderea sumei de 211.224 lei din suma stabilită de expert, prin raportare la nivelul EURO de 4,19 lei la momentul rămânerii cauzei în pronunțare.
Pârâții au arătat că, în condițiile în care promisiunea de vânzare a fost desființată din culpa reclamanților, aceștia nemaijustificând legal deținerea spațiul, sumele achitate reprezintă parte din contravaloarea lipsei de folosință precum și echivalentul clauzei penale în sumă de 10.000 USD, astfel încât reclamanta nu mai poate invoca faptul că plata a fost nedatorată, aspect care justifică solicitarea respingerii acțiunii.
Suma pretinsă de reclamantă nu acoperă echivalentul lipsei de folosință de la preluarea spațiului până în prezent, fapt pentru care solicită obligarea reclamantei la plata diferenței pe care o datorează cu titlu de folosință la zi și până la eliberarea efectivă a spațiului.
S-a mai arătat că reclamanta a exploatat spațiul într-un mod abuziv, provocând distrugeri astfel încât pentru readucerea spațiului în forma în care a fost predat se impun cheltuieli de minim 3000 Euro.
Cu privire la cererea reconvențională reclamanta a invocat excepția inadmisibilității, excepția prematurității, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse prin încheierile de ședință de la termenele din 20.03.2008, 13.11.2008 și 09.04.2009.
În cauză reclamanta a mai invocat excepția decăderii prevăzută de art. 76 alin. 2 din Legea 85/2006, instanța punând în discuția contradictorie părților excepția tardivității cu referire la sancțiunea prevăzută de textul sus menționat la termenul de judecată din data de 09.04.2009 și pronunțându-se în sensul respingerii excepției.
Astfel, s-a reținut că reclamanta-pârâtă a invocat excepția decăderii, având în vedere că potrivit art. 76 din Legea 85/2006 nedepunerea cererii de admitere a creanțelor anterioare deschiderii procedurii în maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii atrage decăderea titularului cât privește creanțele respective din dreptul de a-și realiza creanța, decăderea putând fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție conform art. 76 al. 2.
Instanța a constatat că decăderea la face referire textul citat reprezintă o sancțiune specifică procedurii insolvenței, iar excepția tardivității pentru nedepunerea în termenul prevăzut de legea specială a cererii de admitere a creanțelor nu poate fi invocată și analizată în cadrul unei acțiuni de drept comun.
Instanța a mai constatat că potrivit art. 126 al. 2 din Constituție revine legiuitorului competența exclusivă de a stabili procedura de judecată, sens în care situația specifică avută în vedere la reglementarea procedurii speciale a insolvenței a justificat instituirea unor norme de procedură speciale.
Astfel, decăderea intervine ca o sancțiune specifică procedurii speciale ori de câte ori nu s-a respectat termenul legal de formulare a cererilor de admitere a creanțelor, dispozițiile în acest sens fiind instituite în considerarea măsurilor speciale prin care se asigură soluționarea cu celeritate a cererilor, dar și pentru respectarea dreptului la apărare.
De asemenea, potrivit art. 36 din Legea 85/2006 de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Însă dreptul la acțiune suspendat al creditorilor nu dispare, el fiind conservat prin art. 40 din Legea 85/2006 care prevede suspendarea curgerii termenelor de prescripție al acțiunilor sus menționate, termene care încep să curgă din nou după închiderea procedurii insolvenței.
Existența riscului ca ulterior procedurii insolvenței un creditor să nu-și mai poată recupera creanța are ca temei lipsa de diligență a creditorului respectiv care nu a acționat în cadrul procedurii colective, însă în cazul particular al reclamantei, se constată că soluționarea litigiului a fost inițial suspendată conform art. 36 din Legea 85/2006, iar în acest timp procedura insolvenței a fost închisă de judecătorul sindic ca urmare a confirmării unui plan de reorganizare, context în care societatea reclamantă și-a continuat existența și nu a mai fost radiată, motiv pentru care, în limitele termenului general de prescripție, pretențiile formulate împotriva sa de către pârâții - reclamanți pot fi soluționate fără a se putea invoca sancțiunea prevăzută în cadrul procedurii speciale.
Pentru considerentele expuse instanța a reținut că pretențiile deduse judecății au fost formulate pe calea dreptului comun, iar reglementarea sancțiunii decăderii prevăzută de art. 76 al. 2 din Legea 85/2006 se întemeiază pe scopul și particularitățile procedurii insolvenței, intervenind ori de câte ori în cadrul acestei proceduri nu este respectat termenul prevăzut de art.62 al. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, având în vedere și faptul că închiderea procedurii insolvenței s-a făcut în baza art. 132 al. 1 din Legea 85/2006.
În cauză a fost atașat dosarul nr. 22577/2005 al Judecătoriei Iași, a fost atașată sentința civilă nr. 1912/com/25.09.2008 a Tribunalului Iași, au fost efectuate o expertiză contabilă și una tehnică cu privire la care părțile au formulat obiecțiuni, acestea fiind soluționate conform dispozițiilor menționate în încheierile de ședință de la termenele din 05.02.2009 și 30.04.2009.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Cu privire la acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă se constată că aceasta a solicitat obligarea pârâților și la restituirea sumei de 211.224 lei plus dobânda legală aferentă până la data efectuării plății, conform precizărilor depuse la termenul de judecată din data de 05.02.2009 (fila 257 dosar), cu motivarea că ar reprezenta o plată nedatorată.
