Sechestru asigurator. Decizia 268/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
Secția Comercială și de Contencios
Administrativ și Fiscal
Dosar nr. -
DECIZIA nr. 268/2009 - R
Ședința publică din 2 iulie 2009
PREȘEDINTE: Tătar Ioana
JUDECĂTOR 2: Marinescu Simona
JUDECĂTOR 3: Sotoc Daniela
Grefier: - -
Pe rol fiind soluționarea recursului comercial formulat de recurenta pârâta - ROMÂNIA SRL cu sediul în O, I, nr. 2, județul B, în contradictoriu cu intimata reclamantă - CA- cu sediul în O,-, județul B împotriva Încheierii nr. 20/COM/21.05.2009 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul -, având ca obiect sechestru asigurător.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă reprezentantul recurentei - ROMÂNIA SRL avocat în baza împuternicirii nr. 8/05.06.2009 și reprezentanta intimatei - CA- avocat în baza împuternicirii FN din 30.06.2009.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul este legal timbrat cu 20 lei taxă de timbru - chitanța BC - din 24.06.2009 - plus 0,5 lei timbru judiciar, după care:
Reprezentanta intimatei - CA- depune la dosar întâmpinare; comunică un exemplar de pe aceasta cu reprezentantul recurentei. Totodată, depune la dosar două extrase de cont.
Instanțaconstatând că nu sunt alte cereri prealabile, acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei - ROMÂNIA SRL solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a încheierii atacate în sensul respingerii cererii. Învederează că încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, faptul că nu s-au îndeplinit condițiile legale privind plata cauțiunii, arătând că nu este constatată printr-un înscris creanța, facturile nefiind toate semnate și ștampilate; consideră că trebuia stabilită o cauțiune de 50% din valoarea pretinsă; învederează faptul că instanța a dispus achitarea cauțiunii după pronunțare. Consideră că nu este îndeplinită nici condiția privind intentarea unei acțiuni, somația de plată nefiind suficientă sub acest aspect. Face trimitere la prevederile Codului comercial, ce prevăd cerința existenței unui caz bine justificat. Consideră că este inadmisibilă cererea în ce privește imobilele. Cheltuieli de judecată nu solicită.
Reprezentanta intimatei - CA- solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Consideră că încheierea este temeinică și legală, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 591 Cod de Procedură Civilă. Consideră că prima instanță a făcut o justă apreciere a actelor de la dosar. În ce privește inadmisibilitatea cererii de sechestru, arată că art. 591 Cod de Procedură Civilă se referă la dovada intentării unei acțiuni, fără a face vreo distincție sub acest aspect. Invocă soluțiile din practica judiciară. Referitor la cauțiune, învederează că dovada achitării acesteia există la dosar. Nu era nevoie de o cauțiune de 50% din valoare, cererea fiind întemeiată pe art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă. Învederează că o parte din facturi au fost achitate; că nu s-a făcut vreo compensare, neexistând nici probe în acest sens. Referitor la condiția constatării creanței printr-un înscris, învederează că există contract între părți, prin care sunt stabilite și penalitățile. Scadența a fost cu mult depășită, fiind vorba de sume importante, de care reclamanta intimată este lipsită datorită relei credințe a pârâtei recurente. Face trimitere la recursul în interesul legii depus la dosar, din care rezultă că sechestrul poate privi și imobile. Solicită și cheltuieli de judecată, urmând să depună chitanța doveditoare.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND
Asupra recursului comercial d e față, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 20/COM/21.05.2009 Tribunalul Bihora admis cererea formulată de creditoarea - CA-, cu sediul în O,-, județul B, împotriva debitoarei - SRL, cu sediul în O, I, nr. 2, județul A dispus instituirea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea debitoarei până la concurența sumei de 306.998,40 lei, sub condiția plății unei cauțiuni în cuantum de 30.000 lei în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. A obligat debitoarea să plătească creditoarei cheltuieli de judecată în cuantum de 510,3 lei.
Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Între părți s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare comercială nr. 357/01.07.2008 și nr. 358/31.10.2008 prin care creditoarea s-a obligat să vândă debitoarei marfă, iar debitoarea s-a obligat să achite contravaloarea acesteia în termenul de plată stipulat în contract, pe baza facturilor emise de către creditoare. Pentru întârzierea la plata facturilor, s-a prevăzut obligația debitoarei de a plăti penalități de întârziere calculate de la data scadenței și până la data plății.
