Reziliere contract comercial Spete. Decizia 140/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMĂNIA Operator 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA NR. 140/
Ședința publică din 3 iulie 2008.
PREȘEDINTE: Magdalena Mălescu
JUDECĂTOR 2: Dorin Ilie Țiroga
GREFIER - - -
S-a luat în examinare apelul declarat de către reclamanții Municipiul T prin Primar, Consiliul Local al municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, împotriva sentinței civile nr. 100/12.02.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată - " " SRL T, având ca obiect reziliere contract.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 26.06.2008 care face parte integrantă din prezenta decizie, când având în vedere complexitatea cauzei, a fost amânată pronunțarea pentru termenul de azi, 03.07.2007.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 100/PI din 12.02.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Timiș, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții MUNICIPIUL T REPREZENTAT PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, PRIMARIA MUNICIPIULUI T, în contradictoriu cu pârâta - SRL, care a fost obligată față de reclamanți la plata sumei de 4.500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.9195/30/18.12.2007 reclamanții Municipiul T reprezentată de Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T au chemat în judecată pârâta - SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr.917/1999 încheiat între Municipiul T prin Primar și - SRL, evacuarea necondiționată a pârâtei din spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, situat în T,B-dul - nr.40, înscris în CF nr.8111 T, nr.top.16982, obligarea pârâtei la plata diferenței de chirie, majorări și penalități de întârziere în cuantum de 409.248 lei, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii se arată că, potrivit clauzelor contractului de închiriere nr.917/1999 cuprinse la art.4 al.2, chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr.42/2000 se stabilește la art.1 că " începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază, pe metru pătrat pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a fost închiriat.
In drept, reclamanții au invocat prevederile art.969 - 970, 1020 - 1021 civ. și ale nr.OG92/24.12.2003 privind Codul d e procedură fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență, respectiv 01.01.2005 și până la stingerea sumei datorate iar penalitățile de întârziere de 0,5 % au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la achitarea integrală, respectiv pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005. Atât penalitățile cât și dobânzile au fost calculate raportat ladiferența de chirie în cuantum de 65.690 lei pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003.
In dovedirea cererii, reclamanții au depus înscrisurile la care fac referire, contract de închiriere, extras CF, note de calcul, notificări.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea cererii ca prescrisă, incidente fiind disp.art.3 (1), art.7 și 12 din Decr.167/1958 potrivit cărora, dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de creanță se prescrie în termenul general de 3 ani, de la data nașterii acestui drept iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită. Se face referire la art.1 și 2 din Codul d e Procedură Fiscală actualizat la 31.07.2007 care arată că, domeniul de aplicare al acestuia privește administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor, chiria neintrând în categoria acestora. Având în vedere natura pretențiilor, termenul de prescripție este de 3 ani iar prescripția a intervenit deoarece diferența de chirie solicitată se referă la perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 acțiunea fiind introdusă la 18.12.2007. Pe fondul cauzei, se mai arată în întâmpinare că, la suma inițială pe care consideră reclamanții că pârâta o datorează, au fost calculate majorări de întârziere în temeiul OG92/2003 în condițiile în care, părțile au stipulat prin contract, singura sancțiune pentru nerespectarea termenului de plată, penalitățile de întârziere de 5% pe zi întârziere; că, sumele de plată reprezentând chirie au fost întotdeauna achitate la termen, majorările de chirie nu au fost niciodată facturate iar termenul de scadență din 31.12.2004 nu este unul real, reclamanții uzitând de acest procedeu pentru a crea aparența introducerii în termen a prezentei cereri.
Față de excepția invocată, reclamanții consideră că, nu pot fi aplicabile în speță disp.art.3, 7 și 12 din Decr.167/1958 ci ale OG45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile publice fiind definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat iar sumele încasate din concesionarea sau închirierea de bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ - teritoriale, reprezintă creanțe bugetare, cărora li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani.
Examinând actele și lucrările de la dosar, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale în materie, instanța de fond a constatat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată, astfel că a fost admisă iar acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind prescrisă.