Instanța mai constată că între reclamanta-pârâtă (fostă conform înscrisurilor aflate la filele 39-40 dosar nr. 22577/2005 al Judecătoriei Iași ) și pârâții-reclamanți și s-a încheiat un antecontract autentificat sub nr. 120/06.02.2004 prin care pârâții-reclamanți se obligau să transmită prin vânzare, prin act autentic, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în I,-,. 910, parter, în suprafață de 85. în beneficiul reclamantei-pârâte, în schimbul prețului de 75.000 USD reprezentând suma de 2.437.200.000 lei vechi.
De asemenea, reclamanta - pârâtă a depus copii după ordinele de plată cu care a făcut dovada achitării sumei de 2.603.865.000 lei vechi către pârâții-reclamanți, din care 503.865.000 lei reprezintă avans în baza antecontractului nr. 120/2004, iar diferența reprezintă plăți efectuate în baza contractului de cesiune nr. 119/2004, după cum s-a menționat expres în cuprinsul ordinelor respective.
Se mai constată că prin contractul de cesiune menționat pârâții-reclamanți au transmis reclamantei-pârâte 14 părți sociale în schimbul sumei de 1.600.000.000 lei vechi (fila 94 dosar).
Acțiunea reclamantei-pârâte s-a întemeiat pe dispozițiile art. 992 - 997 și art. 1092 Cod civil, invocându-se îndeplinirea condițiilor pentru existența plății nedatorate.
Susținerile sale în acest sens nu pot fi reținute.
Astfel, potrivit art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie, iar conform art. 992 Cod civil cel ce, din eroare sau cu știință, primește ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.
Însă, în cauză, plata nu a fost făcută din eroare și a avut la bază o convenție a părților, respectiv antecontractul nr. 120/2004.
Acest antecontract a dat naștere pentru părți la obligații reciproce, respectiv obligația de a face constând în încheierea în viitor a unui contract de vânzare a spațiului comercial din I,-, bloc 910, parter.
În cazul unui antecontract părțile pot conveni și asupra unor clauze accesorii cum ar fi cele referitoare la predarea bunului, plata prețului, fapt ce se regăsește și în actul sus menționat care prevede la art. 1 că din prețul convenit pentru înstrăinare reclamanta-pârâtă va achita suma de 50.000 USD reprezentând avans până la data de 07.05.2004, clauză modificată prin actul adițional nr. 1/2004, avansul constând în 15.000 USD și urmând a fi achitat până la data de 27.05.2004.
În principiu, pentru plata efectuată în temeiul unui act juridic se poate cere restituirea, însă cu îndeplinirea anumitor condiții.
Astfel, în cauză, este evident că până la data stabilită de părți în antecontract 07.06.2004, termen prelungit până la data de 10.09.2004, prin actul adițional 1/2004, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat.
În această situație, reclamanta, în calitate de beneficiară a promisiunii de vânzare cu privire la un bun avea posibilitatea de a cere pârâților-reclamanți fie executarea silită a obligației de a face asumată prin antecontract, în baza art. 1073, 1077 Cod civil, fie rezoluțiunea antecontractului, pentru neexecutarea de către partea adversă a obligațiilor corelative.
Reclamanta-pârâtă a uzat de prima modalitate, însă prin sentința civilă 7515/09.06.2006 a Judecătoriei Iași, irevocabilă, dată în dosarul nr. 22577/2005, a fost respinsă acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâții-reclamanți având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare în baza antecontractului nr. 120/2004, reținându-se că pârâții promitenți au invocat neexecutarea obligației corelative de către reclamantă și constatându-se că aceasta din urmă recunoscut la interogatoriu că nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului la termenul stabilit.
Această sentință nu echivalează însă cu desființarea antecontractului, după cum a înțeles reclamanta, iar actul respectiv nu cuprinde nici un pact comisoriu de gradul IV, motiv pentru care, instanța reține că restituirea prestațiilor efectuate în temeiul antecontractului nu poate fi dispusă decât în conformitate cu prevederile art. 1020, 1021 Cod civil.
Cum în cauză, restituirea sumei plătite de reclamantă în baza antecontractului ar fi posibilă doar ca urmare a desființării retroactive a acestuia cu efectul repunerii părților în situația anterioară, desființare care la momentul de față nu a avut loc deoarece rezoluțiunea antecontractului nu operează de drept, iar reclamanta nu a solicitat instanței și rezoluțiunea, singura cale legală pe care o are la dispoziție, rezultă că nu poate fi primită acțiunea în restituirea prețului, motiv pentru care va fi respinsă.
De asemenea, sumele plătite în contul părților sociale cesionate de reclamantă au la bază un contract care prevede cesiunea cu titlu oneros și care nu a fost desființat.
Nefiind întemeiată solicitarea de restituire a sumei de 211.224 lei, nu poate fi admis nici capătul de cerere accesoriu referitor la acordarea dobânzii aferente acestei sume.
Cu privire la cererea reconvențională, instanța constată că aceasta are ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata către pârâții-reclamanți și a sumelor reprezentând diferența lipsă folosință și cheltuielile necesare readucerii spațiului comercial din I,- în starea în care a fost predat.
