Reziliere contract comercial Spete. Decizia 133/2008. Curtea de Apel Timisoara

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA

SECȚIA COMERCIALĂ

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR. 133/

Ședința publică din 19 iunie 2008

Completul de judecată compus din:

PREȘEDINTE: Marian Bratiș

JUDECĂTOR 2: Magdalena Mălescu

GREFIER: - -

S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T, Primăria Municipiului T și pârâta SC SRL T, împotriva sentinței civile nr. 162/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr-, având ca obiect reziliere contract.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic pentru reclamanții apelanți și avocat în reprezentarea pârâtei apelante.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, reprezentanta pârâtei apelante depune la dosar Note de ședință, însoțite de un set de înscrisuri, care se comunică și reprezentantei reclamanților apelanți.

Reprezentanta pârâtei apelante precizează că nu mai susține cererea de suspendare a executării vremelnice a sentinței apelate formulată prin Memoriul cu privire la motivele de apel.

Nemaifiind alte cereri de formulat instanța acordă cuvântul părților în dezbaterea apelului.

Reprezentanta pârâtei apelante solicită admiterea apelului, admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în judecarea pricinii, competența revenind Judecătoriei Timișoara, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii întrucât nu s-a parcurs procedura prevăzută de art. 720¹alin. 2 - 5 Cod procedură civilă și admiterea și a excepției prescripției extinctive, și respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

Reprezentanta reclamanților apelanți solicită admiterea apelului reclamanților și respingerea apelului pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Deliberând asupra apelurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 162/PI/11.03.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timișa fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților precum și excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T, a fost respinsă acțiunea reclamaților Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă, a fost admisă în parte cererea reclamantului MUNICIPIUL T reprezentat de Primarul Municipiului, în contradictoriu cu pârâta, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în mun. T,-, jud. T, înscris în CF col. nr. 8464 T, nr. top. 17072, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 81,20. s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 630/30.04.1999 încheiat între părți, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma totală de 12.553 lei, din care 11.842 lei reprezentând diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 711 lei penalități de întârziere, respingând în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 61.223 lei majorări de întârziere, obligând totodată pârâta să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș - Secția Comercială și de contencios Administrativ sub nr- din 17.12.2007, reclamanții MUNICIPIUL T PRIN PRIMARUL MUNICIPIULUI, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T au chemat în judecată pe pârâta T, solicitând instanței ca prin hotărâre să dispună: rezilierea contractului de închiriere nr. 630/1999, încheiat între Primăria Municipiului T, reprezentata prin Primar si pârâta mai sus menționată; evacuarea din imobilul situat în mun. T,-, jud. T, înscris în CF col. nr. 8464 T, nr. top. 17072, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 81,20.; obligarea la plata debitului in cuantum total de 73.776 lei, reprezentând diferența de chirie calculata conform nr. 42/2000 pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, în sumă de 11.842 lei, majorări de întârziere in suma de 61.223 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 și penalități de întârziere in cuantum de 711 lei datorate pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005, aferente contractului de închiriere nr. 630/1999, cu privire la spațiul cu alta destinație decât aceea de locuință situat în T,-, jud. T, înscris în CF col. nr. 8464 T, nr. top. 17072, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 81,20.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că:

- spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T,-, a fost închiriat către pârâta "" în baza contractului de închiriere nr. 630/1999.

- potrivit clauzelor contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art. 4 alin. 2, chiria lunară practicata urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-si asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.

- Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art. l că "începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință."

- Reactualizarea chiriei se referă atât la rata inflației cât si la alți factori cum ar fi modificările impuse de cerințe de natura economică ori financiară a, precum nivelul chiriei pe piața internă si externă pentru bunuri similare, zona de interes, destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.

- Hotărârea nr. 42/2000 a fost atacată în instanță, solicitându-se anularea acesteia. În aceste condiții, aplicarea acesteia a fost suspendată pe perioada litigiului, litigiu ce a fost soluționat irevocabil prin Decizia Civilă nr. 471/01.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - Secția Comerciala si Contencios Administrativ în dosar nr. 2564/CA/2001 si prin Decizia nr. 110 din 02 aprilie 2002 Curții Constituționale, publicată în nr. 409/13.06.2002.

- recalcularea tuturor chiriilor pentru spatiile cu alta destinație, calcularea diferențelor de chirie pentru toate spatiile cu altă destinație si comunicarea acestora către chiriași, necesitând un volum mare de lucru, prin Hotărârea nr. 18/20.07.2004 privind modificarea art. 3 din HCL nr. 37/25.02.2003 - pentru revocarea nr. 332/2002 privind modificarea tarifelor de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință, modificată prin nr. 95/22.04.2003 și nr. 13/27.01.2004, prevede faptul că achitarea diferenței din anul 2001 până la 28.02.2003, fără majorări și penalități de întârziere, se putea face până la data de 31.12.2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere si majorările legale.

- potrivit nr.OG 92/24.12.2003 privind Codul d e Procedura Fiscală, pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează dobânzi si penalități de întârziere, dobânzile se calculează pentru fiecare zi începând cu ziua imediat următoare a termenul de scadență, respectiv 01.01.2005, și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, iar penalitățile de întârziere sunt de 0,5 % pentru fiecare lună și / sau fracțiune de lună de întârziere începând cu data de întâi a lunii următoare a scadentei până la achitarea integrala respectiv, 01.01.2005 - 31.12.2005, în anul 2006 actul normativ mai sus menționat nu mai prevede perceperea de penalități de întârzieri.

- nr. 42/2000 este un act administrativ în adoptarea căreia este abilitat prin Legea administrației publice locale iar dispozițiile art. 4 din contract au dobândit la rândul lor putere de lege între părți conform art. 969-970.civ.

- Este dreptul oricărui proprietar de a decide modul, condițiile si prețul la care înțelege să fructifice bunurile din proprietate și să le culeagă fructele astfel obținute.

- Hotărârea unilaterală a proprietarului prin care stabilește suma la care înțelege să fructifice proprietatea este un act de gestiune ce nu produce efecte juridice prin simpla manifestare unilaterală a voinței. Această voință va fi impusă actualilor și viitorilor chiriași numai dacă voința manifestată a proprietarului se va întâlni cu voința locatarilor sau viitorilor locatari și se materializează într-un acord de voință.

- Având în vedere că prin contract părțile au convenit în privința reactualizării chiriei iar nr. 42/2000 a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale, se poate constata că "" nu a fost vătămată sub nici o formă în drepturile sale.

- Hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, astfel că este inadmisibil ca unele societăți să plătească chiria în formă modificată în raport cu aceste hotărâri iar celelalte societăți nu, prevalându-se de faptul că nu li s-au comunicat fișele de calcul ale chiriei sau facturile aferente, astfel încât noul cuantum al chiriei să devină o clauză contractuală obligatorie.

- Pentru spațiul cu alta destinație decât aceea de locuința situat în T,-, închiriat la "" a rezultat o diferența de chirie pe perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 de 11.842 lei.

- Având în vedere faptul că aceasta nu a achitat diferența de chirie mai sus menționată până la data de 31.12.2004 conform nr. 18/20.07.2004, au rezultat penalități de întârziere pe perioada 01.01.2005-31.12.2005 în sumă de 711 lei și majorări de întârziere pe perioada 01.01.2005-31.10.2007 de 61.223 lei, calculate conform contractului de închiriere.