Astfel, s-a reținut că, între părți a intervenit contractul de închiriere nr.917/1999 care are înserată clauza de actualizare a chiriei pe durata derulării lui, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T iar prin Hotărârea nr.42/2000, începând cu data de 01.01.2001 au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat, la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință. In ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 la 65.690 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere. Raporturile dintre părți au însă, natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decr.167/1958 iar veniturile realizate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art.21 din Codul d e procedură fiscală, aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Aceasta rezultă și din modul în care părțile au stabilit penalitățile prin contract care, nu încep să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, așa cum prevăd dispozițiile Codului d e procedură fiscală.
In speță, neintervenind nici o cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, dreptul la acțiune al reclamanților era prescris la data introducerii acțiunii- 18.12.2007 - față de perioada pentru care solicită diferență chirie iar potrivit art.1(2) din Decr.167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii ( majorări, penalități, dobânzi), același termen de prescripție aplicându-se și acțiunilor personale, cum este acțiunea în rezilierea contractului de închiriere.
Cu privire la evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, reclamanții nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.
In temeiul art.274 pr.civ. s-a reținut culpa procesuală a pârâților care au fost obligați la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții Municipiul T prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prescripției și admiterii în întregime a acțiunii formulate ca fiind temeinică și legală.
În motivare se arată că spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T, Bv. - - nr. 40, fost închiriat către pârâta - SRL în baza contractului de închiriere nr. 917/1999, că potrivit clauzelor contractului, respectiv art.4 alin.2 chiria lunară practicată urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, sens în care succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare, încheierea valabilă a contractului determinând părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.
Se arată că Hotărârea T nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește la art. 1 că "Începând cu data de 01.01.2002 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință", reactualizarea chiriei referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori cum ar fi modificările impuse de cerințe de natură economică ori financiară a, precum nivelul chiriei pe piața internă și internă pentru bunuri similare, zona de interes și destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, se arată că în mod cu totul eronat, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea fără a intra în cercetarea fondului cauzei, învederând că excepția dreptului la acțiune este neîntemeiată deoarece în speță fiind aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție este de 5 ani, aceste sume reprezentând creanțe bugetare.
În acest sens se arată că OG. nr. 45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat precum și cele prevăzute la art. 5 alin.1 lit. b-d din actul normativ menționat.
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unităților administrativ-teritoriale, și evidențiate în detaliu în Anexa nr.1 la OG. nr. 45/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor și a altor venituri la bugetele locale.
Mai mult, se arată că în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1917/12.12.2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, veniturile din chirii, precum și accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituțiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activități economice, acestea înregistrându-se ca și venituri la bugetul local al Municipiului T, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local.
În acest sens, practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2000 constituie creanțe bugetare, în acest sens, amintind astfel Sentința civilă nr. 709/CA/22.11.2005 și Sentința civilă nr. 708/CA/22.11.2005 unde se arată că, creanțelor bugetare li se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul general de prescripție de 3 ani.
Potrivit art. 91 din OG nr. 92/245.12.2003, republicată privind Codul d e procedură fiscală publicată în Of. nr. 513/31.07.2007:
"1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin.(1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."
Reclamanta apelantă arată că, deși sumele datorate de pârâtă se prescriu după un termen special, acela de 5 ani, potrivit Codului fiscal, fiind vorba de creanțe bugetare, totuși aceasta susține că pretențiile sale nu sunt prescrise nici dacă prescripția se calculează funcție de termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă.
Potrivit art. 1865 pct. civ. întreruperea civilă operează "printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanță sau numai incidentă într-o instanță deja începută".
Potrivit art. 1867.civ. "Întreruperea, fie civilă fie naturală, șterge cu totul orice prescripție începută înaintea sa; în nici un caz acea prescripție nu mai poate fi continuată. sau debitorul poate începe o nouă prescripție după ce actele constitutive de întrerupere încetează conform naturii lor și regulilor aici mai jos stabilite".