Pârâții-reclamanți au arătat că lipsa de folosință este aferentă perioadei 06.02.2004 - 11.12.2008, iar în privința cuantumului sumei solicitate cu acest titlu și-au însușit suma de 239.608 lei conform variantei II din expertiza contabilă, reprezentând diferența între suma stabilită de expert - 450.832 lei și cea primită de la reclamantă - 211.224 lei.
În subsidiar, raportat la celelalte două variante prezentate de expert, pârâții-reclamanți achiesează la diferența între sumele stabilite de expert și cea primită de la reclamantă.
Referitor la al doilea capăt al cererii reconvenționale reclamanta a arătat că solicită suma de 12.062 lei.
Instanța mai reține că în baza contractului autentificat sub nr. 605/2002 pârâții-reclamanți au cumpărat spațiul comercial din I,-,. 910, parter în suprafață de 85. de la (fila 90).
Între părți s-a încheiat la data de 06.02.2004 un contract prin care pârâții-reclamanți au transmis reclamantei 14 părți sociale din capitalul, obligându-se să permită reclamantei stabilirea sediului societății și desfășurării activității specifice în imobilul sus menționat (filele 94-96) până la data înstrăinării de către cesionari.
Înstrăinarea nu a mai avut loc, având în vedere că reclamanta-pârâtă nu a plătit prețul în termenele convenite, fapt ce a determinat pronunțarea sentinței civile nr. 7515/09.06.2006 Judecătoriei Iași prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare privind imobilul din I, str. -.
Urmare a acestui fapt, prin sentința civilă 1912/com/25.09.2008 a Tribunalului Iași, dată în dosarul nr-, irevocabilă, s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul sus menționat, reținându-se că odată cu pronunțarea sentinței nr. 7515/2006 a Judecătoriei Iașia încetat și dreptul reclamantei de a folosi spațiul. Ulterior, la data de 10.12.2008 reclamanta a părăsit spațiul, conform procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc.
Într-adevăr, în perioada 06.02.2004 - 09.06.2006 dreptul de folosință al reclamantei nu poate fi contestat, având un fundament juridic până la momentul la care instanța de judecată a luat act de imposibilitatea perfectării contractului de vânzare cumpărare, însă de la data preluării spațiului și până la eliberarea acestuia pârâții - reclamanți au fost lipsiți de contravaloarea lipsei de folosință.
În privința modalității de evaluare a lipsei de folosință, în cauză s- impus efectuarea unei expertize contabile, expertul stabilind 3 variante de calcul.
S-a optat pentru această modalitate de calcul deoarece Institutul Național de Statistică nu realizează studii ale pieței imobiliare privind nivelul chiriilor la spațiile comerciale în funcție de zonă, impunându-se apelarea la valorile furnizate de societățile care activează în domeniu (societăți imobiliare și societății care dețin spații în zonă în scopul închirierii), iar pe de altă parte la informațiile furnizate de piața imobiliară în perioada 2004 - 2008 prin intermediul ziarelor și a internet-ului.
Instanța mai reține că în lipsa unor studii oficiale ale pieții imobiliare privind nivelul chiriilor pentru spațiile comerciale în sensul arătat de expert, prima variantă din raportul de expertiză este relevantă pentru soluționarea cauzei, fiind întemeiată pe criterii rezonabile și pertinente și mai apropiată de oferta pe care pârâții reclamanți au transmis-o reclamantei conform înscrisurilor aflate la dosar.
Pentru această variantă expertul a folosit ca material documentar anunțurile din ziarul Evenimentul ale diverselor societăți comerciale sau persoane fizice deținătoare de spații comerciale, agenții imobiliare etc. pentru perioada 2004-2008 și anunțuri plasate pe internet pe site-urile diverselor agenții imobiliare, stabilind o valoare maximă de 99.848,24 Euro pentru perioada 06.02.2004 - decembrie 2008.
Răspunsul expertului s-a fundamentat pe răspunsul privind nivelul chiriilor practicate de societate pentru spațiul deținut în zona - I în perioada 2004 - 2008, similar ca amplasament și dotări cu spațiul în discuție față de șos. -, răspunsul - agenție imobiliară privind nivelul chiriilor practicate la spațiile comerciale din zona -, răspunsul El- - agenție imobiliară privind nivelul chiriilor practicate la spațiile comerciale din zona -, listări (prin intermediul internet-ului) a două hărți prin care se localizează spațiul comercial în zona respectivă și amplasamentul lui față de zona centrală, fotografiile realizate la fața locului pentru a stabili starea de fapt a imobilului și poziționarea spațiului comercial în zonă, cursul valutar mediu anual publicat de BNR, listări ale unor anunțuri (de pe site-uri ale agențiilor imobiliare) privind spațiile din zonă oferite spre închiriere în această perioadă, copii după paginile din ziarul Evenimentul - cotidian regional de informații și publicitate privind anunțuri cu închirierea de spații comerciale din zona - și zonele similare din
După cum înșiși pârâții-reclamanți au arătat, reclamanta, în perioada cât deținut spațiul, a achitat suma de 211.224 lei, pârâții-reclamanți precizându-și pretențiile în funcție de această susținere, la suma de 208.137 lei, reprezentând diferența dintre 419.361 lei (echivalentul a 99.848 euro) și suma de 211.224 lei.