- Prin adresele nr. SC 2003-5110/27.03.2003, SC 2007-
7572/31.03.2007, instituția reclamantă a solicitat achitarea sumei restante, pârâta neconformându-se, respectiv nu a achitat chiria restantă.

- Prin înștiințarea de plată cu nr. -7572/31.03.2007, instituția reclamantă a invitat societatea pârâtă la soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor contestații referitoare la debitele restante, în termen de 15 zile de la primirea înștiințării, la serviciul de specialitate din cadrul instituției reclamante, respectiv Biroul Urmărire Venituri, însă pârâta nu a dat curs acestor invitații.

- Hotărârea nr. 42/2000 este, cum rezultă din cuprinsul său, un act administrativ de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință, act de autoritate care stă la baza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune - care în ce privește cauza de față este contractul de închiriere între părți.

În drept, au fost invocate disp. art. 969 - 970, 1020, 1021.civ.; art. 274.pr.civ.; art. 4 din contractul de închiriere și HCL 42/2000 (filele 3-6).

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care în primul rând a invocat excepția de necompetență a Tribunalului Timiș, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției, iar în al doilea rând a solicitat respingerea pe fond a acțiunii ca neîntemeiată, arătând că:

- În privința necompetenței materiale, art. 2 alin. 1 pct. 1.proc.civ. stabilește competența în primă instanță a tribunalului cu privire la procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei. Întrucât cererea introductivă de instanță este una de natură comercială, deoarece imobilul care face obiectul contractului de închiriere are destinația de spațiu comercial, făcând parte din fondul de comerț al societății, prima cerință a textului legal este îndeplinită. însă, având în vedere faptul că suma solicitată prin petitul acțiunii este în cuantum de 73.776 lei, deci sub plafonul indicat de lege în stabilirea competenței tribunalului, speța de față cade în sfera de competență a judecătoriei, căreia codul d e procedură civilă îi stabilește o competență de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță.

- în privința inadmisibilității acțiunii, reclamanta avea obligația, potrivit art. 720¹.proc.civ. de a încerca o soluționare amiabilă a litigiului pe calea invitației la conciliere. Or, această obligație nu a fost niciodată adusă la îndeplinire, întrucât pârâta nu a fost convocată în acest scop, neexistând nici un fel de dovadă în sensul îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor stricte pe care art. 720¹alin. (2)-(5) le impune ca fază premergătoare oricărei cereri în materie comercială evaluabilă în bani. Pe cale de consecință, acțiunea introductivă de instanță este inadmisibilă, întrucât nu s-a parcurs procedura prealabilă prevăzută în mod imperativ de legea procesual civilă, fapt care constituie un fine de neprimire pentru instanța de judecată.

- În ceea ce privește excepția prescripției acțiunii intentate, perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform nr. 42/2000 începe la data de 01.01.2001 și se încheie la data de 28.02.2003. In considerarea faptului că ne aflăm în prezența unor relații contractuale de natură comercială, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție în această materie fiind acela de 3 ani, iar acest termen curge în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanța pe care reclamanta o solicită este în prezent prescrisă în întregime.

- În același sens, așa cum susține și reclamanta, termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era, cel mai târziu, data de 01.10.2002, dată la care s-a pronunțat în dosarul nr. 2564/CA/2001 Decizia civilă nr. 471 de către Curtea de Apel Timișoara - Secția Comercială și Contencios Administrativ.

- În ceea ce privește fondul cauzei, acțiunea intentată este neîntemeiată în ceea ce privește toate capetele de cerere.

- relativ la petitul vizând rezilierea contractului de închiriere, și în prezent locatorul ne emite facturi pentru chirie pe care pârâta le achită, astfel că părțile, inclusiv reclamanta, înțeleg să își manifeste în continuare acordul de voință inițial exprimat. Mai mult decât atât, rezilierea este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. In cazul dedus judecății nu se poate reține că pârâta ar fi avut un comportament culpabil de nerespectare a clauzelor contractuale, astfel că această sancțiune nu poate opera. Din lectura motivelor acțiunii nu se desprinde care ar fi temeiul în baza căruia reclamanta solicită rezilierea contractului.

- Reclamanta ar fi putut solicita o eventuală reziliere a contractului, în baza art. 6 al acestuia, în cazul în care ar fi emis facturi pentru diferențele de chirie invocate, iar pârâta nu le-ar fi achitat în termen de 30 de zile calendaristice. Or, până în momentul de față, pentru aceste diferențe de chirie reclamanta nu le-a emis factură fiscală, înțelegând să se adreseze direct instanței de judecată. Prin urmare, nu poate fi considerată nerespectare culpabilă a contractului faptul că pârâta n-ar fi plătit aceste sume, în contextul în care nu i s-a emis nici un document fiscal în baza căruia să facă acest lucru, și, mai mult decât atât, în contextul în care dreptul de a mai cere aceste sume s-a stins prin prescripție extinctivă.

- Mai mult decât atât, reclamanta nu și-a exprimat niciodată vreo pretenție cu privire la sumele pe care le pretinde în prezent prin cererea de chemare în judecată, nu le-a făcut nici o comunicare prin care să arate suma solicitată sau temeiul în baza căruia pârâta îi datorează debitul despre care face vorbire în petitul acțiunii sale.

- Așadar, față de conduita contractuală a reclamantei, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, datorate cu orice titlu, pentru care aceasta nu a emis facturi, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept(nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans).

- Solicitarea rezilierii apare ca fiind, de altfel, tardivă, în contextul în care reclamanta putea face acest lucru, conform art. 6 din contract, în termen de 30 de zile calendaristice și nu ar mai fi continuat relația contractuală materializată prin emiterea facturilor fiscale pentru chiriile curente și plata de către pârâtă a acestora.

- Relativ la petitul vizând evacuarea, având în vedere faptul că acesta este un accesoriu al primului petit(accesorium sequitur principale),toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere urmează a fi aplicatemutatis mutandisși în acest caz. Nepronunțându-se rezilierea, nu se va putea pronunța nici evacuarea subscrisei, care este titulara unui drept de folosință născut în baza unui contract de închiriere perfect valabil.

- În ceea ce privește obligarea la plata debitului reprezentând diferența de chirie calculată conform nr. 42/2000, dacă se va trece peste excepțiile mai sus invocate, se solicită a se avea în vedere următoarele argumente:

- În primul rând, în petit se arată că diferența de chirie a fost calculată pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003. Insă, așa cum rezultă din fișa de calcul întocmită de către reclamantă și acceptată de pârâtă, începând cu data de 01.11.2002, părțile au convenit, facturat și, respectiv, plătit, o chirie majorată în conformitate cu dispozițiile invocate de reclamantă. Astfel, perioada pentru care s-ar fi putut calcula eventualele diferențe ar fi trebuit să se încheie la data de 01.11.2002, și nu la data de 28.02.2003;

- Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și mai sus, reclamanta, pentru a pretinde plata diferențelor de chirie, ar fi trebuit să se conformeze prevederilor legislației fiscale, care îi impunea emiterea unor facturi fiscale pentru sumele pretinse la plată. Până în prezent, reclamanta nu a procedat la emiterea unor facturi fiscale în acest sens, astfel că pârâta nu ar fi putut achita aceste sume în lipsa unor documente justificative din punct de vedere contabil și fiscal. Dacă pârâta ar fi procedat la achitarea unor astfel de sume în lipsa facturilor fiscale, s-ar fi expus unui dublu risc: sumele_;respective nu ar fi fost deductibile la calculul impozitului pe profit; plata unor sume în lipsa unor facturi constituie contravenție. Prin urmare, pe această cale, reclamanta impune pârâtei să aibă un comportament contrar prevederilor legale în materie fiscală și contabilă.

