Reziliere contract comercial Spete. Decizia 30/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 30
Ședința publică din 17 februarie 2009
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 375/ din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamantul intimat având ca obiect reziliere contract de închiriere
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat pentru pârâta apelantă avocat, iar pentru reclamantul intimat avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la data de 16 februarie 2009 apelanta a depus la dosar note scrise cu privire la excepția de necompetență materială a primei instanțe, reprezentantul acesteia arătând că în opinia sa, raportat la valoarea obiectului cererii, litigiul ar fi revenit spre competentă soluționare Judecătoriei Deta.
Reprezentantul reclamantului intimat, față de excepția invocată din oficiu de către C la termenul anterior ca motiv de nelegalitate de ordine publică, consideră că Tribunalul Timiș era competent să soluționeze în primă instanță cauza de față.
Considerând pricina lămurită, instanța închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra excepției invocate.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 375/ din 10 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa admis acțiunea precizată formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta, dispunând rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți la data de 25 februarie 1999 și evacuare societății pârâte din imobilul situat în loc.,-, jud. T, respingând, totodată, cererea reconvențională formulată persoana juridică.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată inițial la Judecătoria Deta sub dosar nr. 662/2008 reclamanții și soția au chemat în judecată pârâta solicitând instanței să dispună rezilierea contractului de închiriere perfectat la 25 februarie 1999, înregistrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice T sub nr. 15713/25.02.1999, precum și evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea lor, cu motivarea că deși între părți a existat un contract de locațiune, după cesionarea părților sociale noul administrator nu a mai plătit chiria.
Prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulată pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii și constituirea unui drept de superficie asupra terenului înscris în 1827, nr. top 63, constatarea faptului că magazinul este proprietatea societății, fiind edificat prin construire, dobândit prin cumpărare-investiții, urmând să fie notat în cartea funciară prin deschiderea unei noi poziții, întrucât respectivul spațiu comercial este proprietatea persoanei juridice, astfel că acțiunea în evacuare nu este admisibilă.
Prin sentința civilă nr. 9 din 17 ianuarie 2006 Judecătoria Deta și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că litigiul este unul comercial neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 din Codul d e procedură civilă procesele și cererile de acest fel sunt de competența tribunalului.
Tribunalul Timișa încuviințat efectuarea unei expertize tehnice, care în concluzii a arătat că respectiva construcție "Magazin mixt", care nu este întabulată în cartea funciară, se găsește pe parcela top 62 din nr. 57, avându-i ca proprietari pe reclamanți cu titlu de bun comun 1/1 parte cumpărare 367/1965, că ea are acces direct din strada principală fără a afecta restul de proprietate și că investițiile făcute în magazin și perioada de timp a acestora sunt de specialitatea unei expert contabil. Specialistul a mai arătat că propunerea de întabulare a noii construcții se va face pe terenul cu nr. topografic 62 având terenul în favoarea vechilor proprietari și construcția în favoarea pârâtei, terenul neputând fi propus a fi dezmembrat deoarece suprafața folosită de societate este mai mică de 250 mp. și frontul stradal mai mic de 8, încălcând prevederile nr.HG 525/1996, dar cu acordul proprietarilor de drept ai terenului construcția se poate întabula conform propunerii făcute în nr. 57. Expertiza contabilă încuviințată de Judecătoria Detaa fost finalizată tot de tribunal, concluzionându-se că "Magazinul mixt" (construcția propriu-zisă) este înregistrată în contabilitatea persoanei juridice ca plus de inventar în mod legal în contul 212.