Ori, așa cum s-a arătat și în acțiune nr. 42/2000 a fost contestată în instanță, de Asociația din Comerț, Alimentație publică și Turism și intervenienții Prefectul jud. T, precum și un număr mare de chiriași, prin care a fost solicitată anularea respectivei hotărâri de consiliu local. Acțiunea aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 317/3.01.2001, dosar soluționat prin admiterea acțiunii, cu consecința anulării nr. 42/2000, prin sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001.
Împotriva acestei sentințe Tad eclarat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 471/1.10.2002. Urmare a admiterii recursului, sentința civilă nr. 24/PI/28.02.2001 a fost modificată, în sensul că acțiunea reclamantei Asociația din Comerț, Alimentație și Turism Taf ost respinsă, cu consecința menținerii nr. 42/2000.
Pe perioada judecării contestației, hotărârea nr. 42/2000 a Consiliului Local Taf ost suspendată, iar pentru spațiile locative cu altă destinație decât aceea de locuințe au fost facturare chiriile la tarifele nemodificate.
Reclamanta apelantă învederează faptul că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31.12.2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula majorări și penalități de întârziere.
Recurenta susține în continuare punctul de vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului T reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea 571/2003 și este un termen special de 5 ani.
Față de cele de mai sus, consideră că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât, termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul recurentei reclamante nu este prescris.
Referitor la fondul cauzei, solicită instanței admiterea în întregime a acțiunii formulată ca temeinică și legală.
Se arată că, deși invocă principiul potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", pârâta nu a înțeles să respecte clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere mai sus precizat (art.4).
În perioada derulării contractului de închiriere, T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr. 42/2000, a cărei legalitate a fost contestată, pe rolul instanțelor judecătorești derulându-se mai multe procese, în urma soluționării, definitiv și irevocabil, stabilindu-se că respectiva hotărâre este legală.
Chiria restantă pe care a solicitat-o reprezintă diferența de chirie pentru perioada 1.01.2001 - 28.02.2003, rezultă că urmare a aplicării tarifelor stabilite prin nr. 42/2000, în vigoare prin Decizia civilă nr. 471/2002 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosar nr. 2564/CA/2001, precum și Decizia Curții Constituționale publicată în nr. 409/13.06.2002.
Reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art.4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr. 42/2000 prevede că începând cu data de 1.01.2001 tarifele de bază/mp la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr.1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, aflate în administrarea Consiliului Local Față de prevederile art.4 din contractul de închiriere și, în conformitate cu nr. 42/2000, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 65.690 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit nr. 42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pentru care au fost calculate penalități și majorări de întârziere.
Hotărârea unilaterală a proprietarului prin care se stabilește suma la care înțelege să fructifice proprietatea este un act de gestiune ce nu produce efecte juridice prin simpla manifestare unilaterală a voinței. Această voință va fi impusă actualilor și viitorilor chiriași numai dacă voința manifestată a proprietarului se va întâlni cu voința locatarilor sau viitorilor locatari și se materializează într-un acord de voință.
Având în vedere că prin contract părțile au convenit în privința reactualizării chiriei iar HCL nr. 42/2000 a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor legale, se poate constata că - SRL nu a fost vătămată sub nici o formă în drepturile sale.
Recurenta arată că a înștiințat societatea pârâtă despre diferența de chirie pe perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, majorările și penalitățile de întârziere solicitate prin numeroase adrese, respectiv -1630/30.01.2004, sc2005-158/18.02.2005 și -7572/30.04.2007, însă societatea pârâtă nu s-a conformat, nu a dat curs invitațiilor formulate de serviciul de specialitate din cadrul instituției recurente în vederea soluționării pe cale amiabilă a prezentului litigiu, dar nici nu a atacat adresele mai sus menționate, acceptând tacit sumele înscrise în acestea.
Mai mult, începând cu data de 01.03.2003 pârâta a achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform nr. 42/2000, adică în cuantum reactualizat, aceasta fiind și data la care pârâta a luat cunoștință de intenția locatorului.
Faptul că, Municipiul T prin Primar în calitate de locator nu a emis facturile aferente privind plata diferenței de chirie și pe perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, nu înseamnă că a renunțat la aceste diferențe și că nu le mai poate solicita pe considerente de oportunitate pe calea prezentei acțiuni.