Prin urmare, având în vedere că instanța a reținut I variantă de calcul a lipsei de folosință pentru considerentele deja expuse și luând act de precizările pârâților-reclamanți în sensul scăderii sumei de 211.224 lei, precum și cursul oficial al BNR de la momentul pronunțării, rezultă că pentru diferența de lipsă de folosință a spațiului din I,- pârâții-reclamanți sunt îndreptăți la suma de 208.137 lei.
Având în vedere că prevederile art. 998 Cod civil obligă pe cel ce creează altuia un prejudiciu a-l repara, urmează a fi admisă în parte cererea reconvențională în sensul obligării reclamantei-pârâte către pârâții-reclamanți la plata sumei de 208.137 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.
De asemenea, reclamanta-pârâtă va fi obligată către pârâții-reclamanți și la plata sumei de 12.062 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de aducere a spațiului la starea la care s-a aflat la momentul predării către reclamantă, aspect necesar pentru a se putea garanta pârâților-reclamanți repararea integrală a prejudiciului suferit, sens în care instanța va reține și concluziile expertizei tehnice.
Se va acorda pârâților - reclamanți suma de 12.062 lei care a fost cerută de pârâții-reclamanți și nu cea mai mare de 12.101 lei stabilită prin raportul de expertiză, ținând seama de principiul disponibilității.
În lipsa unui proces verbal de predare-primire, în mod corect expertul tehnic a avut în vedere alte înscrisuri relevante, respectiv autorizația de construire nr. 1012/27.10.2000 emisă de Primăria I, adresa nr. 22419/21.11.2008 a Primăriei I către din care rezultă descrierea succintă a lucrărilor de amenajări interioare și schimbarea tâmplăriei, proiectul nr. 58/2000.
Astfel s-a constatat că data de 06.02.2004, spațiul era amenajat, compartimentat, existau pardoseli din gresie, plinte din gresie porțelanată, tâmplăria din aluminiu cu geam termopan, instalații electrice, termice, instalații sanitare, instalații de cablu telefonie - toate funcționale.
Pe baza antemăsurătorii s-au evidențiat lucrările ce ar mai trebui executate pentru a aduce spațiul la starea din momentul preluării, care constau în înlocuirea a două uși din aluminiu de la intrarea principală și de la biroul 1, deoarece prima nu se închide normal și a doua are geamurile sparte cu foaia de ușă deformată (nu se face referire la ușa de la magazie, a căror geamuri au fost sparte în momentul preluării cu executor judecătoresc), refacerea tencuielilor pe 5 % din suprafața totală, în puncte izolate, reparații în jurul tocurilor ferestrelor și ușilor pe lățimea de max. 15 cm. refacerea gleturilor și vopsitoriilor lavabile, montarea a 3 aplice și a 4 corpuri de iluminat flourescente.
În consecință instanța a respins acțiunea formulată de reclamanta, va admite în parte cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți și, va obliga reclamanta-pârâtă la plata sumei de 208.137 lei reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul din I,-,. 910, parter și a sumei de 12.062 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare pentru aducerea spațiului în starea în care a fost predat reclamantei - pârâte, dar și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat, în baza art. 274 Cod procedură civilă.
A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că a căzut în pretenții.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel - B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu următoarea motivare:
Cu privire la acțiunea - prin care a solicitat restituirea prestațiilor de 211.221 lei plătite părților.
În fapt, prin acțiunea înregistrată, - (fostă SRL a solicitat pârâților și restituirea sumei de 211.221 lei la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume.
Între - și pârâții și a fost încheiat antecontractul de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 120/06.02.2004, prin care și se obligau să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului din I,-, bloc 910, parter.
Apelanta a achitat întreaga sumă prevăzută în antecontract, respectiv 260.386,5 lei pentru achiziționarea imobilului, iar după rezilierea unilaterală a antecontractului de către pârâții și această sumă nu a fost restituită, deși era o sumă necuvenită și trebuia restituită. Este adevărat că apelanta a pierdut dreptul la restituirea sumei de 10.000 USD care reprezintă daune interese compensatorii stipulate în antecontract, dar ar fi de restituit de către pârâți în urma rezilierii unilaterale a antecontractului suma de 211.224 lei, încasată fără temei.
Pârâții au refuzat să mai încheie contractul de vânzare-cumpărare, motiv pentru care subscrisa a acționat în judecată pe pârâți pentru ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract. Acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 7515/09.06.2006 (36 din dosarul de fond) pronunțată de4 Judecătoria Iași, pârâții invocând neexecutarea obligației de plată în termen de către apelanta -, conform antecontractului încheiat între părți.
Apelanta a fost notificată de către pârâții și de rezilierea unilaterală a antecontractului, respectiv de denunțarea antecontractului și a actului adițional, așa cum se reține în sentința civilă nr. 7515/09.06.2006 ( 37 din dosarul de fond).
Sentința civilă nr. 7515/09.06.2006 prin care Judecătoria Iașia respins solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract a rămas definitivă și irevocabilă la data de 18.12.2006, când instanța de apel Tribunalul Iași în cadrul dosarului -, a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de către subscrisa (anexa 1).
Instanța de fond, prin sentința apelată, a respins acțiunea și a refuzat obligarea pârâților la restituirea sumei de 211.224 lei plus dobânda legală, considerând că această restituire a prestațiilor nu se poate efectua decât în baza desființării retroactive a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 120/06.02.2004 "cu efectul repunerii părților în situația anterioară, desființare care la momentul de față nu ar fi avut loc deoarece rezoluțiunea contractului nu operează de drept, iar reclamanta - nu a solicitat instanței și rezoluțiunea".