Având în vedere că la ultimul termen de judecată, după finalizarea expertizei contabile, pârâta nu s-a mai prezentat în instanță pentru susținerea întâmpinării și a cererii reconvenționale în privința sa prima instanță a făcut aplicarea art. 225 din Codul d e procedură civilă și dat fiind faptul că expertiza tehnică în construcții clarifică problema proprietății asupra terenului și a construcției conform situației de pe teren corespunzătoare autorizației de construire obținută de reclamanți, societatea neputând proba că ea este proprietarul imobilului, judecătorul fondului în temeiul art. 1410 și 1429 din Codul civil a admis acțiunea astfel cum a fost ea precizată, urmare a decesului reclamantei, respingând, totodată, cererea reconvențională.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta, fără a arăta în concret ce anume solicită de la instanța de control judiciar, pentru următoarele motive:
Extrasul nr. 57, nr. top (cadastral) 62 depus de reclamanți la pagina 29 în dosarul nr. 662/2005 al Judecătoriei Deta și avut în vedere la soluționarea cauzei nu prezintă situația reală prevăzută în raportul de expertiză tehnică deoarece conform extrasului anexat datat 12 noiembrie 2006 reclamanții nu sunt proprietari în cota de 1/1, ci doar în cota de 7/10 sub B 8 și 9, la 4, 6 și 7 pentru cota de 3/10 fiind menționate și alte persoane. Cu toate că au fost încuviințate interogatoriile reclamanților și depuse la dosarul nr- (pag. 84 și 85), aceștia fiind citați, proba nu a mai fost administrată nejustificat, deși ea era relevantă pentru soluționarea cererii reconvenționale. Nelegal și neîntemeiat a fost ignorată și expertiza contabila care a stabilit că "Magazinul mixt - construcția propriu zisă" este înregistrat ca plus de inventar în contul 212 al societății, astfel că în mod nejustificat se ignoră acest aspect la soluționarea cererii reconvenționale când se dispune "diminuarea" patrimoniului pârâtei cu valoarea construcției. Precizarea de acțiune depusă la termenul din 1 aprilie 2008, după 2 ani de promovarea acțiunii introductive, încalcă în mod evident Codul d e procedură civilă deoarece nu are acordul pârâților și modifică esențial acțiunea inițială.
În probațiune a anexat copia extrasului nr. 57 (fila 7), iar în drept nu a invocat niciun text de lege.
La termenul de judecată din 9 decembrie apelanta a depus minuta timbrării (fila 14), precizând și capetele de cerere contestate, la termenul din 27 ianuarie 2009 note scrise (fila 22) privitor la neconcordanțele dintre extrasele de carte funciară aflate la dosar, iar la data de 16 februarie (fila 36) alte note referitoare la excepția de necompetență a tribunalului.
Reclamantul intimat, legal citat, s-a prezentat la dezbateri și a formulat întâmpinare (filele 31-33) prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței Tribunalului Timiș ca fiind temeinică și legală întrucât în mod just s-a dispus rezilierea contractului de închiriere, precum și evacuarea societății apelante din imobilul care este proprietatea intimatului.
În fapt, cererea de chemare în judecată nu are ca obiect o revendicare, ci este o acțiune în rezilierea contractului de închiriere, deci o acțiune între proprietar (locator) și locatar, criticile pârâtei apelante fiind fără relevanță în ceea ce privește soluționarea raporturilor de proprietate într-un proces de locațiune. Instanța de fond a administrat toate probele de la dosar și a soluționat cauza sub toate aspectele, lămurind raporturile juridice izvorâte din contractul de închiriere și din datoria neonorată mai mult de trei ani privind plata chiriei către reclamanții proprietari.
În cererea reconvențională se solicită constatarea unui drept de superficie asupra terenului, iar expertiza contabilă pe care o invocă pârâta reconvențională se referă la construcție. Așadar nu este nicio dovadă cu privire la temeinicia acțiunii reconvenționale, reclamantul intimat fiind proprietarul tabular exclusiv al imobilului (teren și construcție) situat în loc., str. -, nr. 118, jud. T (asupra terenului potrivit nr. 1827, nr. top. 63, cum rezultă indubitabil și din planul cadastral - releveu parcelar, pe de o parte, iar pe de altă parte asupra construcției prin edificare potrivit autorizației de construcție, proiect de execuție și, de asemenea, plan cadastral-releveu schiță a imobilului, inclusiv a adeverinței de constatare a executării construcției de la filele 62-83 dosar de fond, iar societatea apelantă nu este decât un simplu chiriaș în baza contractului care a fost reziliat pentru neplata timp de peste trei ani a chiriei la care s-a obligat. Intimatul a subliniat că prin cesiunea părților sociale nu s-a transferat explicit dreptul de locațiune, dar locatarul a fost tolerat, însă cum nu a mai achitat chiria, obligație esențială a chiriașului, contractul este rezolubil, iar în temeiul dispozițiilor art. 1436 cod civil privind denunțarea unilaterală a contractului și art. 1439 din același cod privind rezilierea pentru neexecutare, instanța în mod just a admis acțiunea introductivă.