- în ceea ce privește accesoriile creanței solicitate (majorări de întârziere și penalități), reclamanta omite să lectureze prevederile art. 6 din contract, care constituie clauză penală, obligatorie ca și însuși contractul(pacta sunt servanda).Pe această cale părțile au optat ca la momentul încheierii contractului să stabilească întinderea prejudiciului ce va fi suportat de către locatar în cazul neplății chiriei. Astfel, părțile au prevăzut, cu putere de lege, că "nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice". Așadar, solicitarea unor accesorii în afara limitelor de timp și cuantum stabilite prin acordul părților apare ca fiind abuzivă. Prin urmare, reclamanta ar fi putut solicita cel mult 5% din suma restantă pe fiecare zi de întârziere și pentru maximum 30 de zile calendaristice.

- În schimb, reclamanta pretinde plata unor accesorii reglementate de Codul d e procedură fiscală - majorări de întârziere și penalități de întârziere, accesorii specifice creanțelor fiscale.

- Reclamanta confundă natura juridică a sancțiunilor contractuale stabilite într-o convenție comercială cu cele stabilite printr-o lege sau un alt act normativ, neobservând că aceste accesorii nu au cuantumul reglementat pentru creanțele fiscale accesorii omonime. Mai mult decât atât, pentru perioada de timp vizată, respectiv, 01.01.2005 - 31.10.2007, în România se aplicau dobânzi și nu majorări de întârziere, noțiunea de majorări de întârziere fiind reintrodusă abia de la 01.01.2006.

- Apare astfel evident faptul că noțiunea de majorări de întârziere uzitată relativ la un contract de drept privat cum este contractul de închiriere, care are natura juridică a unei clauze penale, nu se identifică cu noțiunea de majorări de întârziere prevăzută de Codul d e procedură fiscală ca desemnând accesorii ale unei creanțe fiscale.

- . debitul datorat de pârâtă cu titlu de "diferență de chirie" în categoria creanțelor bugetare, reclamanta se dovedește a fi victima mai multor confuzii logice și terminologice grave:

- În primul rând, reclamanta consideră că este aplicabilă legislația fiscală ( Codul d e procedură fiscală adoptat prin nr.OG 92/2003), în contextul în care avem de a face cu o creanță bugetară nefiscală,iar art. 1 alin. 1 din nr.OG 92/2003 dispune: "prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal";

- În al doilea rând, reclamanta nu observă că, având o pretinsă creanță bugetară stabilită printr-un contract comercial, care prevede o clauză penală pentru întârzierea în executarea obligațiilor, nu mai poate aplica și o sancțiune administrativ-fiscală - penalitățile de întârziere, acestea fiind aplicabile numai în cazul în care s-ar fi aplicat dobânzile, respectiv, majorările de întârziere fiscale;

- În legislația fiscal-bugetară românească nu există reglementat niciun caz în care să se aplice drept creanță bugetară accesorie doar penalități, astfel că, în contextul în care majorările de întârziere stabilite contractual, valorând, așa cum am arătat, clauză penală, nefiind echivalentul dobânzilor fiscale și, ulterior datei de 01.01.2006, majorărilor de întârziere (fiscale), penalitățile nu sunt aplicabile asupra debitului.

În drept, au fost invocate disp. art. 115 și următoarele din Codul d e procedură civilă, precum și textele legale amintite în întâmpinare (filele 34-36).

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, arătând că:

1. - Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru
neîndeplinirea procedurii prealabile, solicită respingerea acesteia ca
nefondată. Învederează instanței de judecată faptul că societatea pârâtă a fost
convocată prin numeroase adrese și înștiințări de plată, respectiv -
5110/27.03.2003, -7572/31.03.2007, să se prezinte la sediul instituției
reclamante, la serviciul de specialitate - Biroul Urmărire Venituri, în vederea
soluționării pe cale amiabilă a eventualelor contestații referitoare la debitele
restante însă pârâta nu a dat curs acestor invitații.

- Așa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, societatea pârâtă a cunoscut pretențiile reclamantului și temeiul lor legal, a fost notificată cu privire la cuantumul chiriei solicitat ca urmare a adoptării nr. 42/2000, precum și perioada de la care se aplică noul tarif de închiriere. Mai mult, pârâta nu a atacat adresele mai sus menționate, acceptând tacit sumele înscrise în acestea.

2. - Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, solicită
respingerea acestei excepții ca neîntemeiată, în speță fiind aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

- Potrivit OG nr.45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, venituri bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat precum si cele prevăzute la art. 5 alin. l lit. b-d din actul normativ mai sus menționat.

- De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale, si evidențiate în detaliu în Anexa nr. 1 la OG nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor si a altor venituri la bugetele locale.

- Mai mult, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917/12.12.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se ca și venituri la bugetul local al Municipiului T, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local.

- In acest sens, practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2000 constituie creanțe bugetare: Sentința civilă nr. 709/CA/22.11.2005, Sentința civilă nr. 708/CA/22.11.2005 unde se arată că, creanțelor bugetare li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani si nu termenul general de prescripție de 3 ani.

- Potrivit art. 91 din OG nr. 92/24 decembrie 2003, republicată privind Codul d e procedură fiscală publicată în Monitorul Oficial nr. 513/31 iulie 2007:

"1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."

- Deși instituția reclamantă susține că sumele datorate de pârâtă se prescriu după un termen special, acela de 5 ani, potrivit Codului fiscal, fiind vorba de creanțe bugetare, totuși pretențiile nu sunt prescrise nici dacă prescripția se calculează funcție de termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă conform art. 1865 pct. 1, 1867.civ.

- Or, nr. 42/2000 a fost contestată în instanță, de Asociația din Comerț, Alimentație publică și Turism și intervenienții Prefectul jud. T, precum și un număr mare de chiriași, prin care a fost solicitată anularea respectivei hotărâri de consiliu local. Acțiunea aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 317/3.01.2001, dosar soluționat, prin admiterea acțiunii, cu consecința anulării nr. 42/2000, prin sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001.

- Împotriva acestei sentințe, Consiliul Local al Municipiului
Tad eclarat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr. nr.
471/1.10.2002. Urmare a admiterii recursului, sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001 a fost modificată, în sensul că, acțiunea reclamantei Asociația din Comerț, Alimentație și Turism Taf ost respinsă, cu consecința menținerii nr. 42/2000.

- Pe perioada judecării contestației, hotărârea nr. 42/2000 a Consiliului Local Taf ost suspendată, iar pentru spațiile locative cu altă destinație decât aceea de locuințe au fost facturate chiriile la tarifele nemodificate.

- Termenul scadent de plata a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit 42/2000 a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31.12.2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula majorări și penalități de întârziere.

3. Referitor la fondul cauzei, solicită admiterea în întregime a acțiunii formulată de instituția reclamantă ca temeinică și legală.

- Chiria restantă solicitată reprezintă diferența de chirie pentru perioada 1.01.2001 - 28.02.2003, rezultată ca urmare a aplicării tarifelor stabilite prin nr. 42/2000, în vigoare prin Decizia civilă nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosar nr. 2564/CA/2001, precum și Decizia Curții Constituționale publicată în nr. 409/13.06.2002.

- Reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr. 42/2000 prevede că începând cu data de 1.01.2001 tarifele de bază/mp la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr. 1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, aflate în administrarea Consiliului Local Față de prevederile art. 4 din contractul de închiriere (care prevăd că prin hotărâri ale consiliului local chiria să fie reactualizată/modificată) și, în conformitate cu nr. 42/2001, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 12.411 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit 42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pentru care au fost calculate penalități și majorări de întârziere.

- Instituția reclamantă a înștiințat societatea pârâtă despre diferența de chirie pe perioada 01.01.2001-28.02.2003, majorările și penalitățile de întârziere solicitate prin numeroase adrese, respectiv -5110/27.03.2003, -7572/31.03.2007.

- Mai mult, începând cu data de 01.03.2003 pârâta a achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform nr.42/2000, adică în cuantum reactualizat, aceasta fiind si data la care pârâta a luat cunoștință de intenția locatorului.

- Faptul că Municipiul T prin Primar în calitate de locator nu a emis facturile aferente privind plata diferenței de chirie si pe perioada 01.01.2001-28.02.2003, nu înseamnă că a renunțat la aceste diferențe si că nu le mai poate solicita pe considerente de oportunitate pe calea prezentei acțiuni.

- Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere nr. 1159/2000 ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliu Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art.969 si 970.Civ, modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife, chiar dacă în momentul de față aceste contracte au încetat.

- Hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora.

- Astfel, singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin nr.42/28.09.2000, respectiv 01.01.2001 (filele 68-72).

A fost administrată proba cu înscrisuri.

Reclamanta a depus la dosar copii după: referat privind deschiderea unei acțiuni în instanță împotriva pârâtei ( 10-11); notă de calcul până la data de 31.10.2007 pentru pârâtă ( 12); contractul de închiriere nr. 630/30.04.1999 încheiat între părți ( 13-16); înștiințare de plată către pârâtă ( 17); adresă către pârâtă pentru înștiințarea noii valori a chiriei începând cu 01.01.2001 ( 18); cartea funciară nr. 8464 T ( 19-22); decizia civilă nr. 3304/24.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Comercială ( 73-75); sentința civilă nr. 709/CA/22.11.2005 a Tribunalului Timiș - Secția Comercială și de Contencios Administrativ ( 76-78); sentința civilă nr. 708/CA/22.11.2005 a Tribunalului Timiș - Secția Comercială și de Contencios Administrativ ( 79-81); decizia civilă nr. 167/CA/R/09.03.2006 a Curții de Apel Timișoara - Secția Comercială și de Contencios Administrativ ( 82-83); decizia civilă nr. 613/A/06.07.2007 a Tribunalului Timiș - Secția Civilă ( 84-86); fișa de calcul a diferențelor de chirie ( 45); nr. 37/25.02.2003 ( 63); nr. 95/22.04.2003 ( 64); nr. 13/27.01.2004 ( 65); nr. 18/20.07.2004 ( 66-67); nr. 42/28.09.2000 ( 49-52); referate, proiect de hotărâre și raport de avizare, pentru modificarea tarifelor de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință ( 53-62); alte înscrisuri.

La termenul de judecată din 22.02.2008, instanța a respins prin încheiere excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, cu motivarea că petitele principale (reziliere, evacuare) sunt neevaluabile în bani (fila 87).

Analizând probele administrate, instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 30.04.1999, între reclamanta Primăria Municipiului T în calitate de locator și pârâta în calitate de locatar, se încheie contractul de închiriere nr. 630, pentru imobilul situat în mun. T,-, jud. T, înscris în CF col. nr. 8464 T, nr. top. 17072, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 81,20.

Potrivit clauzelor contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art. 4 alin. 2, chiria lunară practicata urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care le abrogau pe cele anterioare.

Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință.

Această hotărâre a fost atacată în justiție de Asociația din comerț, Alimentație Publică și Turism T, intervenienții Prefectul Județului T și un număr mare de chiriași. Acțiunea a fost admisă în prima instanță și s-a dispus anularea nr. 42/2000. Consiliul Local al Municipiului a declarat recurs, care a fost admis și s-a respins acțiunea, nr. 42/2000 rămânând în vigoare.

Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003 se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 mai 2003.

Prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 31.12.2003.

Prin art. 1 din nr. 13/27.01.2004 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la data de 30.06.2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.

Prin art. 1 din nr. 18/20.07.2004 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.

Pârâta nu a făcut dovada că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 a achitat chiria majorată prin nr. 42/2000.

În art. 6 din contract se prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.

Potrivit art. 137 al. 1.pr.civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Având a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T și PRIMĂRIA MUNICIPIULUI T, tribunalul constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 republicată și modificată, privind administrația publică locală, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu; unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

Art. 1 al. 2 lit. i din aceeași lege prevede că unități administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele.

Conform art. 77 din actul normativ amintit, primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, neprevăzându-se că această structură ar avea personalitate juridică.

Potrivit art. 23 al. 1 din sus-menționata lege, consiliul local este autoritatea administrației publice prin care se realizează autonomia locală, neprevăzându-se că această autoritate ar avea personalitate juridică.

Art. 41 al. 1.pr.civ. stabilește că parte în judecată poate fi orice persoană care are folosința drepturilor civile.

Cum doar unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, rezultă că numai acestea pot sta în judecată.

Ca atare, va fi admisă excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T și va fi respinsă acțiunea acestor reclamați ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă.

Având a se pronunța asupra excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, prin prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Art. 7 al. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Pentru soluționarea excepției este necesară analiza următoarelor elemente: data nașterii dreptului la acțiune și durata termenului de prescripție.

În privința momentului nașterii dreptului la acțiune, se observă că prin art. 5 al. 1 din contractul de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.

Prin 4 al. 2 din contractul de închiriere, care conform art. 969 al. 1.civ. reprezintă legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului

Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință.

Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003, modificat succesiv prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003, art. 1 din nr. 13/27.01.2004 și art. 1 din nr. 18/20.07.2004, se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.

Sintetizând, părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat la 31.12.2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001.

Prin urmare, văzând și art. 6 din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenței (31.12.2004), respectiv 30.01.2005.

Față de data introducerii cererii de chemare în judecată (14.12.2007), se observă că termenul de prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în raport cu Decretul nr. 167/1958 (3 ani, așa cum susține pârâta) sau în raport cu nr.OG 92/2003 (5 ani, așa cum susține reclamantul).

În consecință, va fi respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Având a se pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtă în întâmpinare, tribunalul constată că și aceasta este neîntemeiată.

Astfel, pârâta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru că nu s-au respectat cerințele art. 720¹.pr.civ. privind procedura concilierii prealabile în litigiile comerciale.

Conform art. 720¹al. 1.pr.civ. în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Este de netăgăduit că nerespectarea prevederilor art. 720¹al. 1.pr.civ. atrage sancțiunea nulității relative în condițiile art. 105 al. 2.pr.civ. care stabilește că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Rațiunea concilierii prealabile prevăzută de art. 720¹al. 1.pr.civ. este aceea de a degreva instanțele de judecată prin încercarea de soluționare amiabilă a diferendelor comerciale având ca obiect pretenții bănești, precum și de a asigura celeritatea soluționării litigiilor ce nu au putut fi evitate, prin cunoașterea de către pârât, anterior sesizării instanței, a pretențiilor reclamantului, a temeiului lor de fapt și de drept și a actelor doveditoare pe care se sprijină acestea.

