Practica judiciara comerciala diversa. Decizia 59/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIE NR.59/A-
Ședința publică din 11 iunie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gina Achim JUDECĂTOR 2: Ioana Miriță
- - - JUDECĂTOR 3: Fabiola Ion Grigorescu
- --- - grefier
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta - SRL cu sediul în Rm.V, - lui, nr.178,.18,.A,.2, jud.V, împotriva sentinței nr.99 din 02 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Comercial și de contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr-, intimată fiind reclamanta - SRL cu sediul social în Rm.V,-,.205, jud. prin lichidator cu domiciliul în Rm.V,-, -0,.E,.7, jud.V și intervenientul domiciliat în Rm.V,-, -.C,.9, jud.V, rejudecare după casare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura, legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 04 iunie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra apelului de față, constată;
Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2005, reclamanta "" R V, reprezentată prin lichidator -, a chemat în judecată pe pârâta "" RV( conform precizării din 25 octombrie 2005), pentru a se constata încetat, prin denunțare unilaterală (la 7 octombrie 2002), contractul de depozit și să fie obligată pârâta, la plata de daune interese în valoare egală cu valoarea mărfii aflate în depozit, indexată cu indicele de inflație, calculată de la data de 7 octombrie 2002.
În motivarea acțiunii, s-a arătat, că între părți a intervenit un contract de depozit, la 30 aprilie 2002, prin care reclamantul asigura depozitarea unor mărfuri ale pârâtei, în schimbul unui preț de 15 milioane lei (ROL) lunar, plătibili până la data de 15 ale fiecărei luni.
În măsura în care această obligație nu era îndeplinită în termen de 15 zile, reclamanta avea dreptul să denunțe unilateral contractul și să primească daune interese, evaluate de părți la nivelul valorii mărfii.
Această clauză penală, a devenit operantă, întrucât pârâta, pentru lunile august și septembrie 2000, nu a achitat prețul depozitului.
Prin Sentința nr.433/2006, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, reținând natura comercială a litigiului, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea.
În fața acestei instanțe, la data de 8 decembrie 2006, reclamanta a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate, la nivelul sumei de 44.645,43 lei, iar -, asociat unic și fost administrator al reclamantei, a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul acesteia.
Prin Sentința nr.99/2007, Tribunalul Vâlcea, a admis atât acțiunea cât și cererea de intervenție; a constatat că la data de 7 octombrie 2002 a încetat prin denunțare unilaterală contractul de depozit și a obligat-o pe pârâtă, la plata sumei de 44.645,4380 lei, către reclamantă, cu titlu de daune interese, sumă la care urma să se aplice indicele de inflație, începând cu 7 octombrie 2002 și până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, că între părți s-a încheiat la data de 30 aprilie 2002 un contract de depozit, cu o durată de 6 luni, reclamanta având calitatea de depozitar, calitate în care urma să primească până pe 15 ale fiecărei luni, suma de 1.500 lei/lună.
Neachitarea prețului depozitului în 15 zile de la scadență, dădea dreptul depozitarului, să denunțe unilateral contractul și să primească daune interese, în valoare egală cu valoarea mărfii stocate în depozit.
Pârâta nu a achitat prețul depozitului pe lunile august și septembrie, așa încât, la 7 octombrie 2002, reclamanta a denunțat contractul.
În privința prescripției extinctive, a reținut, că termenul de 3 ani nu este depășit, întrucât el nu s-a împlinit, față de data denunțării convenției - 7 octombrie 2002 - și până la momentul introducerii acțiunii - 3 octombrie 2005.