Apreciază apelanta că instanța a fost în eroare când a apreciat că este necesară o rezoluțiune judiciară a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 120/06.02.2004, din moment ce pârâții au realizat unilateral în scris acest antecontract, iar subscrisa a fost de acord cu această reziliere, solicitând doar restituirea prestațiilor nedatorate, a plății nedatorate, minus daunele interese de 10.000 USD, astfel cum rezultă și din răspunsul la interogatoriu (82 din dosarul de fond).
Se arată că până la data promovării acțiunii din dosarul de fond subscrisa - nu mai avea posibilitatea legală de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, această acțiune fiind deja respinsă prin sentința civilă nr.7515/09.06.2006 (36 din dosarul de fond) pronunțată de Judecătoria Iași, rămasă irevocabilă.
Având în vedere cele de mai sus apreciază că instanța eronat a considerat că antecontractul nu fusese rezoluționat. Acesta fusese denunțat mai întâi de către pârâții reclamanți și mai apoi de către subscrisa, intervenind practic un acord de voință din partea tuturor părților contractante de rezoluțiune a acestui antecontract.
În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că nu a intervenit acordul părților de reziliere a antecontractului de vânzare-cumpărare, practica judiciară s-a exprimat în sensul că în principiu, deși rezoluțiunea este subînțelesă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părți nu își îndeplinește angajamentul, contractul nu este desființat de drept, ci desființarea lui trebuie cerută în justiție. Dacă însă este neîndoielnic faptul că părțile au renunțat la executarea unui contract, este inutil a se mai cere rezoluțiunea în justiție (art. 1020 și 1021 Cod civil) Tribunalul Suprem, decizia 1876/1972, de practică judiciară pe anii 1975-1980, p. 117).
În baza art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă instanța de fond avea obligația cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor să pună în dezbaterea părților orice împrejurări în de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare "pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".
Instanța de fond nu a pus în discuția părților faptul că obiectul cererii apelantei, adică restituirea prestațiilor nedatorate, nu poate fi efectuată în aprecierea instanței decât prin pronunțarea unei "rezoluții judiciare". Prin aceasta nu s-ar fi încălcat prevederile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă "judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății", obiectul fiind, restituirea prestațiilor de către pârâți. Instanța și-a încălcat rolul activ și a produs o vătămare procesuală subscrisei.
Cu privire la precizarea temeiului legal al cererii de chemare în judecată, motivarea în fapt și în drept conform art. 112 alin. 4 Cod procedură civilă "nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenția sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziție obiectul și motivele de drept" -Drept procesual civil, - Editura 2003.
Așa fiind, instanța, investită cu acțiunea având ca obiect restituirea avansului, trebuia să le dea îndrumări asupra cadrului în care pretențiile lor pot fi justificate, stabilind obiectul exact al acțiunii în funcție de care să se soluționeze litigiul. Tribunalul Suprem, Secția civilă, decizia nr. 907 din 13 aprilie 1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 61.
II.Cu privire la cererea reconvențională a pârâților și.
1.Excepția decăderii/tardivității prevăzută de art. 76 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței -decăderea pârâților din dreptul de a solicita creanța deoarece nu s-au înscris la masa credală a deși au fost notificați.
Apelanta arată că a solicitat instanței de fond să constate faptul că pârâții-reclamanți și sunt decăzuți din dreptul de a-și realiza creanța împotriva - întrucât nu s-au înscris la masa credală în cadrul procedurii de insolvență a -, procedură care s-a deschis la data de 04.03.2008 și s-a finalizat la data de 10.06.2008 deși au fost notificați în acest sens, motiv pentru care a solicitat cererea reconvențională ca inadmisibilă.
Instanța de fond a respins excepția decăderii prin aplicarea greșită a legii.
a).Prin cererea reconvențională pârâții-reclamanți și au solicitat obligarea apelantei la plata următoarelor sume:
-30.000 EUR reprezentând diferență lipsă folosință, echivalentul a 105.000 Ron;
-3.000 EUR echivalentul a 10.500 RON reprezentând cheltuielile necesare readucerii spațiului la starea în care s-a predat imobilul.
b).La data de 04.03.2008 prin sentința comercială nr. 1006 Tribunalul Bucureștia deschis procedura de insolvență asupra, dosar nr-.
La data de 14.03.2009 a fost notificată creditorilor deschiderea procedurii de insolvență asupra SC - în cadrul Buletinului Procedurilor de Insolvență nr. 989/14.03.2008 și în ziarul Bursa din 14.03.2008, unde au fost menționate termenele limită de depunere a declarațiilor de creanță asupra averii debitorului SC -, respectiv:
-termenul limită pentru înregistrarea declarațiilor de creanță 25.04.2008.
d).La data de 09.04.2008 la dosarul cauzei au fost depuse dovezile privind deschiderea procedurii de insolvență a -:
-certificat de grefă conținând soluția din dosarul de faliment, respectiv deschiderea procedurii de insolvență și termenele fixate de instanță pentru creditori (108 și 109);
-notificarea nr. 735/12.03.2008 administratorului judiciar C Consult privind deschiderea procedurii de insolvență a SC -, cu obligarea creditorilor de înscriere la masa credală sub sancțiunea decăderii și termenele fixate de instanță pentru depunerea declarațiilor de creanță (106-107)-
e).La data de 10.04.2008, conform încheierii de ședință pârâții reclamanți prin apărător au luat act de cele menționate la pct. 4 și citează: "Apărătorii pârâților solicită ca instanța să dispună în consecință, respectiv să fie citată societatea reclamantă prin administrator judiciar" (110).
f).Totuși pârâții și nu au depus declarație de creanță în cadrul dosarului de insolvență nr- și în conformitate cu prevederile art. 76 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței sunt decăzuți din dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului ulterior închiderii procedurii.