În primul rând, pârâta cunoștea pretențiile reclamantului și temeiul lor de fapt și de drept, întrucât potrivit art. 4 alin. 2 din contractul de locațiune chiria lunară practicată urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului O dată cu adoptarea și publicarea nr. 42/2000, pârâta nu poate invoca faptul că nu a cunoscut pretențiile reclamantului privind chiria majorată, în raport de elementele inserate în contract pentru determinarea cuantumului chiriei - suprafață și tariful de bază pe

În al doilea rând, pârâta s-a aflat printre contestatorii nr. 42/2000, fiind intervenient în faza de recurs în dosarul nr. 2564/CA/2001 al Curții de Apel Timișoara, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 471/CA/R/01.10.2002 amintită. Acest aspect denotă faptul că orice încercare de conciliere pe tema chiriei majorate în baza nr. 42/2000 erau sortite eșecului.

Având în vedere că anterior introducerii acțiunii de drept comun a fost soluționată o cerere în contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea nr. 42/2000 ce constituie tocmai temeiul pretențiilor reclamanților, litigiu în care pârâta a intervenit în faza de recurs pe o poziție procesuală opusă celei a Consiliului Local al Municipiului T, instanța apreciază că procedura contenciosului administrativ desfășurată corespunde scopului pentru care au fost edictate dispozițiile art. 720¹.pr.civ. și că o nouă conciliere ar fi fost superfluă și lipsită de orice finalitate.

Pe de altă parte, din considerentele expuse mai sus, rezultă că pârâta nu a făcut dovada existenței vreunei vătămări datorate lipsei procedurii concilierii directe și, cu atât mai puțin, a împrejurării că vătămarea nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu încălcarea art. 702¹.pr.civ.

În consecință, va fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Examinând fondul cauzei, instanța a considerat că acțiunea reclamantului MUNICIPIUL T reprezentat de Primarul Municipiului este întemeiată în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în parte în privința capătului de cerere constând în pretenții.

Astfel, potrivit art. 1439 al. 2.civ. în caz când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.

La dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform nr. 42/2000.

Ca atare, se va dispune rezilierea contractului de închiriere nr. 630/30.04.1999 încheiat între părți.

Referitor la capătul de cerere constând în evacuarea pârâtei, se observă că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios.

În consecință, s-a dispuns evacuarea pârâtei din imobilul situat în mun. T,-, jud. T, înscris în CF col. nr. 8464 T, nr. top. 17072, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 81,20.

În privința capătului de cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a majorărilor și a penalităților, prima instanță a considerat că pretențiile reclamantului sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în diferențele de chirie și penalitățile.

Conform art. 1429.civ. locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite.

Din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei rezultă că acesta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379.pr.civ.

Debitul constând în chirie are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului T prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe, în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la nr. 42/2000.

Pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pârâta datorează o diferență de chirie de 11.842 lei.

Vor fi înlăturate susținerile reclamantului conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei sunt aplicabile disp. nr.OG 92/2003 deoarece veniturile din chirii ar constitui creanțe bugetare. Astfel, tribunalul observă că aplicabilitatea Codului d e procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte deoarece atâta vreme cât între părți există un contract valabil încheiat acesta își produce efectele potrivit clauzelor sale, iar pe de altă parte deoarece, chiar dacă veniturile din chirii constituie creanțe bugetare, această împrejurare nu implică și caracterul fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de egalitate juridică între părți, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță, raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legii civile.

Rezultă că reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală.

Reclamantul este însă îndreptățit la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.

Cum penalitățile se calculează la suma datorată iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150 % din debit. Art. 4 al. 3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă pe care reclamantul o poate pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 11.842 lei. Dar, reclamantul a solicitat penalități doar în cuantum de 711 lei, situație în care își găsește aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în disp. art. 129 al. 6.pr.civ. potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Prin urmare, pârâta va fi obligată să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma totală de 12.553 lei, din care 11.842 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 711 lei reprezintă penalități de întârziere.

Va fi respinsă în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 61.223 lei majorări de întârziere.

Văzând și disp. art. 274.pr.civ. pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, aceasta va fi obligată să plătească reclamantului MUNICIPIUL T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată, reprezentând timbre judiciare (2 x 0,3 lei) și taxe judiciare de timbru (2 x 8 lei).

Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin cererea de apel reclamanții au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii.

În motivare se arată că potrivit art.4 alin.2, chiria lunară practicată urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, sens în care se arată că succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare, condiții în care, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.

Se arată că Hotărârea T nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește la art. 1 că "Începând cu data de 01.01.2002 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință", reactualizarea chiriei referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori cum ar fi modificările impuse de cerințe de natură economică ori financiară a, precum nivelul chiriei pe piața internă și internă pentru bunuri similare, zona de interes și destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.

Reclamanții apelanți învederează faptul că pârâta intimată nu respectă principiul potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", respectiv clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere mai sus precizat (art.4).

Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, Consiliul Local al Municipiului T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr.42/2000.

Reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art.4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr.42/2000 prevede că începând cu data de 1.01.2001 tarifele de bază/mp la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr.1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea ce locuință, aflate în administrarea Consiliului Local Față de prevederile art.4 din contractul de închiriere și, în conformitate cu nr.42/2000, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 11.842 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit nr.42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pentru care au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 711 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 și majorări de întârziere în cuantum de 61.223 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.10.2007 (dată până la care au fost calculate aceste majorări, respectiv dată la care a fost înaintat referatul de către serviciul de specialitate din cadrul instituției în vederea promovării acțiunii în instanță).

În ceea ce privește temeiul de drept al calcului majorărilor și penalităților de întârziere, se arată că acesta este nr.OG 92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală, potrivit căreia, pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală.

Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere, recurenta a solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, în timp ce majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății.

Conform prevederilor art. 6 din contractul de închiriere nr. 917/1999 nerespectarea termenului de plată către locator se penalizează cu 5 %/zi de întârziere pentru maxim de 30 de zile. După această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator.

Se arată faptul că, prin nr. 182/2001 se modifică art.6 din contract, procentul de penalizare fiind de 0,5 %/zi de întârziere, fără a fi precizată perioada de 30 de zile pentru care urmează să fie percepute penalizări de întârziere. După 30 de zile de la data la care trebuia plătită chiria, contractul se reziliază de drept, însă penalizările și majorările de întârziere se percep până la data plății.

Din cele expuse, rezultă că documentele justificative care reglementează și stabilesc obligațiile părților este contractul de închiriere, precum și hotărârile de Consiliu Local care sunt acte normative având caracter public și care se aplică tuturor celor care intră sub incidența lor.

Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art.4 alin.2 din contractul de închiriere nr. 917/1999 ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliul Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 și 970.civ. modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife.

Hotărârea nr. 42/2000 este, cum rezultă din cuprinsul sau un act administrativ de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, act de autoritate care stă la blaza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune - care în ce privește cauza de față este contractul de închiriere între părți.

Consideră că art.4 al.3 din Legea nr. 469/2002 nu este aplicabil în speță, venind în contradicție cu principiul echității. Mai mult decât atât motivarea instanței este ambiguă, respectiv "Cum penalitățile se calculează la suma datorată, iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150/% din debit. Art.4 al.3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate suma maximă pe care reclamantul o poate pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 11.842 lei".

Reclamanții apelanți solicită a se observa faptul că se face o confuzie între penalități de întârziere și majorări de întârziere. Penalitățile de întârziere se percep pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 (perioadă în care au fost în vigoare, fiind reglementate de nr.OG 92/2412.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală), fiind 0,5 %/lună din suma datorată, în timp ce majorările de întârziere se percep de la data de 01.01.2005 până la data plății (fiind reglementate prin H, nr. 182/2001), reprezentând 0,5 %/zi de întârziere din suma datorată.