Sub aspectul fondului, a reținut, că înțelegerea părților, este legea lor, că reclamanta a stocat marfa; observând și raportul de expertiză extrajudiciară, dar și probele testimoniale, a constatat, că este îndreptățită la plata unor daune în sumă de 44.645,4380 lei, sumă indexabilă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru următoarele motive:
- în mod greșit s-a constatat încetarea contractului prin denunțare unilaterală, ca efect al neachitării depozitului, de vreme ce pârâta-apelantă avea de primit de la reclamantă suma de 17.000 lei, avans achitat, pentru o tranzacție ce nu s-a finalizat și opera o stingere prin compensare a datoriei, rezultată din contractul de depozit;
- în cauză a operat prescripția dreptului la acțiune pentru dreptul principal și, pe cale de consecință, și a drepturilor accesorii, iar instanța de fond, a omis să analizeze raportul de accesorialitate. Invocarea art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958, nu poate fi reținută, întrucât obligația stabilită de părți, nu este una fără termen, ea având prevăzută expres o astfel de modalitate. Trebuia să mai observe instanța de fond și că reclamanta, nu a pretins plata depozitului, ci doar a accesoriilor acestuia, respectiv a clauzei penale;
- s-a dat eficiență unei probe, care nu este altceva, decât o expertiză întocmită de reprezentantul reclamantei, nesocotindu-se astfel dreptul apelantei de a asista la efectuarea ei și au fost ignorate contradicțiile dintre aceasta și procesele-verbale, cu privire la marfa din depozit;
- au fost încălcate dispozițiile art.1088 din Codul civil, potrivit cărora, reclamanta ar fi putut primi cel mult dobânda legală pentru suma de 3.000 lei, dacă aceasta, nu era prescrisă sau compensată.
Prin Decizia nr.50/A-C/25.04.2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a fost admis apelul formulat de pârâta "" R V, sentința fiind schimbată, în sensul respingerii acțiunii și a cererii de intervenție accesorie. Intimata a fost obligată, să-i plătească apelantei, cheltuieli de judecată în cuantum de 1330 lei.
Pentru a hotărî în acest mod, a reținut următoarele:
Instanța de fond, a reținut, în mod corect, că la data de 30 aprilie 2002, între părți a intervenit un contract de depozit (21), prin care reclamanta, în calitate de depozitar, și pârâta, în calitate de deponent, își stabileau drepturi și obligații privind derularea acestei înțelegeri, începând cu data de 1 mai 2002, înțelegere al cărui termen era de 6 luni, obligatoriu pentru depozitar și facultativ pentru deponent, cu precizarea că acesta din urmă, era obligat să notifice, cu 7 zile înainte, retragerea mărfii din depozit.
La capitolul II al aceluiași contract, s-a prevăzut, că pentru deponent durata convenției este nedeterminată, însă datorează un preț de 1.500 lei lunar, ca preț al depozitului. Acest preț era scadent la fiecare 15 ale lunii, iar neachitarea lui, dădea dreptul depozitarului să blocheze marfa.
Au mai convenit părțile și că "neplata depozitului de către deponent într-un interval de 15 zile, decurgând de la data scadentă a plății, dă dreptul depozitarului la denunțarea unilaterală a contractului, cu plata de daune interese în valoare egală cu valoarea mărfii stocate în depozit".
Din interpretarea acestei clauze, se apreciază, că depozitarul putea să ceară denunțarea unilaterală a contractului, după scurgerea a 15 zile de când devenise exigibil prețul depozitului.
Așadar, neachitarea depozitului pentru luna august, la data de 15 a acestei luni, năștea la data de 1 septembrie 2002 dreptul la a cere denunțarea contractului, iar pentru prețul neachitat la 15 septembrie, dreptul de a denunța unilateral contractul de către depozitar, cu toate consecințele acestui fapt, se năștea cel mai târziu la data de 1 octombrie 2002. Aceasta, a calculat termenul ca un termen procedural, în condițiile art.101 din Codul d e procedură civilă, deși, în cauză, sunt incidente prevederile art.1887 cod civil (când ultima zi intră în calculul prescripției) și astfel, dreptul depozitarului s-a născut la 30 septembrie 2002.
