Obligatia de a face in spete comerciale. Decizia 9/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 9/
Ședința publică din 04 Februarie 2010
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra apelului formulat de pârâta "" cu sediul în localitatea M C,-/B, județul H, înregistrată la. sub nr. J/-, împotriva Sentinței civile nr. 142 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Harghita, Secția Civilă, în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în Încheierea ședinței publice din 25 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta, pronunțarea fiind amânată pentru data de o1 februarie 2010, apoi pentru data de astăzi, 04 februarie 2010.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 142 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Harghitaa admis acțiunea formulată de reclamanta SRL MCî mpotriva pârâtei SA și în consecință a obligat-o pe aceasta din urmă să semneze contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, în baza căruia aceasta să își poată întabula în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului denumit "Atelier " situat în M C,-/B, județul H, compus din construcții și terenul aferent în suprafață de 1195 mp, din care 94 mp reprezintă cota parte din drumul de acces, imobil ce a făcut obiectul contractului de leasing imobiliar. A obligat pârâta să-i plătească reclamantei daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere. A respins acțiunea reconvențională formulată de pârâtă ca neîntemeiată. Aceasta din urmă a fost obligată și la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de leasing imobiliar nr. 966 din 4 aprilie 2000, prima în calitate de utilizator, iar cea de-a doua în calitate de locator. Obiectul contractului a reprezentat folosința bunului imobil, situat în M C,-/B, denumit "Atelier ", cu terenul aferent în suprafață de 1195 mp, din care 95 mp reprezintă cota parte din drumul de acces în favoarea subscrisei SRL, pe o durată de 3 ani din momentul semnării în schimbul unei redevențe totale de 29.750 lei, TVA inclus, plătibile în rate eșalonate pe durata de timp prevăzută în anexă la contract.
La art. 4 din contract, este prevăzută obligația reclamantei de a restitui bunul pârâtei la expirarea contractului, în cazul în care nu și-a exercitat dreptul de opțiune prin notificare scrisă cu cel puțin 30 de zile înainte de data expirării.
Reclamanta a plătit toate ratele prevăzute în facturile fiscale emise de pârâtă prin ordinele de plată depuse la dosar - filele 50-119 - fiind achitată inclusiv ultima de 40 milioane lei + TVA, sumă la care urma să se încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta susține că pârâta refuză să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul ce a format obiectul contractului de leasing, iar pârâta la rândul ei, susține că reclamanta în calitate de locatar utilizator nu și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul și modalitatea stabilită prin contract și în atare situație, este justificată cererea de eliberare a spațiului cu plata de despăgubiri.
Prima instanță a reținut însă că prin comportamentul ei reclamanta și-a exprimat opțiunea de cumpărare a imobilului și aici s-a avut în vedere plata ultimei rate de 40 milioane de lei, considerată valoare rămasă la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare, precum și adresa nr. 15 din 23 iulie 2001, prin care pârâta îi aduce la cunoștință reclamantei că la sfârșitul perioadei de leasing dorește să achiziționeze imobilul.
Acestea au fost considerentele pentru care prima instanță a obligat pârâta să semneze contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul descris în petitul acțiunii și ca o măsură care s-o determine pe pârâtă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, instanța a obligat-o la plata de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.
Prin aceeași hotărâre s-a respins acțiunea reconvențională reținându-se că soluționarea acesteia a atârnat în întregime de soluția pronunțată pe acțiunea principală și în condițiile,în care aceasta a fost admisă, cererea pârâtei reclamantă reconvențională de acordare de despăgubiri pentru nefolosința spațiului, este neîntemeiată.
La acordarea cheltuielilor de judecată s-au avut în vedere dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SA, solicitând schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii principale, admiterea acțiunii reconvenționale cu obligarea pârâtei reconvenționale la plata despăgubirilor solicitate și predarea imobilului din litigiu.
În motivarea cererii de apel se susține că hotărârea primei instanțe se bazează pe o interpretare greșită dată probelor administrate în cauză, întrucât reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze cu probe pertinente că a respectat dispozițiile cuprinse în art. 4 din contractul ce reprezintă legea părților, în sensul că dreptul de opțiune la cumpărarea imobilului se va face prin notificare scrisă cu 30 de zile înainte de expirarea contractului de leasing.
Emiterea de către SA, a facturii fiscale nr. - din 17 aprilie 2003, nu poate fi un act juridic în măsură să suplinească o renunțare expresă a societății la obligația pârâtei de a-și manifesta dreptul de opțiune în termenul și condițiile prevăzute în contract. Suma înscrisă în această factură nu reprezintă contravaloarea unei vânzări, ci a ultimei rate de leasing.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, se solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea soluției primei instanțe ca fiind temeinică și legală, susținând că instanța a dat o interpretare corectă probelor administrate în cauză și că atâta timp cât a făcut dovada achitării valorii reziduale care reprezintă valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator, nu se mai poate susține lipsa unei opțiuni în cumpărarea bunului ce a format obiectul contractului de leasing. Indică cu titlu de practică judiciară în acest sens decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2453 din 30 iunie 2006.
În legătură cu cererea de predare a bunului, ce a constituit obiectul contractului de leasing, se arată că această predare poate fi solicitată numai în condițiile în care utilizatorul nu și-a exprimat dreptul de opțiune la cumpărarea imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.