Reclamantul a edificat construcția în conformitate cu autorizația de construcție nr. 3/01.04.1992, edificare confirmată la data de 27 aprilie 1999 de către Primăria comunei, unde se precizează că "respectiva construcție s-a făcut conform autorizației pe numele ". În consecință, pârâta nu poate invoca vreun drept de proprietate asupra construcției deoarece nu poate face dovada că a edificat pe terenul său, fără aprobarea proprietarului, fără autorizație de construcție și, mai mult, imobilul pe care-l invocă a-l fi edificat era deja finalizat atunci când i-a fost închiriat, lista de materiale pe care le invocă a le fi achiziționat după dobândirea părților sociale nefăcând dovada că ar fi avut destinația construirii acestui imobil. La data de 22 ianuarie 2004 s-a făcut cesiunea părților sociale de la și către, conform contractului și actului adițional aflate la dosarul cauzei, nicidecum al altui drept sau patrimoniu al societății comerciale Cum societatea nu avea alte bunuri sau drepturi în afară de părțile sociale reprezentând capitalul social nu se puteau transmite decât părțile sociale, iar dobânditorul acestora, nu putea să edifice ceea ce era edificat, întrucât a continuat activitatea în spațiul existent, construit în anul 1999 și nu în anul 2004, atunci când a intervenit contractul de cesiune de părți sociale, cele stabilite prin expertiza de evaluare fiind invenții.
Examinând apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 375/ din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în temeiul art. 295 și următ. din Codul d e procedură civilă, raportat la criticile formulate, precum și prin prisma excepției de necompetență materială a primei instanțe invocată din oficiu, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare având în vedere următoarele considerente:
În speță, cu toate că reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată a societății pârâte la Judecătoria Deta, respectiva instanță, prin sentința civilă nr. 9 din 17 ianuarie 2006, și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș cu motivarea că pricina, deși are natură comercială, este neevaluabilă în bani, astfel că raportat la art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă, litigiul este de competența tribunalului.
Acest din urmă text statuează, într-adevăr, că tribunalele judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.
Tribunalul, învestit fiind în urma declinării de competență dispusă de judecătorie, a apreciat că este competent să soluționeze acțiunea reclamanților având ca obiect rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți la data de 25 februarie 1999 și înregistrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice T sub nr. 15713/1999, precum și evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea lor.
Potrivit art. 1 din Codul d e procedură civilă, udecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, și în orice alte materii date prin lege în competența lor, iar în conformitate cu art. 2 din același cod tribunalul judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani și procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă stabilește expres competența după materie, în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din același cod reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Așadar, dacă o acțiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competența în primă instanță este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura acțiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum și caracterele juridice ale respectivelor acțiuni sunt atribuite de natura și specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție "transferă" caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuși și, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanțial, dedus judecății, intră un drept patrimonial, real sau de creanță.
În consecință, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenția concretă, precum și dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a și impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul d e procedură civilă obligația reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială și căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și în revocare.
Atunci când este vorba despre desființarea unui contract de vânzare-cumpărare, de locațiune, donație etc. contracte ce au dat naștere unor drepturi patrimoniale, este evident că și lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecințe patrimoniale și, ca atare, acțiunea prin care se valorică un asemenea drept este patrimonială. A susține că acțiunea în desființarea unui act juridic producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.
Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliu etc. Or, dreptul a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea în desființarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menționate anterior. A afirma că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al acțiunii subzistând indiferent de formularea unor pretenții accesorii privitoare la repunerea părților în situația anterioară.