Drepturile ce decurg din contractele încheiate de părți, sunt drepturi personale, a căror valorificare este supusă termenului de prescripție de drept comun, de 3 ani.
Dreptul la daune, la activarea clauzei penale, nu curge de la momentul denunțării contractului, ci de la momentul în care cel îndreptățit să facă această denunțare, dobândește legitimarea, pentru că, atunci s-a născut dreptul său la acțiune (dreptul de a pretinde daune interese - art.7 din Decretul nr.167/1958). A împărtăși un alt punct de vedere, înseamnă, a lăsa la dispoziția depozitarului, la un arbitrariu nejustificat, momentul denunțării.
S-ar putea ajunge astfel, ca depozitarul, să denunțe contractul în ultima zi a termenului de 3 ani și, de la acest moment, să curgă un nou termen pentru activarea clauzei penale.
Din interpretarea contractului, în raport și de dispozițiile art.983 din Codul civil, a apreciat, că se impune a se reține că, la 30 septembrie 2002 sau cel mai târziu la 1 octombrie 2002, a început să curgă termenul de 3 ani, nu doar pentru denunțarea contractului, ci și pentru a se cere daune interese.
A constatat lipsit de relevanță faptul, că reclamanta-intimată a denunțat contractul la 7 octombrie 2002, pentru că termenul de prescripție deja începuse să curgă, stabilind că trebuie să se împlinească, în ziua corespunzătoare anului 2005, deci 30 septembrie 2005 sau cel mai târziu la 1 octombrie 2005.
Pentru aceste considerente, a apreciat, că introducerea acțiunii la 3 octombrie 2005, se situează în afara termenului de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, termen aplicabil drepturilor personale derivate din contract, așa încât, pretențiile reclamantului au fost considerate prescrise.
A mai reținut, că raportarea instanței de fond la dispozițiile art.7 din Decretul nr.167/1958, este pe deplin justificată, numai că momentul nașterii dreptului la acțiune, trebuie privit ca fiind comun, atât pentru denunțarea contractului, cât și pentru accesoriile convenite de părți într-o astfel de situație, respectiv activarea clauzei penale.
Motivul de apel, privind stingerea obligațiilor părților prin compensare, anterior denunțării unilaterale a contractului, a fost analizat numai din punctul de vedere al constatării acestei modalități de desființare a convenției.
Sub aspectul dreptului la despăgubiri, la pretinderea clauzei penale, o astfel de analiză, nu se mai impune pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, această solicitare a reclamantei este prescrisă.
Nu poate fi primită nici cererea de constatare a denunțării contractului, în temeiul manifestării de voință a depozitarului.
Potrivit art.1144 din Codul civil, compensația, ca modalitate de stingere a unei obligații, fie ea civilă sau comercială, "se operează de drept în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc, existând deodată și până la concurența cotității lor respective".
Din aceste dispoziții legale rezultă că, dacă două părți își datorează reciproc sume de bani lichide și exigibile (cerințe impuse de art.1145 Cod civil), operează de drept compensarea, fără o manifestare expresă de voință în acest sens, la momentul când amândouă au devenit scadente.
În cauză, reclamanta datora pârâtei-apelante suma de 17.000 lei (170.000.000 ROL), sumă pe care aceasta din urmă o plătise ca avans într-o tranzacție ce nu s-a mai finalizat. Datoria era recunoscută de către reclamantă, așa cum rezultă din chiar factura întocmită de aceasta la 31 iulie 2002 (fila 162), deci îndeplinea cerințele art.379 din Codul d e procedură civilă, și era scadentă.
La 15 august și la 15 septembrie 2002, au devenit scadente și obligațiile pârâtei-apelante de plată, către reclamanta-intimată, a prețului lunar al depozitului. În acest moment, cele două datorii îndeplineau cerințele legale pentru a opera de drept compensarea, până la concurența sumei de 30.000.000 lei și astfel, în limita acestei cauze juridice, reclamanta nu putea să denunțe în mod legal contractul.