În conformitate cu art. 64 din Legea 85/2006 "cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu" și "creanțele nescadente sau sub condiție la data deschiderii procedurii vor fi admise provizoriu la masa credală și vor fi îndreptățite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezenta lege.
g). în acest sens dovada că și nu s-au înscris la masa credală a SC -, publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 1900/19.05.2008 a Tabelului definitiv de creanțe înregistrate împotriva -.
dovada închiderii procedurii de insolvență în urma reorganizării, sentința nr. 2692/2008 a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr- și publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 3434/19.06.2008.
Excepția ridicată la fondul cauzei este de ordine publică așa cum se prevede la art. 76 alin. 2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței "decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție.
Prin notificarea nr. 735/12.03.2008 (107 din dosarul prezentei cauze) administratorul judiciar a pus în vedere creditorilor și faptul că au obligația de a se înscrie la masa credală sub sancțiunea decăderii prevăzută de art. 76 din Legea 85/2006.
Chiar dacă pârâții și nu ar fi fost notificați prin intermediul instanței, notificarea administratorului judiciar nr. 735/12.03.2008 privind deschiderea procedurii de insolvență a subscrisei fiind înmânată reprezentantului acestora în ședință publică, Legea 85/2006 prevede la art. 7 alin. 3:
"Pentru creditorii care nu au putut fin identificați în lista prevăzută la art. 28 alin.(1) lit. c), procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvență".
Din moment ce Legea 85/2006 la art. 7 alin. 3 stabilește ca notificarea este considerată îndeplinită față de creditori prin publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență, acesta constituia o dispoziție imperativă pentru instanță.
Instanța de fond a făcut aplicarea greșită a legii considerând că decăderea invocată în baza art. 76 din Legea 85/2006 "reprezintă o sancțiune specifică procedurii insolvenței", iar excepția tardivității pentru nedepunerea în termenul prevăzut de legea specială a cererii de admitere a creanțelor nu poate fi invocată și analizată în cadrul unei acțiuni de drept comun" ( 3 din sentință).
Eronat articolul 76 alin. 3 este clar: titularul de creanțe este decăzut, cât privește creanțele respective din "dreptul de a-și realiza creanța împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii" deci și în procedura de drept comun.
De asemenea, alineatul 2 al art. 76 spune că: Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție.
2.Cu privire la expertizele efectuate în cauză instanța a respins în mod nefondat obiecțiunile apelantei, atât la expertiza contabilă cât și la expertiza tehnică, motiv pentru care solicită instanței de apel în subsidiar, în cazul în care va respinge excepția decăderii, să constate că aceste obiecțiuni sunt fondate, motiv pentru care este imperativă efectuarea altor expertize care să stabilească în mod corect:
-echivalentul chiriei lunare a spațiului în litigiu, raportat la amplasarea imobilului și avantajele pe care acesta le are; (expertiza contabilă)
-contravaloarea lucrărilor de readucere a spațiului la starea la care se află la momentul predării (expertiză tehnică);
-faptul că subscrisa are la rândul său pretenții față de pârâții reclamanți.
Față de cele de mai sus solicită instanței admiterea apelului, modificarea în tor a sentinței atacate în sensul:
-admiterii cererii apelantei și obligării pârâților la restituirea sumei de 211,221 lei plus dobânda legală până la data achitării efective a acestui debit.
-respingerea cererii reconvenționale formulate de pârâții reclamanți și în principal ca admisibilă față de excepția decăderii prevăzută de art. 76 alin. 2 din Legea 85/2006 și în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.
Analizând motivele de apel formulate și raportându-le la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Curtea reține următoarele:
Cu privire la acțiunea formulată de "" -:
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, prin acțiunea formulată de reclamanta "" -, în contradictoriu cu pârâții și, s-a solicitat restituirea sumei de 211.224 lei, cu dobânda legală, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 992-997 și 1092 Cod civil, invocându-se îndeplinirea condițiilor pentru existența plății nedatorate.
Chiar dacă în petitul acțiunii, reclamanții solicită restituirea sumei de 211.224 lei ce reprezintă prețul stipulat în antecontractul de vânzare -cumpărare autentificat sub nr. 120/6.02.2004 de către notarul, motivarea în fapt și în drept a acțiunii se circumscrie instituției plății nedatorate, așa încât instanța, chiar în virtutea rolului său activ, nu poate încălca principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și care dă posibilitatea unei părți să-și facă motivările și apărările pe care le dorește.
Potrivit dispozițiilor art. 112 alin. 1 pct. 4 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină cererea reclamant ului. Această cerință este necesară pentru stabilirea cadrului în care se va desfășura întreaga activitate de soluționare a litigiului.