În executarea contractului, creditoarea a emis în perioada iulie 2008-februarie 2009 pe numele debitoarei mai multe facturi fiscale în valoare totală de 253.506,73 lei. Toate facturile au fost însușite de către debitoare prin semnarea și ștampilarea lor. Nu există dovada achitării lor, și întrucât scadența a fost depășită s-au calculat și penalități de întârziere în cuantum total de 65.291,73 lei, reține prima instanță.
Pentru achitarea datoriei, creditoarea a introdus acțiune împotriva debitoarei pe calea dreptului comun ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 20.05.2009.
În drept, prima instanță reține că potrivit dispozițiilor art. 591 alineatul 1 Cod procedură civilă, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată prin act scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat acțiune. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.
Prima instanță a constatat că sunt îndeplinite aceste condiții legale, iar față de situația de fapt reținută, a apreciat că cererea de instituire a unui sechestru asigurator asupra bunurilor debitoarei este întemeiată. Prima instanță apreciat necesar a fi obligată creditoarea la plata unei cauțiuni față de cuantumul ridicat al creanței și de consecințele pe care instituirea măsurii le va avea asupra activității debitoarei.
A dispus astfel instituirea sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea debitoarei până la concurența creanței, urmând ca valorificarea bunurilor sechestrate să se poată face, eventual, numai după ce creditorul a obținut titlul executoriu.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs - ROMÂNIA SRL solicitând admiterea acestuia și, în principal, modificarea în tot a încheierii în sensul respingerii cererii de înființare a sechestrului asigurătoriu ca inadmisibilă și nefondată, sau, în subsidiar, modificarea în parte a încheierii recurate, în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă în ce privește bunurile imobile.
În motivare, recurenta arată că încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât instanța de control nici nu are posibilitatea de aov erifica.
În al doilea rând recurenta consideră că încheierea recurată este dată cu încălcarea legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată că, pe de o parte, nu au fost îndeplinite condițiile legale privind plata cauțiunii anterior dispunerii măsurii. Învederează că în speță condiția existenței unui înscris nu este îndeplinită, facturile emise de intimată nefiind acceptate la plată. Astfel, consideră că se impunea plata unei cauțiuni de 50% din valoarea reclamată.
Totodată, recurenta consideră că nu este îndeplinită condiția legală privind intentarea unei acțiuni. O procedură specială și sumară cum este cea a somației de plată nu se încadrează în cerința art. 591 Cod de Procedură Civilă.
Se mai arată de către recurentă că încheierea a fost dată cu încălcarea art. 907 Cod comercial care impune verificarea unui interes din partea reclamantului pentru a cere instituirea sechestrului, cu alte cuvinte un interes întemeiat pe un caz bine justificat.
Este invocată în continuare inadmisibilitatea acțiunii intimatei reclamante în ceea ce privește instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile. În acest sens, învederează că părțile sunt societăți comerciale iar contractele de vânzare cumpărare în discuție sunt încheiate în cursul activității de comerț. Prin urmare, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 907 și 908 Cod comercial.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - CA- solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea în totalitate, ca temeinică și legală, a încheierii recurate.
În motivare, intimata arată că încheierea instanței este corespunzător motivată, prima instanță făcând o corectă apreciere a probelor depuse la dosar, prin raportare la art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă.
Consideră intimata că este îndeplinită cerința intentării unei acțiuni, prevăzută de art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, acest articol nefăcând vreo distincție între acțiunea de drept comun și o cerere întemeiată pe OG 5/2001.
Critica referitoare la achitarea cauțiunii anterior pronunțării hotărârii o consideră nefondată, față de dispozițiile art. 592 alin. 2 Cod de Procedură Civilă, din care rezultă că instanța trebuie să fixeze cauțiunea prin încheierea de încuviințare a sechestrului. Referitor la cuantumul cauțiunii, învederează că cererea sa este întemeiată pe art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă.
Referitor la temeinicia cererii de înființare a sechestrului, intimata arată că temeinicia pretențiilor creditoarei urmează a fi analizată în cadrul procedurii somației de plată, și nu în cadrul cererii de instituire a sechestrului asigurător. În prezenta cauză trebuie verificate doar condițiile prevăzute de art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, respectiv existența unei creanțe constatate printr-un înscris, exigibilă, precum și condiția privind intentarea unei acțiuni.