Este lipsit de relevanță, faptul că pe o copie a facturii prin care reclamanta ștorna factura cu avansul de 17.000 lei (fila 191), aceasta a notat că restituirea, ar fi refuzată de "", de vreme ce până la momentul compensării, nu rezultă că s-a făcut plata sau o ofertă reală.
Pentru același considerent, s-a apreciat ca fiind neconcludent și faptul că într-o judecată, având ca obiect aceeași sumă de 17.000 lei, actuala reclamantă a fost obligată să restituie actualei pârâte această sumă, obligație rămasă definitivă la data de 19 mai 2003, deci ulterior momentului în care operase compensarea și se stinsese parțial această datorie (fila 209).
Împotriva acestei decizii, a fost declarat recurs de către reclamantă, fiind invocate critici de nelegalitate, cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, precum și ale art.295 Cod procedură civilă, constând în depășirea limitelor investirii, în raport de cele solicitate în apelul formulat.
În concret, susține, că apelanții au invocat doar motive ce vizau stingerea obligației de plată a depozitului prin compensare, în timp ce, instanța de apel, a solicitat părților să precizeze, care este termenul de denunțare al contractului, momentul de la care începe să curgă, precum și efectele sale asupra pretențiilor formulate.
Au mai criticat și greșita reținere a stingerii parțiale a obligațiilor dintre părți, prin compensare, în condițiile în care, au depus hotărâri judecătorești, pronunțate în alte litigii, care atestă contrariul.
O altă critică, se referă la stabilirea greșită a momentului în care s-a născut dreptul la acțiune al recurentei, în raport de prevederile art.7 din Decretul nr.167/1958, arătând că acest moment, coincide cu cel al denunțării, adică 07.10.2002, întrucât, părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu expres de gradul II, potrivit căruia, contractul urma să fie desființat numai de către depozitar și doar după o prealabilă notificare, în cazul în care, nu se achita plata depozitului, în conformitate cu clauzele stipulate și termenele convenite.
A apreciat astfel, că acțiunea a fost înregistrată înăuntrul termenului general de prescripție.
Ultima critică se referă la excepția de netimbrare, precizând că instanța de apel, a omis să oblige apelanta la plata taxei judiciare de timbru, la valoarea pretinsă.
Prin Decizia nr.1031/13.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul formulat de către reclamantă, precum și cererea de intervenție în interesul acesteia, formulată de intervenientul -. Decizia a fost casată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În considerente, s-a reținut, că nu este întemeiată critica referitoare la depășirea limitelor cu care a fost investită instanța de apel, întrucât criticile formulate vizau mai multe aspecte decât cele arătate și că, în virtutea rolului activ, instanța este datoare să pună în discuția părților orice chestiune care conduce la justa soluționare a cauzei.
A considerat, ca fiind fondată, critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și a stabilit, că dreptul la acțiune, s-a născut la data de 07.10.2002, întrucât, în art.II alin.3 din convenție, se stipulează că "neplata depozitului de către deponent, într-un interval de 15 zile, decurgând de la data scadenței plății, dă dreptul depozitarului la denunțarea unilaterală a contractului, cu plata de daune-interese, în valoare egală cu valoarea mărfii stocate în depozit".
Raportat la obiectul litigiului, acela de a se constata, că a intervenit denunțarea unilaterală a contractului, precum și plata daunelor-interese, este esențial momentul denunțării, deoarece, conform convenției, de la acea dată, deponentul datorează și daune-interese, egale ca valoare, cu cea a mărfii aflată în depozit.
A concis, cu motivarea, că instanța de apel a stabilit greșit momentul nașterii dreptului la acțiune, precum și cel al începerii curgerii termenului de prescripție.
Din nou reinvestită, instanța de apel, a reanalizat probatoriul administrat și în funcție de cele impuse, a constatat, că apelul formulat este nefondat, pentru cele, ce se vor menționa, în considerentele, ce vor urma.