În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor și penalităților de întârziere, se arată că acesta este OG. nr. 92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală. Potrivit dispozițiilor acestei ordonanțe de guvern, pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală.
Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere, recurenta a solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, în timp ce majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății.
Conform prevederilor art. 6 din contractul de închiriere nr. 917/1999 nerespectarea termenului de plată către locator se penalizează cu 5 %/zi de întârziere pentru maxim de 30 de zile. După această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator.
Se arată faptul că, prin nr. 182/2001 se modifică art.6 din contract, procentul de penalizare fiind de 0,5 %/zi de întârziere, fără a fi precizată perioada de 30 de zile pentru care urmează să fie percepute penalizări de întârziere. După 30 de zile de la data la care trebuia plătită chiria, contractul se reziliază de drept, însă penalizările și majorările de întârziere se percep până la data plății.
Indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art.4 alin.2 din contractul de închiriere nr. 917/1999 ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliul Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 și 970.civ. modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife, chiar dacă în momentul de față aceste contracte au încetat.
Hotărârea nr. 42/2000 este, cum rezultă din cuprinsul sau un act administrativ de autoritate prin care se hotărăște modificarea unor taxe legale, respectiv a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință, act de autoritate care stă la blaza încheierii ulterioare a actului administrativ de gestiune - care în ce privește cauza de față este contractul de închiriere între părți.
Pe de altă parte, în vederea respectării principiilor egalității și echității, specifică unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, astfel că este inadmisibil ca unele societăți chiriașe să plătească chiria în formă modificată, în raport cu aceste hotărâri, iar alte societăți nu, prevalându-se de faptul că nu li s-a comunicat fișele de calcul ale chiriei sau facturile aferente, astfel încât noul cuantum al chiriei să devină o clauză contractuală obligatorie.
Astfel, singurul moment de referință la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin nr. 42/2000, respectiv 01.01.2001.
În ceea ce privește obligarea instituției recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 lei către societatea pârâtă, se arată că acestea nu sunt justificate, având în vedere faptul că pârâta se află în culpă procesuală, iar demersul judiciar ce face obiectul prezentului litigiu s-a declanșat datorită neplății la timp a diferenței de chirie datorată.
În drept invocă dispozițiile art. 282 și urm. proc.civ.
Pârâta - SRL Taf ormulat întâmpinare prin care invocă excepția prematurității acțiunii, având în vedere că reclamanta apelantă nu a efectuat înainte de introducerea acțiunii procedura obligatorie a concilierii directe prevăzută de art. 7201.proc.civ.
În motivare se arată că, potrivit practicii judiciare, sumele datorate cu titlu de chirie în baza contractelor nr. 917/1999 nu pot fi încadrate ca fiind impozite și taxe datorate bugetului de stat.
Art.1 și 2 din Codul d e Procedură Fiscală actualizat la data de 31.07.2007 arată că:
"(1) Prezentul cod reglementează dreptul și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul Fiscal.
(2) Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.
(3) prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de către organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale".
Astfel, domeniul de aplicare al prezentului Cod de Procedură Fiscală privește administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor, amenzilor și altor sume datorate bugetului general consolidat. Aceste sume sunt stabilite prin acte administrative fiscale de către organele fiscale.
Având în vedere că sumele datorate care fac obiectul acestei cauze sunt cu titlu de chirie, acestea nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a fi integrate în cadrul sumelor datorate bugetului general consolidat. Sumele cu titlu de chirie nu sunt solicitate în temeiul unui act administrativ fiscal de către un organ fiscal.
Sumele mai sus menționate sunt datorate în baza unui contract de închiriere care nu este un act administrativ fiscal, fiind un act juridic bilateral care se prevederilor de drept comun.
Chiar având în vedere prevederile OG. 45/2003 referitoare la Finanțele Publice Locale, acest act normativ stabilește modul în care vor fi administrate veniturile bugetare. Însă definiția acestor venituri excede noțiunea de obligații fiscale așa cum sunt acestea definite de către OG. 92/2003. Chiriile, chiar dacă se fac venit la bugetul Primăriei Municipiului T, nu sunt stabilite printr-un act administrativ fiscal de către un organ fiscal pentru a putea fi încadrate în prevederile Codului Fiscal și a Codului d e Procedură Fiscală.
Primăria Municipiului T are calitatea de parte contractantă într-un contract de închiriere și nu calitatea de organ al administrației de stat în raportul juridic supus judecății.
În aceste condiții, prescripția dreptului la acțiune a intervenit, deoarece diferența de chirie privește 01.01.2001 - 28.02.2003 și acțiunea a fost introdusă în 20.11.2007.
Chiar în considerarea întreruperii prescripției pe perioada atacării nr. 42/2000, un nou termen de prescripție curge de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 471/01.10.2002. În ceea ce privește data de 31.12.2004, aceasta a fost stabilită unilateral de către Primăria Municipiului T, ca fiind data până la care se pot achita diferențele restante la chirii, fără a se percepe penalități. Acest termen nu reprezintă data de pornire a unei prescripții extinctive deoarece termenul de la care începe să curgă prescripția nu poate fi stabilit și modificat unilateral de către parte, acesta curge de la data nașterii raportului juridic. Chiar Primăria Municipiului T definește acest termen ca fiind data până la care pot fi achitate diferențele de chirii, fără a se percepe penalități. După depășirea acestui termen fără a fi achitate diferențele de chirie, Primăria Municipiului T solicită penalități de întârziere în baza unui act normativ inaplicabil, însă de la data scadenței acestor sume și nu de la data de 31.12.2004 - data pe care acum o invocă drept data scadenței și termen de la care curge prescripția.
Pârâta intimată arată că nu a negat prevederile contractuale prin care se stabilea că Primăria Municipiului T poate reactualiza chiria unilateral în funcție de diferiți factori economici. Chiria restantă solicitată nu a fost facturată în perioada după stabilirea majorării, intimata înțelegând să achite chiria la valoarea facturată, necunoscând o altă valoare stabilită de către contractant.
Consideră că penalitățile, așa cum instanța în mod corect a statuat, se calculează în baza contractului de închiriere, acesta reprezentând legea părților, iar nu în baza OG 92/2003 privind Codul d e Procedură Fiscală.
Având în vedere natura pretențiilor, termenul de prescripție este de 3 ani.
Cu privire la faptul că la suma inițială pe care reclamanta consideră pârâta că o datorează, se arată că reclamanta a calculat majorări de întârziere folosind ca temei legal tot OG. nr. 92/2003 fără să precizeze strict articolul care reglementează aplicarea acestor majorări și penalități la venituri reprezentând diferența de chirie.
Întrucât societatea intimată a invocat pe calea întâmpinării excepția prematurității acțiunii, Curtea de Apel în baza art. 137.proc.civ. urmează a rezolva excepția procesuală înaintea cercetării motivelor de apel.
Procedura prealabilă obligatorie la conciliere este prevăzută de legiuitor în cuprinsul art. 7201.proc.civ. pentru procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani. Întrucât cererea reclamanților nu este evaluabilă în bani, petitele principale fiind reprezentate de capetele de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere și evacuare, celelalte capete de cerere fiind subsidiare, procedura prealabilă de conciliere nu este obligatorie. Pe cale de consecință, excepția invocată de intimată este neîntemeiată urmând a fi respinsă.
Examinând apelul declarat de reclamanți prin prisma motivelor invocate și devolutiv conform art. 295.proc.civ. Curtea de Apel constată că acesta este nefondat. Relativ la critica vizând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea de Apel statuează că această critică este neîntemeiată urmând aoî nlătura, pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din ansamblul probelor și susținerilor evocate în cauză, și anume contractul de închiriere nr.917/1999, nr. 42/2000 și nr. 18/20.07.2004 între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract. Potrivit clauzei convenită de către părți prin alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul chiriei lunare putea fi reactualizat, pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din nr.OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie,lato sensu,a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
A pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de chirii și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce chiria își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de închiriere, inclusiv prestația ce vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Statuând astfel, Curtea de Apel relevă că se integrează acestui regim juridic inclusiv normele de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normele speciale prevăzute de Codul d e procedură fiscală (OG nr. 92/2003, art. 91).
Conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Acest termen este de 3 ani, fiind instituit de art. 3 alin. 1 din același decret.
Curtea concluzionează că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie, se aplică termenul de prescripție de 3 ani.
Următoarea problemă de soluționat se referă la momentul debutului curgerii termenului de prescripție mai sus statuat, în condițiile în care reclamanții apelanți au susținut că și în prezența acestui termen de prescripție dreptul său la acțiune nu s-a stins.
În considerarea aplicării unitare și în mod sistematic a normelor ce reglementează prescripția extinctivă, Curtea relevă că momentul în care începe să curgă termenul de prescripție și momentul în care acesta se sfârșește sunt prevăzute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (alin 1, teza I). Aceasta este ipoteza sub care urmează a fi calculat debutul termenului de prescripție a acțiunii în pretenții pentru plata diferențelor de chirie, întrucât celelalte ipoteze prevăzute de alin. 1-3 ale art. 7 din decret nu sunt aplicabile.
Prin urmare, Curtea are de stabilit momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților apelanți, atât pentru a răspunde criticilor evocate în acest context, cât și pentru a efectua controlul judiciar asupra modului în care tribunalul a ajuns la admiterea excepției prescripției extinctive.
În soluționarea acestui aspect, Curtea statuează că debutul termenului de prescripție extinctivă asupra dreptului reclamantei de a solicita intervenția autorității judecătorești pentru obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie din perioada 01.01.2001 - 28.02. 2003, se situează la data de 1 octombrie 2002, pentru diferența de chirii datorată pe perioada 01.01.2001 - 01.10.2002, întrucât la această dată s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților apelanți având ca obiect plata diferențelor de chirie pe perioada analizată, iar pentru chiriile lunare următoare, din perioada 01.10.2002 - 28.02.2003, se calculează câte un termen de prescripție distinct, pentru fiecare chirie lunară neachitată, întrucât contractul de închiriere este unul cu executare prin acte succesive. Considerentele Curții sunt următoarele: prin art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere se stabilește că reclamanta va putea reactualiza, în sensul majorării, chiria lunară, prin hotărâri proprii; o astfel de majorare s-a impus prin nr. 42/2000 ale cărei efecte s-au produs în urma pronunțării deciziei civile nr. 471/01.10.2002, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva nr. 42/2000, această hotărâre intră în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01.01.2001; pe durata soluționării contestațiilor, nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea deciziei civile nr. 471/01.10.2007 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început după pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel, deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantei-apelante i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01.01.2001; așadar, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea, s-a repus în vigoare de la data de 01.10.2002, când s-a pronunțat decizia civilă irevocabilă a Curții de Apel Timișoara.
În același sens, Curtea înlătură susținerile reclamanților-apelanți conform cărora prin mai multe hotărâri ale (nr. 37/25.02.2003, nr. 95/22.04.2003, nr. 13/27.01.2004 și nr. 18/20.07.2004), autoritatea administrativă locatoare ar fi intervenit în mod unilateral asupra contractului și astfel a prorogat scadența obligațiilor referitoare la diferențele de chiri datorate, iar prin aceasta și debutul termenului de prescripție extinctivă. Aceste susțineri sunt lipsite de temeiul legal conferit de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Astfel, termenele de prescripție extinctivă sunt prevăzute de lege cu titlu inderogabil, atât sub aspectul duratei lor, cât și a momentului debutului acestora. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă (art. 1 alin. 3).
Cu atât mai mult, intervenția unilaterală a creditorului obligației asupra termenelor prescripției extinctive, chiar prin intermediul unor hotărâri ale, este considerată de C lipsită de temei legal. Pe de altă parte, prorogarea scadenței, în sensul de amânare a momentului când se va naște dreptul la acțiune a creditorului, nu este lăsată de lege la dispoziția unilaterală a unei părți contractante, întrucât în acest mod s-ar înfrânge însăși scopul normelor ce reglementează instituția prescripției extinctive.
Curtea mai relevă, în acest context, că prin hotărârile adoptate de către, succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferențe chirii aferente anilor 2001-2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri.
Statuând astfel, Curtea constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început la data de 01.10.2002 și s-a sfârșit la data de 30.09.2005, pentru diferențele neachitate până la data de 01.10.2002, iar pentru diferențele lunare din perioada 01.10.2002 - 28.03.2003 termenul de prescripție începe să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. 1 din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare.
Acțiunea introductivă a fost înregistrată la Tribunal doar la data de 18.12.2007 astfel că dreptul la acțiune pentru plata diferențelor de chirie aferente perioadei 01.01.2001 - 28.02.2003, este prescris extinctiv.
Reclamanții-apelanți au solicitat, alături de aceste diferențe, penalități și majorări de întârziere. Aceste cereri sunt nefondate, întrucât aceste cereri au caracter accesoriu solicitării privind diferențele de chirii, or potrivit art. 1 alin.2 din decretul 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune, privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Referitor la motivul de apel privind admiterea cererii având ca obiect rezilierea contractului de închiriere, Curtea îl găsește neîntemeiat.
Rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, iar printr-o interpretare judicioasă a clauzelor contractuale și a dispozițiilor art. 1020.civ. instanța de apel apreciază că societatea pârâtă nu se află în culpă.
Potrivit prevederilor art.8 lit.a) din contract, chiriașul are obligația să plătească chiria la termenul și în condițiile stabilite prin contractul de închiriere. Rezultă astfel că, atât termenul de plată cât și condițiile plății sunt strict stabilite prin contract, părțile neputând deroga pe cale unilaterală de la ele, nici măcar pe calea vreunei hotărâri de consiliu local, singurul element contractual ce poate fi modificat fiind cuantumul chiriei lunare, care poate fi actualizat (modificat).
Prin urmare, în speță nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a contractului, întrucât pentru diferența de chirie pretinsă, locatorul nu a întocmit fișa de calcul așa cum rezultă din cuprinsul art.4 din contract și nu a emis nici un document fiscal în baza căruia să se efectueze plata, cu atât mai mult cu cât dreptul de a mai cere această sumă s-a stins prin prescripție extinctivă, fiind sancționată în acest mod pasivitatea reclamanților.
Așadar, față de conduita contractuală a locatorului, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, pentru care acesta nu a emis documente justificative, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept.
Mai mult decât atât, relația contractuală dintre părți se desfășoară și în continuare în baza acordului de voință inițial exprimat, reclamanții recunoscând în cadrul răspunsului la întâmpinare că începând cu data de 1.03.2003, pârâta a achitat chiria aferentă spațiului închiriat, calculată conform H, nr. 42/2000, adică în cuantum reactualizat.
Față de considerentele arătate, în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere nr. 917/1999.
În fine, și motivul de apel care vizează admiterea cererii de evacuare, este nefondat. Întrucât societatea pârâtă posedă un titlu valabil care îi justifică prezența în imobilul din litigiu, în mod corect instanța de fond a respins și acest capăt de cerere.
Pentru considerentele expuse mai sus, apelul declarat de reclamanți apare ca nefondat urmând a fi respins în baza art. 296.proc.civ.
Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția prematurității acțiunii invocată de intimata - SRL
Respinge apelul declarat de reclamanții Municipiul T reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, cu sediul în T, B-dul - nr.1, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 100/12.02.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimata - SRL, cu sediul în T,-, jud.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 03 iulie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
Dr.
GREFIER
RED. /16.07.2008
TEHNORED./6 EX/17.07.2008
PRIMA INSTANȚĂ: TRIBUNALUL TIMIȘ
PREȘEDINTE:
Se comunică 4 ex: - Municipiul T - prin Primar
- Consiliul Local al Municipiului
- Primăria Municipiului
- - SRL
Președinte:Magdalena MălescuJudecători:Magdalena Mălescu, Dorin Ilie Țiroga