Cererea de chemare în judecată prin care se solicită pronunțarea anulării unui act juridic sau constatarea nulității absolute a aceluiași act, fără a se cere și restituirea prestațiilor efectuate de părți, este o cerere patrimonială atunci când tinde la desființarea unui act juridic ale cărui efecte (drepturi și obligații) au avut caracter patrimonial, pentru aceleași argumente constituind o cerere patrimonială și acțiunea prin care se urmărește lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate - rezoluțiunea/ rezilierea. Ca urmare, pentru determinarea competenței materiale și a căilor de atac potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821alin. 1 din Codul d e procedură civilă nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Prin cererea introductivă reclamantul intimat a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 15713/25.02.1999, contract care a avut stabilită o chirie lunară de 20 lei (200.000 ROL), precum și evacuarea pârâtei din imobilul ocupat.
Prin decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 75/2007 în soluționarea unui recurs în interesul legii declarat de procurorul general Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821alin. 1 din Codul d e procedură civilă, se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare.
Chiar dacă prin cererea reconvențională formulată în cauză pârâta apelantă a solicitat, la rândul său, "constituirea unui drept de superficie asupra suprafeței de teren înscrisă în nr. 1827, constatarea faptului că magazinul, edificat prin construire (accesiune imobiliară artificială), dobândit prin cumpărare-investiții este proprietatea sa și înscrierea dreptului real în cartea funciară prin deschiderea unei noi poziții", petite care, și ele sunt evaluabile în bani, și a căror valoare adunată ar putea eventual să depășească valoarea-prag stabilită de legiuitor prin art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă, aceasta nu poate atrage o altă competență materială de judecată în primă instanță întrucât este știut faptul că ispozițiile art. 17 din același cod se referă în mod expres la existența a trei categorii de cereri de chemare în judecată, respectiv principale, accesorii și incidentale. Ceea ce definește acțiunea ca fiind principală este împrejurarea că, raportat la ea, se pot formula alte acțiuni a căror rezolvare depinde de soluția din acțiunea principală. Aceste acțiuni sunt denumite accesorii, iar atunci când, deși pot avea o existență de sine stătătoare, sunt formulate într-un proces deja început (cum este cazul și în speță cu cererea reconvențională a societății apelante), se numesc incidentale. Din această perspectivă, în litigiul de față pârâta nu s-a mulțumit să se opună doar pretențiilor reclamanților, ci a solicitat instanței să îi oblige pe aceștia din urmă la recunoașterea dobândirii unor drepturi reale asupra magazinului pretins edificat de persoana juridică, precum și asupra terenului pe care se află construcția.
Chiar dacă cuantumul pretențiilor reclamantei reconvenționale ar fi superior pragului prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă (100.000 lei), nu înseamnă că judecătoria nu mai este competentă material să soluționeze pricina, având în vedere că sub aspectul competenței, conform art. 17, acțiunile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competentă să judece acțiunea principală, și aceasta, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau exclusivă. În aplicarea acestui text este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor judecătorești trebuie să opereze prorogarea de competență în favoarea instanței competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar încălca norme de competență materială sau exclusivă, deoarece există, pentru aceasta, un temei juridic, și anume art. 17 din Codul d e procedură civilă.
Față de obiectul cauzei, care este unul evaluabil în bani, și cuantumul dreptului patrimonial în litigiu este fără putință de tăgadă că pricina trebuia să fie soluționată în primă instanță de către judecătorie și nu de tribunal, cum greșit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei Iaa lin. 2 al art. 297 din Codul d e procedură civilă, potrivit căreia acă prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta, cu sediul procedural ales în loc. T, str. -,. B,. 8 jud. T la av. din Baroul Timiș, împotriva sentinței civile nr. 375/ din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamantul intimat, domiciliat în localitatea,-, județul T și, în consecință:
Anulează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Judecătorie
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 februarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. - 02.03.2009
Tehnored. - 03.02.2009
4 ex./2 com.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător:
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