Pe de altă parte, în vederea respectării principiilor egalității și echității,m specifică unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, astfel că este inadmisibil că unele societăți chiriașe să plătească chiria în formă modificată, precum și majorările și penalitățile de întârziere, în raport cu actele normative în vigoare, iar alte societăți nu, prevalându-se de faptul că majorările de întârziere depășesc cuantumul debitului principal.

La rândul său, pârâta SC SA Tas olicitat admiterea apelului, în primul rând, admiterea excepției de necompetență a Tribunalului Timiș în judecarea prezentei cauze în primă instanță, cu consecința anulării sentinței atacate și trimiterea cauzei spre judecare Judecătoriei Timișoara; în al doilea rând, în principal, schimbarea în tot a sentinței atacate, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile și, respectiv, a excepției prescripției dreptului la acțiune al intimatei-reclamante, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței atacate, ca urmare a constatării faptului că sentința atacată este netemeinică, dispunând respingerea acțiunii formulate de reclamantul Municipiul

Totodată, în baza prevederilor art. 280.proc.civ. solicită a se dispune suspendarea executării vremelnice a sentinței apelate.

În motivare se arată că, raportat la susținerea primei instanțe cu privire la caracterul neevaluabil în bani al cererii introductive de instanță, consideră că existența unui petit prin care sunt emise pretenții de natură bănească atrage după sine în mod obligatoriu încadrarea întregii acțiuni civile în categoria celor evaluabile în bani, de natură a atrage competența în primă instanță de judecătoriei în speța de față, și nu a tribunalului, cum în mod greșit a apreciat instanța.

Mai mult decât atât, în sentința atacată, însăși instanța își manifestă achiesarea la opinia pârâtei apelante, întrucât atunci când se pronunță cu privire la inadmisibilitatea acțiunii datorată lipsei procedurii prealabile, aceasta nu se întemeiază pe susținerea faptului că această procedură nu ar fi obligatorie datorită caracterului neevaluabil în bani a cererii de chemare în judecată, cum ar fi cerut-o logica în argumentație, ci, dimpotrivă, arată că această procedură se impunea în speță (afirmând tacit prin aceasta că cererea avea caracter evaluabil în bani), însă finalitatea acesteia s-a atins prin alte mijloace.

În logica instanței, petitul principal ar fi reprezentat de capătul de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere, însă, așa cum rezultă din motivarea sentinței, rezilierea intervine ca o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a diferenței de chirie. Prin urmare, numai în cazul în care s-ar constata neplata s-ar putea dispune rezilierea, astfel că atât acest capăt de cerere, cât și cel vizând evacuarea pârâtei, apar ca un accesoriu al petitului privind pretențiile bănești.

În al doilea rând, instanța a considerat ca neîntemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii. Astfel, înainte de a sesiza instanța în scopul obligării pârâtei apelante la plata debitului pe care reclamanta apelantă susține că-l datorează, aceasta avea obligația, potrivit art. 720¹.proc.civ. de a încerca o soluționare amiabilă a litigiului pe calea invitației la conciliere.

În schimb, prima instanță a considerat că această procedură impusă de lege ar fi fost acoperită prin cunoașterea de către pârâta apelantă a pretențiilor reclamantei apelante ca urmare a intervenției pe care a efectuat-o în litigiile având ca obiect modificarea chiriilor, concluzionând, în baza unui raționament logic propriu, că orice încercare de conciliere din partea reclamantei era "sortită eșecului" și că " o nouă conciliere ar fi fost superfluă și lipsită de orice finalitate".

Or, aceste afirmații sunt pe cât de absurde, pe atât de ilogice, sens în care pârâta apelantă precizează că, în primul rând, instanța nu are căderea de a aprecia șansele de reușită ale unei asemenea proceduri în contextul în care legea nu îi acordă o asemenea prerogativă. Legea este suficient de clară în această materie atunci când statuează obligativitatea respectării acestei proceduri, fapt pentru care aprecierea oportunității unei proceduri impuse de către legiuitor transpune acest demers al instanței într-un cadrul cât se poate de nelegal.

În al doilea rând, afirmațiile instanței relativ la echivalarea acestei proceduri cu procedura contenciosului administrativ desfășurată, printre alții, și de către pârâta apelantă, nu pot fi reținute, întrucât în această procedură intimatul a avut un rol pasiv, neconcordant cu rolul activ pe care îl pretinde art. 720¹proc.civ. În plus, nu revenea pârâtei sarcina de a efectua această procedură.

De altfel, această procedură a contenciosului administrativ despre care se face vorbire a avut loc în perioada 2001 - 2002, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în decembrie 2007, între aceste două evenimente interferându-se o perioadă prea lungă de timp pentru ca primul dintre acestea să poată constitui o procedură prealabilă de conciliere directă în sensul avut în vedere de legiuitor. Mai mult, la momentul parcurgerii așa-numitei proceduri "echivalente" procedurii concilierii, dreptul material la acțiune al reclamantei nu era născut, astfel că orice procedură prealabilă era în acel moment prematură.

În ceea ce privește excepția prescripției acțiunii intentate împotriva pârâtei apelante, de asemenea respinsă de către instanță ca neîntemeiată, aceasta susține în continuare faptul că perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform nr. 42/2000 începe la data de 01.01.2001 și se încheie la data de 28.02.2003. În considerarea faptului că se află în prezența unor relații contractuale de natură comercială, în conformitate cu prevederile art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție în această materie fiind acela de 3 ani, iar acest termen curge în mod separat pentru fiecare chirie datorată, creanța pe care intimatul o solicită este în prezent prescrisă în întregime.

În același sens, se arată faptul că termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era, cel mai târziu, data de 01.10.2002, dată la care s-a pronunțat în dosarul nr. 2564/CA/2001 Decizia civilă nr. 471 de către Curtea de Apel Timișoara.- Secția Comercială și de Contencios Administrativ.

În contra celor susținute de către pârâtă, instanța a înțeles să invoce ca argument faptul că "părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat la 31.12.2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001".

Or, prin acest fel de afirmații, instanța nu a făcut altceva decât să adauge la contractul încheiat între părți. Astfel, contractul nu prevede nicidecum că plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărârile consiliului local, ci arată că părțile au convenit ca stabilirea și reactualizarea acestei chirii să se efectueze în baza acestor hotărâri, în acest sens fiind relevant și capitolul la care aceste prevederi, de altfel, se regăsesc, și anume la capitolul intitulat "PREȚUL", și nu la capitolul intitulat "PLATA ", capitol în care nu se regăsește vreo clauză care să susțină argumentul instanței.

Prin urmare, contractul, care, potrivit prevederilor legii civile, reprezintă legea părților, nu conferă intimatului vreun drept de a modifica în mod unilateral altceva decât chiria. În acest context, modificarea unilaterală a condițiilor în care se efectuează această plată este întru totul lipsită de eficacitate, aceste condiții rămânând în continuare cele prevăzute de contract, și anume, "lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata".

În aceste condiții, arată pârâta apelantă, intimatului îi rămânea, în vederea recuperării chiriilor pe care le pretinde, calea unei acțiuni în justiție prin care să își valorifice acest drept de creanță. Având în vedere faptul că dreptul acestuia la acțiune a luat naștere la data de 01.10.2002, intimatul având 3 ani la dispoziție pentru a-și valorifica dreptul de creanță, acest drept apare ca fiind prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată.