Totodată, arătarea motivelor de fapt și de drept permite instanței să cunoască toate împrejurările relevante pe care se sprijină pretenția dedusă judecății, iar pârâtului îi dă posibilitatea să-și pregătească apărările.
Este adevărat că judecătorul nu este ținut de temeiul juridic indicat de reclamant în cuprinsul cererii, atunci când din indicarea și descrierea motivelor de fapt, constând în împrejurările faptice care constituie izvorul material al pretențiilor deduse judecății, rezultă o altă încadrare în drept a acestora. Însă, în speță, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, toate elementele din care să se poată desprinde fundamentul juridic al acțiunii formulate de apelanta-reclamantă SC - se circumscriu instituției plății nedatorate. Așa fiind, instanța nu poate suplini motivarea în fapt a acțiunii, deoarece așa cum am mai precizat, s-ar încălca principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Pentru considerentele anterior expuse, sunt nefondate toate criticile apelantei-reclamante - referitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă și a principiului rolului activ al judecătorului în procesul civil.
Cu privire la criticile făcute de apelanta-reclamantă SC - referitoare la judecata în fond a acțiunii, Curtea reține următoarele:
În mod corect prima instanță a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate pentru ca accipiensul să fie obligat la restituire.
Părțile litigante sunt părți într-un contract sinalagmatic, în temeiul căruia, în schimbul unui preț, intimații-pârâți se obligau să transmită prin vânzare întocmită prin act autentic, către apelanta-reclamantă SC -, dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat în I,-, bloc 910, parter.
Prin urmare, plata făcută de către reclamanta-apelantă nu poate fi considerată nici ca efectuată din eroare și nici nu se poate considera că datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există din punct de vedere juridic (indebitum), deoarece plata s-a făcut în temeiul antecontractului anterior menționat.
Așa fiind, apelanta-reclamanta are dreptul să ceară înapoierea prestației efectuate, în speță, plata prețului, în bazaefectelor specifice ale contractelor sinalagmatice,care constau în reciprocitatea și interdependența obligațiilor născute dintr-un asemenea contract.
Faptul că, prin sentința civilă nr. 7515/9.06.2006 a Judecătoriei Iașia fost respinsă acțiunea reclamantei apelante în contradictoriu cu pârâții-intimați, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în baza antecontractului nr. 120/2004, nu echivalează cu faptul că obligația de plată a prețului rezultând din antecontract nu mai există din punct de vedere juridic. În acest sens, e de precizat că numai cel care a plătit o datorie în temeiul unui contract nul are dreptul la restituirea prețului, ca urmare a efectului retroactiv al nulității absolute, obligația plătită considerându-se că nu a existat niciodată, iar părțile trebuind a fi repuse în situația anterioară, conform principiului restitutio in integrum, ceea ce nu este cazul în speță pentru considerentele anterior menționate.
Așa cum am mai precizat, în cauză, plata a fost făcută de apelanta-reclamantă în temeiul unui contract sinalagmatic, astfel încât legătura dintre obligațiile corelative ale părților litigante este de așa natură, încât un fapt care afectează obligația uneia dintre părți are incidență asupra obligației celeilalte părți, în sensul că dacă o parte nu-și mai execută obligația, cealaltă parte nu mai poate fi obligată să-și execute obligația sa, iar, dacă a executat-o are dreptul să ceară înapoierea prestației efectuate, însă în condițiile dispozițiilor art. 1020 și 1021 Cod civil, cu toate consecințele juridice ce pot deriva din aplicarea acestor dispoziții legale.
Avându-se în vedere că, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, sentința civilă nr. 7515/9.06.2006 nu echivalează cu desființarea antecontractului, iar acest din urmă act nu cuprinde nici un pact comisoriu de gradul IV, nu se poate considera, așa cum susține apelanta că antecontractul existent între părți este desființat.
Sub acest aspect sunt neîntemeiate toate criticile apelantei din motivarea cererii de apel.
Contractul fiind un mutuus consensus și pentru desființarea lui este necesar un mutuusdissensus, așa încât nu se poate reține că pârâții intimați au reziliat acest antecontract, toate susținerile apelantei în acest sens fiind nefondate.
De asemenea, neîntemeiată este și critica referitoare la împrejurarea că în speță ar fi inutil a se mai cere rezoluțiunea în justiție, deoarece ar fi neîndoielnic faptul că ambele părți au renunțat la executarea antecontractului, câtă vreme chiar obiectul acțiunii civile de față îl constituie restituirea unei prestații (a prețului vânzării imobilului) efectuate în executarea unui contract.
Sunt, însă, întemeiate, criticile apelantei -, în ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță în cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți și, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă -, având ca obiect obligarea acesteia din urmă la plata către pârâții-reclamanți și a sumelor reprezentând lipsa de folosință pentru spațiul situat în I,-,. 910, parter și a sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare pentru aducerea spațiului în starea în care a fost predat reclamantei-pârâte.
Cu privire la cererea reconvențională, instanța de apel reține că în mod greșit prima instanță a soluționat excepția decăderii invocată de reclamanta-pârâtă - și întemeiată pe dispozițiile art. 76 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în sensul respingerii acesteia, pentru următoarele considerente:
Se reține că prin sentința comercială nr. 1006/4.03.2008 a Tribunalului București -Secția VII-a Comercială, s-a deschis procedura insolvenței asupra debitoarei SV -, reclamanta-pârâtă din cauză.