Astfel, între părți a intervenit contractul de depozit cu plată, din data de 30.04.2004, cu o perioadă de 6 luni (până la data de 30.10.2002), având un preț lunar pentru depozit de câte 15.000.000 lei, cu termen de scadență până la data de 15, a fiecărei luni.
Prin acordul ambelor părți, a fost stipulată clauza, potrivit căreia "neplata depozitului de către deponent, într-un interval de 15 zile, decurgând de la data scadenței plății, dă dreptul depozitarului la denunțarea unilaterală a contractului, cu plata de daune-interese, în valoare egală cu valoarea mărfii, stocate în depozit".
a respectat convenția, până în luna august a anului 2002, neonorând facturile fiscale nr.- și nr.-.
Ca urmare a neachitării acestor facturi, reclamanta a denunțat contractul în mod unilateral, în raport de pactul comisoriu arătat, fapt care a condus la rezoluțiunea contractului, la data de 07.10.2002, dovedit pe baza declarațiilor reprezentantului pârâtei și al faxului trimis acesteia.
În raport de clauza penală arătată, pârâta îi datorează daune în sumă de 446.454.380 lei (vechi), potrivit valorii mărfurilor stocate în depozit de către aceasta.
Din depoziția martorului, Registrul de poartă, precum și din procesele-verbale semnate de martorul, ce avea calitatea de paznic, rezultă, că la data denunțării unilaterale a convenției, pârâta avea depozitată la reclamantă, marfa, care se stipulase în convenția intervenită. Această marfă, a fost identificată, sub aspect cantitativ și calitativ și de către expertul contabil -, în baza probelor aflate la dosar.
În conformitate cu procesele-verbale (56-66), reclamanta a predat marfă și în perioada 03.10.2002 - 09.10.2002.
Cu privire la valoare, în mod corect, instanța de fond, a dat valoare juridică expertizei contabile extrajudiciare, întrucât a coroborat această probă, cu celelalte probe administrate, iar părțile nu au formulat obiecțiuni. Cuantumul este cel echivalent valorii mărfii, conform clauzei contractuale.
Tot în mod corect, a interpretat și dispozițiile contractuale, acordând în mod corect, daunele calculate.
Este nefondată critica apelantei, privind compensarea legală, întrucât art.1144 Cod civil, impune ca cele două creanțe să existe simultan, însă în speță, nu există această simultaneitate (15 august și respectiv 15 septembrie 2002). Nici din sentințele judecătorești invocate, nu a rezultat acest aspect și nici chiar că reclamanta, ar fi fost debitoare la momentul denunțării unilaterale a convenției.
Faptul că despăgubirile acordate, depășesc valoarea chiriilor datorate, derivă din convenția părților, nefiind astfel posibilă, acordarea dobânzii legale. Legiuitorul nu a impus în cazul acestor convenții un prag maxim de raportare pe parcursul derulării convenției.
În privința cantității de marfă, aflată în depozit la data de 07.10.2002, apelanta nu a depus documente contabile sau alte probe care să demonstreze o situație diferită celei ce a rezultat din probatoriul administrat și din expertiza contabilă extrajudiciară. În aceste condiții, readministrarea acestei probe, a devenit inutilă.
Față de cele menționate, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta "", cu sediul în R V,-,.18,.A,.2, județul V, împotriva sentinței nr.99 din 02 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Comercial și de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr- (număr în format vechi 224/Com/2006), intimași fiind reclamanta "", cu sediul social în R V,-,.205, judțul prin lichidator, cu domiciliul în R V,-, -.20,.E,.7, județul V și intervenientul, domiciliat în R V,-, -.4,.C,.9, județul
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 iunie 2008, la Curtea de Apel Pitești - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
6 ex./20.06.2008
Jud.fond:
Președinte:Gina AchimJudecători:Gina Achim, Ioana Miriță, Fabiola Ion Grigorescu