În ce privește instituirea sechestrului și asupra imobilelor, intimata invocă soluția dată de instanța supremă în cadrul unui recurs în interesul legii - Decizia 84/2007.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și sub toate aspectele, în baza prevederilor art. 3041Cod de Procedură Civilă, având în vedere actele și lucrările dosarului, se constată următoarele:
Motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii de către prima instanță este neîntemeiat. Astfel, chiar dacă motivarea instanței de fond nu este una exhaustivă, ea îndeplinește cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5 Cod de Procedură Civilă, rezultând "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței", instanța analizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă.
Potrivit art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, înființarea sechestrului asigurător poate fi solicitată de creditorul care nu are titlu executoriu dar a cărui creanță este constatată printr-un act scris și este exigibilă, dacă dovedește că a intentat acțiune. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru înființarea sechestrului asigurător trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: creanța să fie constatată printr-un înscris; creanța să fie exigibilă și reclamantul să dovedească că a intentat o acțiune în justiție împotriva pârâtului.
Referitor la susținerile din recurs în sensul obligativității achitării unei cauțiuni de 50% de către reclamantă, acestea sunt neîntemeiate, deoarece reclamanta a arătat expres că își întemeiază acțiunea pe art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, și nu se pune problema aplicării alineatelor 2 și 3 ale art. 591, care prevăd obligativitatea aplicării cauțiunii de 50%.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei în raport de neîndeplinirea condiției privind "intentarea unei acțiuni", Curtea reține că art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă nu distinge atunci când impune cerința dovedirii intentării unei acțiuni între o acțiune de drept comun și o cerere întemeiată pe dispozițiile nr.OG 5/2001 privind somația de plată. Mai mult, practica judiciară s-a pronunțat în mod constant în sensul admisibilității unei cereri de înființare a măsuri asigurătorii, în condițiile existenței între părți a unei acțiuni privind emiterea unei somații de plată, cu atât mai mult cu cât și în această situație se urmărește obținerea unui titlu executoriu ce are ca finalitate executarea creanței. Prin urmare, această excepție este neîntemeiată.
Referitor la criticile recurentei cu privire la inexistența unui înscris care să constate creanța, Curtea apreciază că aceste critici sunt parțial fondate.
Potrivit art. 379 alin. 3 Cod de Procedură Civilă, "creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor, sau recunoscute de dânsul".
În speță, reclamanta a depus la dosar copiile contractelor de vânzare-cumpărare nr. 358 din 31.10.2008 și 357/01.07.2008, încheiate între cele două părți, precum și copiile unui nr. de 8 facturi emise de reclamanta intimată către recurentă pentru o sumă totală de 253.506,73 lei, facturi ce au fost semnate și ștampilate de către recurentă. Prin urmare, nu se poate reține că pentru suma mai sus arătată reclamanta nu deține un înscris.
Cu privire însă la suma de 65.291,73 lei, reprezentând penalități de întârziere, nu se poate considera că aceasta este constatată printr-un act scris, deoarece prin act scris se înțelege numai actul constatator al creanței, din textul căruia să rezulte, fără intervenția unor alte împrejurări străine, elementele raportului judiciar încheiat între părți, în special existența datoriei și obligația debitorului de a plăti o anumită sumă de bani.
Mai mult, actul scris trebuie să aibă prin el însuși forță probantă suficientă pentru admiterea unei acțiuni, iar dacă mai trebuie administrate alte probe, ca și în cazul începutului de probă scrisă, nu se poate institui sechestrul asigurător decât cu cauțiune, în condițiile art. 591 alin. 2 și 3 Cod de Procedură Civilă.
În cauză, creanța invocată de către intimata pârâtă, respectiv penalitățile de întârziere calculate potrivit clauzei penale prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare comercial încheiat între părți, nu este constatată printr-un act scris, în sensul cerut de art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, deoarece pentru stabilirea cu certitudine a creanței creditoarei se impune administrarea și a altor probe, cu atât mai mult cu cât societatea pârâtă contestă modalitatea de calcul a penalităților de întârziere.
În ceea ce privește existența unui interes al reclamantei, este evident că aceasta are un interes în instituirea sechestrului asigurător, pentru a garanta executarea creanței sale în situația în care această creanță nu va fi executată benevol de către debitor. Pentru instituirea sechestrului asigurător, art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă nu prevede ca reclamantul să facă dovada unui caz bine justificat, astfel cum arată recurentul, iar pe de altă parte instituirea sechestrului asigurător nu reprezintă o facultate pentru instanță, aceasta fiind obligată ca, la cererea creditorului, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, să dispună instituirea sechestrului asigurător.