A accepta orice alt argument potrivit cu care dreptul la acțiune al intimatului ar fi luat naștere la o dată ulterioară celei la care i-a fost consfințit acest drept de către instanță, ar însemna să i se admită intimatului dreptul de a-și stabili singur data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului său la acțiune, fapt inadmisibil în orice sistem de drept guvernat de reguli logice. Instituția prescripției este reglementată de dispozițiile legale imperative, legea fiind singura care poate stabili data de la care ia naștere dreptul la acțiune al unei persoane, orice altă soluție în acest sens având natura de a genera instabilitate în raporturile juridice.

Mai mult, pasivitatea acestuia reiese cu prisosință și din faptul că până la data sesizării instanței, deși i-a fost stabilit dreptul de a pretinde chiriile majorate restante printr-o hotărâre irevocabilă, intimatul nu a procedat la emiterea unor facturi în baza cărora pârâta apelantă să achite aceste chirii și nu a efectuat nici un fel de demers în vederea recuperării sumelor pe care le pretinde în prezent în mod subit.

În ceea ce privește fondul cauzei, sentința pronunțată este vădit netemeinică.

Astfel, relativ la petitul vizând rezilierea contractului de închiriere, pârâta apelantă învederează că și în prezent locatorul emite facturi pentru chirie pe care aceasta le achită, astfel că părțile inclusiv reclamanta, înțeleg să își manifeste în continuare acordul de voință inițiat exprimat. Mai mult decât atât, rezilierea este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. În cazul dedus judecății nu se poate reține că pârâta apelantă ar fi avut un comportament culpabil de nerespectare a clauzelor contractuale, astfel că această sancțiune nu poate opera. Din lectura motivelor acțiunii nu se desprinde care ar fi temeiul în baza căruia reclamanta solicită rezilierea contractului, instanța de fond apreciind că "potrivit art. 1439 al.2 civ. în caz când una din părți nu îndeplinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune".

Reclamanta ar fi putut solicita o eventuală reziliere a contractului, în baza art.6 al acestuia, în cazul în care ar fi emis facturi pentru diferențele de chirie invocate, iar pârâta nu le-ar fi achitat în termen de 30 de zile calendaristice. Or, până în momentul de față, pentru aceste diferențe de chirie reclamanta nu a emis factură fiscală,înțelegând să se adreseze direct instanței de judecată. Prin urmare, nu poate fi considerată nerespectare culpabilă a contractului faptul că pârâta n-ar fi plătit aceste sume, în contextul în care nu i s-a emis nici un document fiscal în baza căruia să facă acest lucru, și, mai mult decât atât, în contextul în care dreptul de a mai cere aceste sume s-a stins prin prescripție extinctivă. Prin urmare, stingându-se dreptul material la acțiune în ceea ce privește drepturile bănești (îndatorirea contractuală principală, așa cum reține și instanța), s-a stins și dreptul material la acțiune ce vizează rezilierea contractului de închiriere, acțiunea apărând ca prescrisă și în ceea ce privește acest capăt de cerere.

Solicitarea rezilierii apare, așadar, ca fiind tardivă, în contextul în care reclamanta putea face acest lucru, conform art.6 din contract, în termenul de 30 de zile calendaristice și, de asemenea, ca neavenită, în contextul în care aceasta a continuat relația contractuală materializată prin emiterea facturilor fiscale pentru chiriile curente și plata de către pârâtă a acestora.

Mai mult decât atât, reclamanta nu și-a exprimat niciodată vreo pretenție cu privire la sumele pe care le pretinde în prezent prin cererea de chemare în judecată, nu a făcut pârâtei nici o comunicare prin care să arate suma solicitată sau temeiul în baza căruia aceasta din urmă îi datorează debitul despre care face vorbire în petitul acțiunii sale.

Așadar, față de conduita contractuală a reclamantei, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, datorate cu orice titlu, pentru care aceasta nu a emis facturi, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept (nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans), principiu pe care instanța îl ignoră, dispunând rezilierea contractului de închiriere fără să poate fi reținută vreo culpă contractuală în sarcina pârâtei.

Relativ la petitul vizând evacuarea pârâtei, având în vedere faptul că acesta este un accesoriu al primului petit (accesorium sequitur principale), toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere urmează a fi aplicate mutatis mutandis și în acest caz. Neputându-se pronunța în mod legal și temeinic rezilierea contractului de închiriere, nu se va putea pronunța nici evacuarea pârâtei, care este titulara unui drept de folosință născut în baza unui contract de închiriere perfect valabil. Astfel, afirmația instanței conform căreia "se observă că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios" nu poate avea nici un suport în contextul în care dreptul material la acțiune de a cere rezilierea contractului este prescris, iar reclamanta emite în continuare facturi pentru chirie, pe care pârâta le-a achitat și le achită.

În ceea ce privește obligarea pârâtei apelante la plata debitului reprezentând diferența de chirie calculată conform nr. 42/2000, instanța a constatat în mod greșit faptul că "din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că aceasta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 370.proc.civ.".

În primul rând, în petitul acțiunii introductive se arată că diferența de chirie a fost calculată pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003. Însă, așa cum rezultă din fișa de calcul întocmită de către reclamantă și acceptată de pârâtă, începând cu data de 01.11.2002, părțile au convenit, facturat și, respectiv, plătit, o chirie majorată în conformitate cu dispozițiile invocate de reclamantă. Astfel, perioada pentru care s-ar fi putut calcula eventualele diferențe ar fi trebuit să se încheie la data de 01.11.2002 și nu la data de 28.02.2003.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, reclamanta, pentru a pretinde plata diferențelor de chirie, ar fi trebuit să se conformeze prevederilor legislației fiscale, care ăi impunea emiterea unor facturi fiscale pentru sumele pretinse la plată. Până în prezent, reclamanta nu a procedat la emiterea unor facturi fiscale în acest sens, astfel că pârâta nu ar fi putut achita aceste sume în lipsa unor documente justificative din punct de vedere contabil și fiscal. Dacă pârâta ar fi procedat la achitarea unor astfel de sume din proprie inițiativă, în lipsa facturilor fiscale, s-ar fi expus unui dublu risc: sumele respective nu ar fi fost deductibile la calculul impozitului pe profit; plata unor sume în lipsa unor facturi constituie contravenție. Prin urmare, pe această cale, reclamanta impune pârâtei să aibă un comportament contrar prevederilor legale în materie fiscală și contabilă.

În ceea ce privește penalitățile, deși instanța reține în mod corect faptul că "reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală", îi acordă acestuia penalități de întârziere contractuale, pe care, de altfel, reclamantul nu le-a solicitat, mărginindu-se să solicite doar penalități calculate conform Codului d e procedură fiscală.

Astfel, având în vedere principiul disponibilității ce fundamentează orice demers judiciar civil, instanța a dat ceea ce nu s-a cerut, cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități (pentru neplata unor creanțe bugetare) fiind greșit admisă de prima instanță, ea aflându-se în afara cadrului procesual fixat de însuși reclamantul, trebuind respinsă în baza acelorași argumente enunțate de judecător cu privire la "majorările de întârziere".

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, prima instanță a omis să se pronunțe asupra lor, constatând în mod greșit că pârâta a căzut total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, obligându-o la plata cheltuielilor solicitate de reclamant reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.