Referitor la despăgubirile solicitate prin acțiunea reconvențională, se susține că acest cuantum solicitat nu a fost prevăzut în clauzele cuprinse în contract la capitolul răspundere contractuală, dar nici nu au fost dovedite prin probe pertinente de către reclamanta reconvențională.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate și în limitele efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 292, 294 Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Între reclamantă, în calitate de utilizator și pârâtă, în calitate de locator, s-a încheiat contactul de leasing imobiliar nr. 966 din 4 iunie 2000, obiectul contractului constă în folosința imobilului descris în petitul acțiunii, pe o durată de 3 ani, cu posibilitatea cumpărării acestuia la data expirării perioadei de leasing. Valoarea rămasă la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare a fost stabilită la suma de 40 milioane lei + TVA.
Temeiul juridic al încheierii acestui contract îl reprezintă OG nr. 51/1997, iar potrivit art. 16 din acest act normativ, dacă locatorul, finanțatorul nu respectă dreptul de opțiune al locatarului - utilizatorului, așa cum este prevăzut în prezenta ordonanță, locatorul - finanțatorul, datorează daune interese egale cu totalul prejudiciul produs prin încălcarea acestei obligații, iar instanța judecătorească investită cu stabilirea daunelor interese va putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. În baza acestui text legal și având în vedere refuzul locatorului-finanțatorului, de a încheia la sfârșitul perioadei de leasing contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul ce a format obiectul contractului, respectiv "Atelier ", situat în M C, str. -, str. 70/b, cu terenul aferent în suprafață de 1195 mp, din care 95 mp reprezintă cota parte din drumul de acces în favoarea subscrisei SRL, reclamanta, în calitate de locatar utilizator, a solicitat instanței judecătorești, respectiv Tribunalului Harghita, obligarea pârâtei în calitate de locator finanțator, să încheie contractul de vânzare-cumpărare, susținând că și-a manifestat dreptul de opțiune prin achitarea valorii reziduale precum și a ultimei rate, la care s-a stabilit prin contract că se va încheia contractul de vânzare-cumpărare.
Pârâta, în calitate de locator-finanțator, își justifică refuzul de a încheia contractul, prin acea că reclamanta nu și-a exprimat dreptul de opțiune la cumpărarea imobilului la termenul și în condițiile prevăzute în contract.
Verificând dacă în cauză reclamanta și-a manifestat dreptul de opțiune la cumpărare, așa cum este el reglementat prin art. 16 din OG nr. 51/1997, instanța constată că prin acest act normativ nu este prevăzută exprimarea opțiunii într-o anumită formă, astfel că ea poate fi dedusă și printr-un comportament al părților, suficient pentru a arăta acordul de voință în cumpărarea imobilului. Dacă avem în considerare comportamentul pârâtei și ținând seama și de caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, instanța de control apreciază, așa cum corect a reținut și prima instanță, că reclamanta și-a exprimat dreptul de opțiune la cumpărarea imobilului prin achitarea ultimei rate în valoare de 40 milioane lei + TVA, așa cum era prevăzut în art. 6 din contractul de leasing imobiliar, această plată s-a făcut la propunerea venită din partea pârâtei, prin emiterea facturii în care era înscrisă valoarea rămasă la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare. Nu se contestă de către pârâtă emiterea facturii și nici încasarea contravalorii acesteia.
Rezultă de asemenea că pe parcursul derulării contractului între părți s-au purtat discuții în legătură cu opțiunea locatarei de a cumpăra imobilul deținut în folosință în baza contractului de leasing, relevant în acest sens fiind adresa 15 din 23 iulie 2001.
În condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut o anumită formă de exprimare de către locator al opțiunii de cumpărare, formă cerutăad validitatem, ceea ce înseamnă că simpla manifestare de voință este suficientă pentru ca actul juridic să ia naștere în mod valabil din punctul de vedere al formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice. Cum din comportamentul reclamantei rezultă, fără posibilitate de dubiu, exprimarea acestei opțiuni, criticile formulate de către pârâtă vis-a-vis de hotărârea primei instanțe, apar ca fiind nefondate, urmând a fi respinse.
În legătură cu inadmisibilitatea daunelor cominatorii invocată de către pârâtă prin aceeași cerere de apel, instanța de control reține că pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul din litigiu. Aceasta este o obligațieintuitu personae,executarea în natură în mod silit a acestei obligații nu este posibilă, astfel că judecătorul primei instanțe a stabilit cu titlu de mijloc de constrângere plata unei sume de bani, reprezentând daune cominatorii, cuantumul acestora fiind unul rezonabil, având în vedere conținutul obligației stabilită prin hotărâre. Este adevărat că aceste daune cominatorii nu au fost prevăzute în contract, dar așa cum s-a arătat mai sus, ele au fost stabilite de către judecătorul primei instanțe, cu titlu de constrângere pentru îndeplinirea obligației de a face, aceste sume nu intră în patrimoniul creditorului, deși sunt plătite acestuia, întrucât după executarea obligației, el trebuie să le restituie debitorului, cu excepția cazului în care creditorul solicită transformarea lor totală sau parțială în daune interese.
Față de cele prezentate mai sus, curtea în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat și va menține soluția primei instanțe, ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de "" cu sediul în M C,-/B, județul H, împotriva sentinței civile nr. 142 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Harghita, Secția Civilă, în dosarul nr-.
Obligă apelanta să-i plătească reclamantei SRL, cu sediul în M C,-/11, județul H, suma de 1.785 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie 2010.
Președinte, JUDECĂTOR 1: Nemenționat
Grefier,
red.
tehnored. BI/4ex
jud.fond:
-10.03.2010-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