Referitor la motivul de recurs potrivit căruia sechestrul asigurător în materie comercială nu s-ar putea dispune decât asupra bunurilor mobile ale debitorului și nu asupra bunurilor imobile ale acestuia, cum s-a dispus în cauză, și acest motiv de recurs este neîntemeiat. Astfel, din coroborarea dispozițiilor art. 907 Cod comercial cu dispozițiile art. 591 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, rezultă că și în materie comercială se poate institui sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 84/2007, dată în recurs în interesul legii.
Pentru considerentele arătate, recursul urmează a fi admis în baza art. 312 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, iar încheierea va fi modificată în parte în sensul că se va reduce suma până la concurența căreia s-a dispus instituirea sechestrului asigurător de la 306.998,4 lei la 253.506,73 lei și va respinge cererea de înființare a sechestrului asigurător pentru suma de 65.291,73 lei, reprezentând penalități de întârziere, menținând restul dispozițiilor încheierii recurate.
În baza art. 276 Cod de Procedură Civilă, raportat la art. 316 Cod de Procedură Civilă, va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 500 de lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul declarat de recurenta - ROMÂNIA SRL O împotriva Încheierii nr. 20/COM din 21 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o modifică în parte în sensul că:
Reduce suma până la concurența căreia s-a dispus instituirea sechestrului asigurător de la 306.998,40 lei la 253.506,73 lei.
Respinge cererea de înființare a sechestrului asigurător pentru suma de 65.291,73 lei.
Menține restul dispozițiilor încheierii atacate.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 500 de lei cheltuieli parțiale de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 2 iulie 2009.
Președinte Judecător Judecător Grefier
- - - - - - - -
cu opinie separată
OPINIE SEPARATĂ
Apreciez că soluția care se impunea în cauză era aceea de a se respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - ROMÂNIA SRL și menținerea în totalitate a Încheierii nr. 20/21.05.2009 pronunțată de Tribunalul Bihor.
Înscrisul constatator al creanței reprezentând atât debitul principal în sumă de 253.506,73 lei cât și penalitățile în sumă de 65.291,73 lei îl reprezintă contractele de vânzare-cumpărare nr. 357/01.07.2008 și 358/31.10.2008, și nu facturile emise pentru debitul principal, deoarece factura reprezintă doar un document contabil în baza căruia beneficiarul mărfii livrate și facturate poate face plata acesteia și să înregistreze în contabilitate această plată.
Obligația debitorului la plata penalităților izvorăște din cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse în copie la dosar, cuantumul acestor penalități este în speță de 65.291,73 lei, penalități calculate până la data de 15 mai 2009, deci scadente la data de 15.05.2009 situație în care nu se poate spune că această creanță nu e certă. Mai mult, reclamanta intimată a depus la dosar un înscris privind modalitatea de calcul a acestor penalități (fila 6), cu privire la fiecare factură restantă la plată, și pe perioada cuprinsă între data scadenței plății pentru debitul principal și data de 15 mai 2009, situație în care este evident și cuantumul acestor penalități.
Pentru stabilirea acestui cuantum nu e necesar nici un alt act scris decât contractul de vânzare-cumpărare ce conține clauza penală conform căreia se vor percepe "penalizări de 0,15% pe zi pentru fiecare zi de întârziere" de către vânzător (art. 8 pct. 8.2) iar întinderea acestor penalități se stabilește printr-un simplu calcul matematic.
În situația în care se acceptă de către instanță că întinderea debitului principal este certă, fiind cea înscrisă în cele opt facturi emise de reclamantă și semnate și ștampilate de recurentă, apreciez că și cuantumul penalităților calculate pentru neplata la termen a acestor facturi până la data de 15.05.2009 este la fel de cert, mai ales că, așa cum am arătat, modalitatea de calcul a acestora rezultă foarte clar din înscrisul depus la dosar de către reclamantă (fila 6). Rolul clauzei penale este tocmai acela de a scuti pe creditor de necesitatea dovedirii existenței și întinderii prejudiciului, fiind necesară doar simpla dovada a neexecutării sau a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației principale, pentru a putea fi obligat debitorul la plata penalităților prevăzute prin clauza penală.
Judecător
- -
/06.07.2009
opinie separată /06.07.2009
Judecător fond
2 ex/06.07.2009
Președinte:Tătar IoanaJudecători:Tătar Ioana, Marinescu Simona, Sotoc Daniela