Așa cum susțin părțile și a reținut prima instanță, soluționarea prezentului litigiu a fost inițial suspendată în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Prin decizia nr. 323 din 15 septembrie 2008, încheierea de ședință din 29 mai 2008 Tribunalului Iași -Secția Comercială și Contencios Administrativ, prin care s-a dispus suspendarea judecății prezentei acțiuni, a rămas irevocabilă ca urmare a anulării ca insuficient timbrat a recursului declarat de și împotriva acestei hotărâri.
Ulterior, prin sentința comercială nr. 2692 din 10.06.2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Comercială, a fost confirmat Planul de reorganizare a activității debitoarei -, iar în baza dispozițiilor art. 132 alin. 1 din Legea 85/2006 a fost închisă procedura insolvenței împotriva debitorului -
Prin încheierea din 3 noiembrie 2008 cauza a fost repusă pe rol la solicitarea pârâților-reclamanți și.
La termenul din 5.02.2009, reclamanta-pârâtă a invocat excepția decăderii pârâților-reclamanți și din dreptul de a-și realiza creanța împotriva SC -, întrucât nu s-au înscris în masa credală în cadrul procedurii insolvenței asupra debitorului -, procedură deschisă la data de 4.03.2008 și finalizată la data de 10.06.2008.
Se reține că obiectul cererii reconvenționale fiind un drept de creanță, iar cauza de față fiind suspendată în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, pârâții-reclamanți în calitate de creditori ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, aveau posibilitatea legală de a-și valorifica dreptul de creanță prin depunerea unei cereri de admitere a creanței în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii. Cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. 3, chiar dacă acestea nu sunt stabilite prin titlu.
Prin urmare, după data deschiderii procedurii prin hotărârea judecătorului sindic, creditorii notificați în conformitate cu prevederile art. 61 din lege (așa cum este cazul și pârâților-reclamanți în cauză) au obligația să depună o cerere de admitere a creanțelor care s-au născut anterior datei deschiderii procedurii, în termenul fixat prin hotărârea de deschidere a procedurii, așa cum prevede art. 61 lit. b) din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste dispoziții legale, este greșită interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 85/2006. Potrivit acestui articol de lege, pe data începerii procedurii, prescripția acțiunilor pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale se suspendă. Însă, de la data închiderii procedurii, această prescripție își va relua cursul, iar creditorii vor putea acționa împotriva debitorului numai în situația prevăzută de articolul 76 pct. 3 teza ultimă din Legea nr. 85/2006, în cazul în care debitorul a fost găsit vinovat de bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți sau transferuri frauduloase.
Prin articolul 137 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, se stipulează că la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan.
Așa fiind, prin invocarea decăderii prevăzute de art.76 din Legea nr. 85/2006 de către reclamanta-pârâtă SC -, avându-se în vedere că pârâții reclamanți și nu au depus declarații de creanță în cadrul dosarului de insolvență al debitoarei deși aveau cunoștință de faptul că s-a deschis procedura insolvenței privind pe debitoarea SC -, acești titulari de creanțe sunt decăzuți din dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului ulterior închiderii procedurii de insolvență.
Această consecință derivă și din dispozițiile articolului 137 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, anterior citate, conform cărora prin efectul închiderii procedurii, în cazul în care un plan de reorganizare este confirmat, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea anterior confirmării planului și cuantumul creanțelor prevăzute în planul confirmat, așa încât pentru diferența de valoare, legiuitorul l-a iertat pe debitor de datorii, fiind în prezența unui caz de remitere parțială de datorie.
Așa fiind, considerăm că decăderea întemeiată pe dispozițiile art. 76 din Legea 85/2006 poate fi invocată atât în cadrul procedurii insolvenței, cât și în cadrul unei acțiuni promovate pe calea dreptului comun.
Pentru considerentele expuse, față de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, curtea va admite excepția decăderii intimaților-reclamanți și, în cererea reconvențională, din dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului -, ulterior închiderii procedurii de insolvență.
Ca o consecință a admiterii excepției decăderii, cererea reconvențională formulată de pârâții -reclamanți și, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă - va fi respinsă și, în consecință, se constată că cercetarea motivelor și apărărilor pe fondul cererii reconvenționale a devenit superfluă.
Având în vedere că pretențiile și apărările părților litigante au fost admise în parte, curtea urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 276 Cod procedură civilă, compensând cheltuielile de judecată suportate de părți în primă instanță.
Pentru motivele expuse, în temeiul disp. art. 294 Cod procedură civilă, curtea va admite apelul formulat de SC - și va schimba în parte sentința apelată în sensul celor anterior expuse, restul dispozițiilor sentinței apelate urmând a fi păstrate.
Văzând și dispozițiile articolului 274 Cod procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de - B, prin reprezentantul său legal de, împotriva sentinței comerciale nr. 1204/COM din 14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția Comercială și de Contencios Administrativ, sentință pe care o schimbă în parte în sensul că:
Admite excepția decăderii:
Respinge cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți și, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă -.
Compensează cheltuielile de judecată suportate de părți în primă instanță.
restul dispozițiilor sentinței apelate.
Obligă pe intimații și să plătească apelantei SC - suma de 3.991 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în apel.
Definitivă. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
Grefier
-
Red.
Tehnored.
2 ex.
17.11.2009
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Cipriana PoianăJudecători:Cipriana Poiană, Camelia Gheorghiu