Instanța de fond nu a observat că pârâta "nu a căzut total în pretenții" și în ceea ce privește capătul de cerere privind pretențiile bănești, trebuind să facă aplicațiunea art. 276.proc.civ. admițându-i cel puțin în parte cheltuielile de judecată solicitate.

Pe calea apelului, solicită cenzurarea acestui aspect, cu consecința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată făcute atât în prima instanță, cât și în apel.

Apelanta "" Taf ormulat întâmpinare solicitând respingerea apelului declarat de reclamantă.

Examinând apelul declarat de reclamanți prin prisma motivelor invocate, și devolutiv conform art. 295.proc.civ. Curtea de Apel constată că acesta este nefondat. În mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 77 și 23 alin.1 din Legea nr. 215/2001 admițând excepția lipsei calității procesuale a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului Cum doar unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, în mod just instanța a respins acțiunea celor doi reclamanți ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă.

Este de asemenea nejustificată, urmând a fi înlăturată, și critica reclamanților vizând neacordarea majorărilor de întârziere pentru diferența de chirie, întrucât contractul de închiriere dintre părți nu prevede o asemenea sancțiune pecuniară, iar pe de altă parte Codul d e procedură fiscală face referire la penalități de întârziere, iar nu la majorări de întârziere. nr. 18/20.07.2004, care într-adevăr sancționează într-o anumită măsură neefectuarea plății chiriilor restante anterior datei de 28.02.2003, nu se poate aplica întrucât dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 1.01.2001 - 28.02.2003 este prescris extinctiv, ceea ce face ca odată cu stingerea acestui drept să se și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Pentru considerentele expuse mai sus, apelul declarat de reclamanți urmează a fi respins ca nefondat potrivit art. 296.proc.civ.

Examinând apelul declarat de pârâta "" T prin prisma motivelor invocate și probelor administrate, Curtea constată conform considerentelor ce se vor expune mai jos că apelul declarat este fondat în parte.

Relativ la critica vizând respingerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în judecarea acestei pricini, Curtea statuează că această critică este neîntemeiată, urmând aoî nlătura.

Prin actuala formulare a art. 2 pct.1 lit.a proc.civ. se tranșează explicit problema competenței în favoarea tribunalelor, atunci când procesele și cererile au un obiect neevaluabil în bani. Ori, în speță petitul principal este reprezentat de capetele de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere și evacuare care au un caracter neevaluabil în bani, celelalte capete de cerere fiind subsidiare. Ca atare, prima instanță în mod corect s-a declarat competentă, respingând excepția invocată și trecând la judecarea pricinii.

Și în ceea ce privește critica apelantei vizând respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, Curtea o găsește neîntemeiată urmând aoî nlătura. Procedura prealabilă obligatorie la conciliere este prevăzută de legiuitor în cuprinsul art. 720¹.proc.civ. pentru procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani. Întrucât cererea reclamantului nu este evaluabilă în bani, petitele principale fiind reprezentate de capetele de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere și evacuare, celelalte capete de cerere fiind subsidiare, procedura prealabilă de conciliere nu este obligatorie, astfel că în mod just prima instanță a respins excepția invocată.

Analizând însă decizia atacată prin prisma criticilor formulate de apelantă în ceea ce privește greșita respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr. 630/1999, nr. 42/2000 și nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.

Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.

Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie,lato sensu,a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.

A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.

Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.

Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).

Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.

Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.

Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanta a susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.

În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.

Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la respingerea excepției prescripției extinctive.

În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de Apel Timișoara.

În același sens, Curtea înlătură susținerea instanței de fond conform căreia prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).

Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.

Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.

Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare.

Acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 14.12.2007 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.

Reclamanta a solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere. Aceste cereri sunt nefondate, întrucât au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Așa fiind, în temeiul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune Curtea dispensată de a mai analiza susținerile și apărările pe fond, urmează a respinge pretențiile reclamantului.

Referitor la motivul de apel privind respingerea cererii având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, Curtea îl găsește întemeiat.

Rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, iar printr-o interpretare judicioasă a clauzelor contractuale și a dispozițiilor art. 1020.civ. instanța de apel apreciază că societatea pârâtă nu se află în culpă.

Potrivit prevederilor art.8 lit.a) din contract, chiriașul are obligația să plătească chiria la termenul și în condițiile stabilite prin contractul de închiriere. Rezultă astfel că, atât termenul de plată cât și condițiile plății sunt strict stabilite prin contract, părțile neputând deroga pe cale unilaterală de la ele, nici măcar pe calea vreunei hotărâri de consiliu local, singurul element contractual ce poate fi modificat fiind cuantumul chiriei lunare, care poate fi actualizat (modificat).

Prin urmare, în speță nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a contractului, întrucât pentru diferența de chirie pretinsă, reclamantul nu a întocmit fișa de calcul așa cum rezultă din cuprinsul art.4 din contract și nu a emis nici un document fiscal în baza căruia să se efectueze plata, cu atât mai mult cu cât dreptul de a mai cere această sumă s-a stins prin prescripție extinctivă, fiind sancționată în acest mod pasivitatea reclamantului.

Așadar, față de conduita contractuală a locatorului, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, pentru care acesta nu a emis documente justificative, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept.

Mai mult decât atât, relația contractuală dintre părți se desfășoară și în continuare în baza acordului de voință inițial exprimat, locatorul recunoscând în cadrul răspunsului său la întâmpinare că începând cu data de 1.03.2003, pârâta a achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform H, nr. 42/2000, adică în cuantum reactualizat.

Față de considerentele arătate, în mod greșit prima instanță a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 630/30.04.1999, cererea cu acest obiect urmând a fi respinsă.

În fine, și motivul de apel care vizează respingerea cererii de evacuare, este fondat. Întrucât societatea pârâtă posedă un titlu valabil care îi justifică prezența în imobilul din litigiu, soluția instanței de fond este neconformă cu legea, cererea de evacuare urmând a fi respinsă.

Pentru toate aceste considerente expuse succint mai sus, apelul declarat de pârâtă apare ca fondat urmând a fi admis în baza art. 296.proc.civ.

În consecință, schimbă în parte sentința, în sensul că admite excepția prescripției extinctive și respinge acțiunea. Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Făcând și aplicarea dispozițiilor art. 274.proc.civ. reținând culpa procesuală a reclamanților, Curtea de Apel obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 4231,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T, Primăria Municipiului T, cu sediul în T, B-dul -, nr.1, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 162/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta "", cu sediul în T, P-ța -, nr.6, jud..

Admite apelul declarat de pârâta "", cu sediul mai sus indicat, împotriva sentinței civile nr. 162/PI/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T, Primăria Municipiului T, cu sediul în T, B-dul -, nr.1, jud.

Schimbă în parte sentința în sensul că admite excepția prescripției extinctive și respinge acțiunea.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 4231,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Definitivă.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comuni are.

Pronunțată în ședința publică azi, 19 iunie 2008.

Pentru PREȘEDINTE JUDECĂTOR

Dr. - aflat în Dr.

Președinte Secție Comercială

Pentru GREFIER

- aflat în

Prim- grefier

Red. /14.07.2008

Dact. - /6 ex/15.07.2008

PRIMA INSTANȚĂ: TRIBUNALUL TIMIȘ

PREȘEDINTE:

SM 1 expl.+ 4 com.

Se comunică 4 ex.: - Municipiul T prin Primar

- Consiliul Local al Municipiului

- Primăria Municipiului

- ""

Președinte:Marian Bratiș
Judecători:Marian Bratiș, Magdalena Mălescu

Vezi şi alte speţe de drept comercial: