Reziliere contract comercial Spete. Decizia 142/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 142
Ședința publică din 8 iulie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Magdalena GREFIER: -
S-au luat în examinare în complet de divergență, apelurile declarate de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, precum și de pârâta T împotriva sentinței civile nr. 160/PI din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
La apelul nominal se prezintă consilier juridic, pentru reclamanții apelanți Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, și avocat, pentru pârâta apelantă
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra apelurilor de față.
Reprezentanta reclamanților apelanți, consilier juridic solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, cu cheltuieli de judecată constând în taxele judiciare de timbru, pentru motivele detaliate în scris, considerând că reclamanții Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T nu au calitate procesuală activă. Cu privire la apelul declarat de pârâta T pune concluzii de respingerea acestuia, precum și a tuturor excepțiilor invocate și a memoriului cu privire la motivele de apel.
Reprezentantul pârâtei apelante avocat solicită admiterea apelului și a tuturor excepțiilor invocate, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxele de timbru și onorariu de avocat, atât în primă instanță cât și în apel, pentru motivele detaliate în scris. Totodată, reprezentantul pârâtei apelante solicită respingerea apelului Municipiului T, reprezentat prin Primar și admiterea excepției lipsei calității procesuale a Primăriei Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, potrivit art. 23 și art. 77 din Legea nr. 215/2001.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 160/PI din 11 martie 2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa respins excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A respinge excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A admite excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului
A respins acțiunea reclamaților Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă.
A admis în parte cererea reclamantului Municipiul T reprezentat de Primarul Municipiului în contradictoriu cu pârâta.
A dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în municipiul T, Str. - nr. 28, jud. T, înscris în CF col. nr. 8076 T, nr. top. 17045-17046, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 30.
A dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 202/30.09.1998 încheiat între părți.
A obligat pârâta să plătească reclamantului Municipiul T suma totală de 2.112 lei, din care 1.992 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 120 lei reprezintă penalități de întârziere.
A respins în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 10.299 lei majorări de întârziere.
A obligat pârâta să plătească reclamantului Municipiul T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă prin hotărârea atacată, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și a celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Având a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.
S-a reținut că potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată și modificată, privind administrația publică locală, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu; unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Art. 1 alin. 2 lit. i din aceeași lege prevede că unități administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele.
Conform art. 77 din actul normativ amintit, primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, neprevăzându-se că această structură ar avea personalitate juridică.
Potrivit art. 23 alin. 1 din lege, consiliul local este autoritatea administrației publice prin care se realizează autonomia locală, neprevăzându-se că această autoritate ar avea personalitate juridică.
Art. 41 alin. 1 Cod procedură civilă stabilește că parte în judecată poate fi orice persoană care are folosința drepturilor civile.
Cum doar unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, rezultă că numai acestea pot sta în judecată.
Ca atare, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T și a fost respinsă acțiunea acestor reclamați ca nefiind introdusă de persoane cu calitate procesuală activă.
Având a se pronunța asupra excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, prin prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
S-a apreciat că pentru soluționarea excepției este necesară analiza următoarelor elemente: data nașterii dreptului la acțiune și durata termenului de prescripție.
În privința momentului nașterii dreptului la acțiune, s-a menționat că prin art. 5 al. 1 din contractul de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.
Prin 4 alin. 2 din contractul de închiriere, care potrivit art. 969 alin. 1 Cod procedură civilă reprezintă legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință.
Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003, modificat succesiv prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003, art. 1 din nr. 13/27.01.2004 și art. 1 din nr. 18/20.07.2004, se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Sintetizând, părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat la 31.12.2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001.
Prin urmare, văzând și art. 6 din contract, s-a apreciat că dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenței (31.12.2004), respectiv 30.01.2005.
Față de data introducerii cererii de chemare în judecată (14.12.2007), s-a reținut că termenul de prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în raport cu Decretul nr. 167/1958 (3 ani, așa cum susține pârâta) sau în raport cu nr.OG 92/2003 (5 ani, așa cum susține reclamantul).
În consecință, a fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Având a se pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtă în întâmpinare, tribunalul a constatat că și aceasta este neîntemeiată.
Astfel, pârâta a invocat faptul că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă pentru că nu s-au respectat cerințele art. 7201Cod procedură civilă privind procedura concilierii prealabile în litigiile comerciale.
Conform art. 7201al. 1 Cod procedură civilă în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Este de netăgăduit că nerespectarea prevederilor art. 7201al. 1 Cod procedură civilă atrage sancțiunea nulității relative în condițiile art. 105 al. 2 Cod procedură civilă, care stabilește că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Având în vedere că anterior introducerii acțiunii de drept comun a fost soluționată o cerere în contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea nr. 42/2000 ce constituie tocmai temeiul pretențiilor reclamanților, litigiu în care pârâta a intervenit în faza de recurs pe o poziție procesuală opusă celei a Consiliului Local al Municipiului T, instanța a apreciat că procedura contenciosului administrativ desfășurată corespunde scopului pentru care au fost edictate dispozițiile art. 7201Cod procedură civilă și că o nouă conciliere ar fi fost superfluă și lipsită de orice finalitate.
Pe de altă parte, din considerentele expuse mai sus, rezultă că pârâta nu a făcut dovada existenței vreunei vătămări datorate lipsei procedurii concilierii directe și, cu atât mai puțin, a împrejurării că vătămarea nu se poate înlătura decât prin anularea actelor îndeplinite cu încălcarea art. 7021Cod procedură civilă.
În consecință, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Examinând fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea reclamantului Municipiul T, reprezentat de Primarul Municipiului este întemeiată în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în parte în privința capătului de cerere constând în pretenții.
Astfel, potrivit art. 1439 al. 2 Cod civil, în caz când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.
S-a specificat că la dosar nu există nici o dovadă în sensul că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform nr. 42/2000.
Ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 202/30.09.1998 încheiat între părți.
Referitor la capătul de cerere constând în evacuarea pârâtei, s-a arătat că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul din litigiu.
În consecință, s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în mun. T, Str. - nr. 28, jud. T, înscris în CF col. nr. 8076 T, nr. top. 17045-17046, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 30.
În privința capătului de cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a majorărilor și a penalităților, instanța a considerat că pretențiile reclamantului sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în diferențele de chirie și penalitățile.
Conform art. 1429 Cod civil, locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite.
Din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei s-a reținut că acesta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 Cod procedură civilă.
Debitul constând în chirie are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului T prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe, în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la nr. 42/2000.
S-a considerat că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, pârâta datorează o diferență de chirie de 1.992 lei.
S-a reținut că reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală.
Reclamantul este însă îndreptățit la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cum penalitățile se calculează la suma datorată iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150 % din debit art. 4 al. 3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă pe care reclamantul o poate pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 1.992 lei.
Prin urmare, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului Municipiul T suma totală de 2.112 lei, din care 1.992 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 120 lei reprezintă penalități de întârziere.
A fost respinsă în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 10.299 lei, reprezentând majorări de întârziere.
Văzând și disp. art. 274 Cod procedură civilă, pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, aceasta a fost obligată să plătească reclamantului Municipiul T suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată, reprezentând timbre judiciare (2 x 0,3 lei) și taxe judiciare de timbru (2 x 8 lei).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen legal reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, cât și pârâta
Prin apelul formulat reclamanții apelanți au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a acțiunii formulate ca temeinică și legală.
Reclamanții apelanți au considerat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie.
S-a menționat că, potrivit clauzelor contractului de închiriere, respectiv art.4 alin.2, chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului În acest sens s-a arătat că succesiv chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În acest condiții, încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.
S-a învederat instanței că pârâta nu respectă principiul potrivit căreia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", respectiv clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere precizat (art.4).
Astfel, s-a arătat că în perioada derulării contractului de închiriere, Consiliul Local al Municipiului T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr. 42/2000.
S-a susținut de către reclamanții apelanți că reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de pârâtă, fără nici o obiecție. Astfel, nr. 42/2000 prevede că începând cu data de 1 ianuarie 2001 tarifele de bază pe metru pătrat la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr. 1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr. 1 la hotărârea menționată, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în administrarea Consiliului Local S-a specificat că față de prevederile art. 4 din contractul de închiriere (care prevăd că prin hotărâri ale Consiliului Local chiria să fie reactualizată/modificată) și, în conformitate cu nr. 42/2001, s-a procedat la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 1.992 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pentru care au fost calculate penalități de întârziere în sumă de 120 lei pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 și majorări de întârziere în sumă de 10.299 lei pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2007 (dată până la care au fost calculate aceste majorări, respectiv dată la care a fost înaintat referatul de către serviciul de specialitate din cadrul instituției sale în vederea promovării acțiunii în instanță).
În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor și penalităților de întârziere s-a arătat că acesta este nr.OG 92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală. Potrivit dispozițiilor acestei ordonanțe pentru neplata la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală.
Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere, s-a arătat că instituția sa a solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, iar majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății.
Indiferent de atitudinea părților, s-a susținut că dispozițiile art. 4 alin. 2 din contractul de închiriere nr. 202/1998, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de Consiliu Local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 și 979 Cod civil, modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife.
S-a considerat că art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 nu este aplicabil în speță, venind în contradicție cu principiul echității.
S-a solicitat instanței de apel să se observe că se face o confuzie între penalități de întârziere și majorări de întârziere. Penalitățile de întârziere se percep pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 (perioadă în care au fost în vigoare, fiind reglementate de nr.OG 92/24.12.2003 privind Codul d e Procedură Fiscală), fiind 0,5% pe lună din suma datorată, în timp ce majorările de întârziere se percep de la data de 01.01.2005 până la data plății (fiind reglementate prin nr. 182/2001), reprezentând 0,5% pe zi de întârziere din suma datorată.
În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 282 și urm. Cod procedură civilă.
Prin apelul formulat, pârâta apelantă a solicitat admiterea apelului și pe cale de consecință:
- în primul rând admiterea excepției de necompetență a Tribunalului Timiș în judecarea prezentei cauze în primă instanță, cu consecința anulării sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Timișoara;
- în al doilea rând, în principal schimbarea în tot a sentinței atacate, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile și respectiv a excepției prescripției dreptului la acțiune al intimatei - reclamante, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței atacate, ca urmare a constatării faptului că sentința atacată este netemeinică, dispunând respingerea acțiunii formulate de reclamantul Municipiul
În motivarea apelului pârâta apelantă a arătat că prin încheierea civilă pronunțată la termenul de judecată din data de 22 martie 2008, fost respinsă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș în judecarea pricinii, invocată de societatea sa, fapt pe care îl contestă în contextul în care art. 2 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă stabilește competența în primă instanță a tribunalului cu privire la procesele și cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei.
Raportat la susținerea primei instanțe cu privire la caracterul neevaluabil în bani al cererii introductive de instanță, s-a considerat că existența unui petit prin care sunt emise pretenții de natură bănească atrage după sine în mod obligatoriu încadrarea întregii acțiunii civile în categoria celor evaluabile în bani, de natură a atrage competența în primă instanță a judecătoriei în speța de față, și nu a tribunalului, cum în mod greșit a apreciat instanța.
S-a arătat că în logica instanței, petitul principal ar fi reprezentat de capătul de cerere vizând rezilierea contractului de închiriere, însă. așa cum rezultă din motivarea sentinței, rezilierea intervine ca o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligației de plată a diferenței de chirie. Prin urmare, numai în cazul în care s-ar constata neplata s-ar putea dispune rezilierea astfel că atât acest capăt de cerere, cât și cel vizând evacuarea societății s-a apreciat că apar ca un accesoriu al petitului privind pretențiile bănești. De altfel, chiar prima instanță a reținut în acest sens: "potrivit art. 1439 alin. 2 Cod civil, în caz când una din părți nu împlinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune".
S-a specificat că în al doilea rând, instanța a considerat ca neîntemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii pe care pârâta a înțeles să o invoce în apărare. Aflându-ne după cum s-a menționat, în prezența unei cauze de natură comercială, se consideră că pricina se impunea a fi soluționată potrivit dispozițiilor legale privind litigiile în materie comercială. Astfel, înainte de a sesiza instanța în scopul obligării societății la plata debitului pe care reclamanta susținea că i-l datorează, s-a susținut că aceasta avea obligația, potrivit art. 7201Cod procedură civilă de a încerca o soluționare amiabilă a litigiului pe calea invitației la conciliere. Or, această obligație nu a fost niciodată adusă la îndeplinire, întrucât societatea sa nu a fost convocată în acest scop, neexistând nici un fel de dovadă în sensul îndeplinirii de către intimată a condițiilor stricte pe care art. 7201alin. (2) - (5) le impune ca fază premergătoare oricărei cereri în materie comercială evaluabilă în bani.
Pârâta apelantă a apreciat că pe cale de consecință, acțiunea introductivă de instanță este inadmisibilă, întrucât nu s-a parcurs procedura prealabilă prevăzută în mod imperativ de legea procesuală civilă, fapt care constituia un fine de neprimire pentru instanța de judecată, astfel că excepția ridicată de a fost nelegal respinsă.
În ceea ce privește excepția prescripției acțiunii intentate împotriva societății sale, de asemenea, respinsă de către instanță ca neîntemeiată, s-a susținut în continuare faptul că perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie calculată conform nr. 42/2000 începe la data de 01.01.2001 și se încheie la data de 28.02.2003- În considerarea faptului că ne aflăm în prezența unor relații contractuale de natură comercială în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1998, termenul de prescripție în această materie fiind acela de 3 ani, iar acest termen curge în mod separat pentru fiecare chirie datorată, referitor la creanța pe care intimatul o solicită s-a arătat că este în prezent prescrisă în întregime.
În același sens, s-a arătat faptul că termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune era, cel mai târziu, data de 01.10.2002, dată la care s-a pronunțat în dosarul nr. 2564/CA/2001 decizia civilă nr. 471 de către Curtea de APEL TIMIȘOARA - Secția Comercială și Contencios Administrativ.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a arătat că sentința pronunțată este vădit netemeinică.
Astfel, relativ la petitul vizând rezilierea contractului de închiriere, s-a învederat instanței faptul că și în prezent locatorul emite facturi pentru chirie pe care pârâta le achită, astfel că părțile inclusiv reclamanta, înțeleg să își manifeste în continuare acordul de voință inițial exprimat.
S-a menționat că din lecturarea motivelor acțiunii nu se desprinde care ar fi temeiul în baza căruia reclamanta solicită rezilierea contractului, instanța de fond apreciind că "potrivit art. 1439 alin. 2 Cod civil, în caz când una din părți nu îndeplinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune".
Solicitarea rezilierii apare, așadar, ca fiind tardivă, în contextul în care reclamanta putea face acest lucru, conform art. 6 din contract, în termenul de 30 de zile calendaristice și, de asemenea, ca neavenită, în contextul în care aceasta a continuat relația contractuală materializată prin emiterea facturilor fiscale pentru chiriile curente și plata de către societatea pârâtă.
Așadar, față de conduita contractuală a reclamantei, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, datorate cu orice titlu, pentru care aceasta nu a emis facturi, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept, principiu pe care instanța îl ignoră, dispunând rezilierea contractului de închiriere fără să poată fi reținută vreo culpă contractuală în sarcina pârâtei.
Relativ la petitul vizând evacuarea societății pârâte, având în vedere faptul că acesta este un accesoriu al primului petit (accesorium seguitur principale), s-a susținut că toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere urmează a fi aplicate mutatis mutandis și în acest caz.
În ce privește obligarea pârâtei la plata debitului reprezentând diferența de chirie calculată conform nr. 42/2000, s-a arătat că instanța a constatat în mod greșit faptul că "din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceasta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 Cod procedură civilă".
În primul rând, în petitul acțiunii introductive se arată că diferența de chirie a fost calculată pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003. Însă, așa cum rezultă din fișa de calcul întocmită de către reclamantă și acceptată de societate, s-a menționat că începând cu data de 01.11.2002, părțile au convenit, facturat și, respectiv, plătit, o chirie majorată în conformitate cu dispozițiile invocate de reclamantă. Astfel, perioada pentru care s-ar fi putut calcula eventualele diferențe ar fi trebuit să se încheie la data de 01.11.2002 și nu la data de 28.02.2003.
În ceea ce privește penalitățile, s-a arătat că deși instanța reține în mod corect faptul că "reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală" îi acordă acestuia penalități de întârziere contractuale, pe care, de altfel, reclamantul nu le-a solicitat, mărginindu-se să solicite doar penalități calculate conform Codului d e procedură fiscală.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, s-a arătat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra lor, constatând în mod greșit că pârâta a căzut total în pretenții în privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare, obligându-i la plata cheltuielilor solicitate de reclamant reprezentând taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar.
Pe calea apelului, s-a solicitat cenzurarea acestui aspect, cu consecința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată făcute atât în primă instanță, cât și în apel.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării vremelnice a sentinței apelate, s-a solicitat admiterea acesteia, luând în calcul, pe lângă motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate, și următoarele aspecte.
În contextul în care, conform prevederilor art. 7206Cod procedură civilă, sentința pronunțată este executorie, aceasta fiind vădit netemeinică și nelegală, s-a arătat că reclamantul va putea proceda la evacuarea societății din acest spațiu, ceea ce ar constitui un abuz de drept și de poziție dominantă din partea unui subiect de drept public, fiind înfrânt astfel principiul bunei credințe.
De asemenea, în cazul în care calea de atac formulată de către societatea pârâtă ar fi admisă, reintegrarea acesteia în spațiul comercial în litigiu ar crea cheltuieli inutile, clientela și celelalte beneficii ale fondului de comerț putând fi definitiv pierdute, în contextul unui mediu concurențial și așa ostil.
În drept, au fost invocate prevederile art. 280, art. 282 și următoarele din Codul d e procedură civilă, precum și textele legale invocate.
Prin întâmpinarea formulată pârâta Tas olicitat respingerea apelului declarat ca o consecință a admiterii în principal a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile, iar în subsidiar a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În situația în care in stanța va soluționa cauza pe fond, pârâta Tas olicitat respingerea apelului ca nefondat.
Înainte de a trece la examinarea apelului declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, Curtea reține că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale active a acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, republicată Consiliul Local este autoritatea administrației publice prin care se realizează autonomia locală această autoritate neavând personalitate juridică conform art. 77 din același act normativ, Primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile primarului soluționând problemele curente de colectivități locale.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, Unitățile administrative teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu iar conform alin. 2 " În justiție, unitățile administrativ teritoriale sânt reprezentate după caz de primar sau de președintele Consiliului județean".
Ca atare, acțiunea reclamanților Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T urmează să fie respinsă, întrucât a fost formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Examinând apelul declarat de reclamantul Municipiul T, prin Primar, prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, cât și din oficiu se reține că este neîntemeiat, urmând să fie respins pentru următoarele considerente:
Este nefondată susținerea reclamantului Municipiul T, prin Primar în sensul că temeiul de drept al calculului majorărilor și penalităților de întârziere ar fi prevederile nr.OG 92/2003 privind Codul d e Procedură fiscală.
În mod corect tribunalul a reținut că în speță raporturile dintre părți sânt guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legii civile, fiind vorba de raporturi contractuale.
Între părți a existat un contract valabil încheiat, raporturile contractuale presupunând poziții de egalitate juridică între părți în timp ce raporturile de drept fiscal sunt raporturi de autoritate.
Se reține că nr.OG 92/2003 prin art. 1 alin. 1 reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale prevăzute de Codul fiscal.
În speță așa cum s-a menționat este vorba despre raporturi contractuale și ca atare aplicabilitatea Codului ca procedură fiscală nu poate fi reținută.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere, întrucât reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 693 lei în mod corect tribunalul a avut în vedere principiul disponibilității.
Pentru aceste motive în baza dispozițiilor art. 161 și 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul declarat de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T împotriva sentinței civile nr. 160/PI din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată
În mod neîntemeiat reclamantul apelant Municipiul T, prin Primar a considerat că art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 nu este aplicabil în speță, venind în contradicție cu principiul echității.
Astfel, așa cum a reținut tribunalul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 prevede că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Deoarece în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de cuantumul penalităților, în mod întemeiat prima instanță a apreciat că suma maximă pe care o poate pretinde reclamantul cu titlu de penalități de întârziere este egală cu valoarea debitului, respectiv cu suma de 1.992 lei.
Pentru aceste motive în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul declarat de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului
În ceea ce privește apelul declarat de pârâta T, Curtea urmează a se pronunța în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă asupra excepției de necompetență materială a Tribunalului Timiș în judecarea cauzei în primă instanță.
Se reține că în mod legal cauza a fost judecată în primă instanță de Tribunalul Timiș raportat la natura comercială a litigiului și la capetele principale ale acțiunii formulate, rezilierea contractului de închiriere nr. 202/1998 și evacuarea pârâtei din spațiul situat în T, str. -, nr. 28.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. a Cod procedură civilă.
Examinând apelul declarat de pârâta T, prin prisma motivelor de apel invocate, a dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, cât și din oficiu se rețin următoarele:
Referitor la excepția prescripției acțiunii intentate împotriva pârâtei, respinsă de către tribunal ca neîntemeiată, se reține că în mod corect pârâta a considerat că întrucât ne aflăm în prezența unor relații contractuale de natură comercială, în conformitate cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar creanța pe care reclamantul Municipiul T, prin Primar a solicitat-o este prescrisă.
În speță termenul de la care putea lua naștere dreptul material la acțiune al reclamantului Municipiul T, prin Primar a fost data de 1 octombrie 2002, data pronunțării deciziei civile nr. 471 în dosar nr. 2564/CA/2001 al Curții de APEL TIMIȘOARA - Secția Comercială și de Contencios Administrativ.
Contractul care potrivit prevederilor legii civile, reprezintă legea părților, nu conferă reclamantului vreun drept de a modifica în mod unilateral altceva decât chiria. În acest context, modificarea unilaterală a condițiilor în care se efectuează această plată este întru totul lipsită de eficacitate, aceste condiții rămânând în continuare cele prevăzute de contract și anume "lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata".
În aceste condiții reclamantului îi rămânea, în vederea recuperării chiriilor pe care le pretinde, calea unei acțiuni în justiție prin care să își valorifice acest drept de creanță. Având în vedere faptul că dreptul acestuia la acțiune a luat naștere la data de 01.10.2002, intimatul având 3 ani la dispoziție pentru a-și valorifica dreptul de creanță, acest drept apare ca fiind prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 14 decembrie 2007.
Având în vedere ordine de soluționare a excepțiilor invocate de pârâta apelantă, cât și admiterea excepției prescripției acțiunii reclamantului Municipiul T, prin Primar, Curtea nu va mai analiza excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului.
Referitor la petitele vizând rezilierea contractului de închiriere nr. 202/1998 și evacuarea pârâtei din spațiul situat în T, str. -, nr. 28, jud. T se constată că în mod neîntemeiat acestea au fost admise de prima instanță, având în vedere că nu se poate reține nici o culpă contractuală în sarcina pârâtei.
În ceea ce privește fondul cauzei, sentința pronunțată este vădit netemeinică.
Astfel, relativ la petitul vizând rezilierea contractului de închiriere, pârâta apelantă învederează că și în prezent locatorul emite facturi pentru chirie pe care aceasta le achită, astfel că părțile inclusiv reclamanta, înțeleg să își manifeste în continuare acordul de voință inițiat exprimat. Mai mult decât atât, rezilierea este o sancțiune care intervine pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. În cazul dedus judecății nu se poate reține că pârâta apelantă ar fi avut un comportament culpabil de nerespectare a clauzelor contractuale, astfel că această sancțiune nu poate opera. Din lectura motivelor acțiunii nu se desprinde care ar fi temeiul în baza căruia reclamanta solicită rezilierea contractului, instanța de fond apreciind că "potrivit art. 1439 al.2 Cod civil, în caz când una din părți nu îndeplinește îndatoririle sale principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune".
Reclamanta ar fi putut solicita o eventuală reziliere a contractului, în baza art.6 al acestuia, în cazul în care ar fi emis facturi pentru diferențele de chirie invocate, iar pârâta nu le-ar fi achitat în termen de 30 de zile calendaristice. Or, până în momentul de față, pentru aceste diferențe de chirie reclamanta nu a emis factură fiscală,înțelegând să se adreseze direct instanței de judecată. Prin urmare, nu poate fi considerată nerespectare culpabilă a contractului faptul că pârâta n-ar fi plătit aceste sume, în contextul în care nu i s-a emis nici un document fiscal în baza căruia să facă acest lucru, și, mai mult decât atât, în contextul în care dreptul de a mai cere aceste sume s-a stins prin prescripție extinctivă. Prin urmare, stingându-se dreptul material la acțiune în ceea ce privește drepturile bănești (îndatorirea contractuală principală, așa cum reține și instanța), s-a stins și dreptul material la acțiune ce vizează rezilierea contractului de închiriere, acțiunea apărând ca prescrisă și în ceea ce privește acest capăt de cerere.
Solicitarea rezilierii apare, așadar, ca fiind tardivă, în contextul în care reclamanta putea face acest lucru, conform art.6 din contract, în termenul de 30 de zile calendaristice și, de asemenea, ca neavenită, în contextul în care aceasta a continuat relația contractuală materializată prin emiterea facturilor fiscale pentru chiriile curente și plata de către pârâtă a acestora.
Mai mult decât atât, reclamanta nu și-a exprimat niciodată vreo pretenție cu privire la sumele pe care le pretinde în prezent prin cererea de chemare în judecată, nu a făcut pârâtei nici o comunicare prin care să arate suma solicitată sau temeiul în baza căruia aceasta din urmă îi datorează debitul despre care face vorbire în petitul acțiunii sale.
Așadar, față de conduita contractuală a reclamantei, a considera ca întemeiată o pretenție cu privire la sume, datorate cu orice titlu, pentru care aceasta nu a emis facturi, apare ca fiind o încălcare a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în susținerea unui drept, principiu pe care instanța îl ignoră, dispunând rezilierea contractului de închiriere fără să poate fi reținută vreo culpă contractuală în sarcina pârâtei.
Relativ la petitul vizând evacuarea pârâtei, având în vedere faptul că acesta este un accesoriu al primului petit (accesorium sequitur principale), toate argumentele care fundamentează respingerea cererii de reziliere urmează a fi aplicate mutatis mutandis și în acest caz. Neputându-se pronunța în mod legal și temeinic rezilierea contractului de închiriere, nu se va putea pronunța nici evacuarea pârâtei, care este titulara unui drept de folosință născut în baza unui contract de închiriere perfect valabil. Astfel, afirmația instanței conform căreia "se observă că în urma rezilierii contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să îi justifice prezența în imobilul litigios" nu poate avea nici un suport legal.
Față de cele reținute, Curtea urmează să admită apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 160/PI din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, să schimbe în parte sentința civilă apelată și să respingă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul T, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr. 202/30.09.1989 încheiat între părți, evacuarea pârâtei din imobilul situat în Municipiul T, str. -, nr. 28 în suprafață de 30 mp, diferență chirie restantă, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, urmând să mențină în rest hotărârea atacată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, urmează să oblige reclamantul Municipiul T, prin Primar la plata sumei de 1900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată față de pârâta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, cu sediul în T, Bv., nr. 1, împotriva sentinței civile nr. 160/PI din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată, cu sediul în Municipiul T, P-ța -, nr. 6, jud.
Admite apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 160/PI din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Schimbă în parte sentința civilă apelată.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul Municipiul T, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr. 202/30.09.1989 încheiat între părți, evacuarea pârâtei din imobilul situat în Municipiul T, str. -, nr. 28 în suprafață de 30 mp, diferență chirie restantă, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.
Menține în rest hotărârea atacată.
Obligă reclamantul Municipiul T, prin Primar la plata sumei de 1900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată față de pârâta.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 8 iulie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Cu opinie separată în sensul schimbării
în parte a sentinței și respingerea cererilor
pentru diferență de chirie și penalități,
cu menținerea în parte a hotărârii.
GREFIER
Opinie separată.
În dezacord parțial cu opinia majorității, la care subscriu în ce privește soluția de respingere a apelului reclamantei, consider că, admiterea apelului declarat de pârâtă este justificată numai în sensul schimbării în parte a hotărârii și a respingerii cererilor privind diferența de chirie și penalitățile de întârziere, cu menținerea celorlalte dispoziții, îndeosebi cele referitoare la rezilierea contractului de închiriere și evacuare având în vedere că:
Potrivit art. 4 alin. 2 din contractul încheiat de părți sub nr. 202/1998 chiria lunară stabilită la data încheierii contractului putea fi "reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale Consiliului Local al municipiului T" iar în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a "contactul de închiriere poate fi reziliat din inițiativa locatorului", printre alte situații pentru "neacceptarea clauzei privind actualizarea anuală a chiriei";
În mod necontestat, prin hotărârea Consiliului Local al municipiului T nr. 42/2000, menținută în vigoare după epuizarea procedurilor judiciare declanșate în vederea anulării, s‑a stabilit o chirie majorată, începând cu data de 1.01.2001;
Pârâta nu a acceptat o clauză contractuală de "actualizare" sau majorare a chiriei deși i s‑a propus aceasta sub forma invitației făcute prin adresa din data de 29.03.2003 în sensul de a ridica fișa de calcul, astfel că reclamanta a solicitat rezilierea contractului prin acțiunea cu care a fost sesizată prima instanță la data de 14.12.2007;
În atare împrejurări prima instanță justificat a admis acțiunea în acord cu ceea ce părțile au convenit, dând efectul cuvenit clauzelor contractuale și dispozițiilor art. 969 Cod procedură civilă, respectiv în ceea ce privește "rezilierea" contractului și, consecința acesteia, evacuarea pârâtei, soluție care ar fi trebuit să fie menținută de instanța de apel.
Judecător,
- -
Red. /15.07.2008
Dact. /16.07.2008 - 6 ex.
Emis 4 com.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Magdalena
