Sechestru asigurator. Decizia 917/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA COMERCIALĂ
Dosar nr-
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 917
Ședința publică de la 20 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicolae Durbacă
JUDECĂTOR 2: Marius Irimie
JUDECĂTOR 3: Mircea Noșlăcan
Grefier - -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta - SRL AIî mpotriva Încheierii nr. 31/COM/CC/2009 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat - pentru reclamanta recurentă și avocat pentru pârâta intimată - România SRL
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Mandatara reclamantei recurente depune la dosar împuternicire avocațială, chitanța ce face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Mandatara pârâtei intimate depune la dosar împuternicire avocațială și întâmpinare, din care se comunică o copie cu mandatara - SRL.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Arată că prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei și nici nu a motivat în drept admiterea excepției necompetenței instanței române, singurul text aplicabil fiind Legea nr. 105/1992.
Apreciază că, dacă instanța a constatat că actul juridic are un element de extraneitate, în mod greșit a aplicat prevederile legii menționate, întrucât de la 01 ianuarie 2007 se aplică Regulamentul Consiliului Europei 44/2001.
Susține că soluția este greșită, contractul nu are element de extraneitate, Romania SRL fiind persoană juridică română, cu sediul în B, diferită de din Germania, astfel că nu se pot aplica textele legale ce implică acest element.
Susține în continuare că părțile nu au convenit asupra prorogării de competență. Mai mult, ambele părți sunt persoane juridice române, astfel că prorogarea de competență nu se poate întinde decât până la granițele României.
Apreciază că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 152 din Legea nr. 105/1992.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică a încheierii atacate.
Învederează instanței că la data de 25.10.2007 între Germania, pe care o denumește "societatea mamă", și - SRL a fost încheiat un Acord de colaborare, urmând să se încheie contracte de proiect în România.
Arată că la pct. 4.4 din Acord, prin voința părților s-a statuat ca instanța din să fie competentă în soluționarea oricăror litigii.
Susține că aplicabilitatea Regulamentului 44/2001este directă și imperativă și se face exclusiv în cadrul comunitar, pârâților ce nu au domiciliul pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, urmând să le fie aplicat dreptul intern.
Invocă prevederile art. 23 din Regulament referitoare la prorogarea de competență, ca excepție de la principiul general.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față,
Prin Încheierea nr. 31/COM/CC/2009 pronunțată de Tribunalul Albas -a admis excepția necompetenței instanței române și s-a respins cererea formulată de reclamanta - SRL, în contradictoriu cu pârâta - ROMANIA SRL.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că:
La data de 25.10.2007 între societatea reclamantă și a fost încheiat acordul de colaborare asupra dezvoltării de proiecte imobiliare în România în domeniul locuințelor și spațiilor comerciale, prin care la pct.4.4 din contract părțile semnatare au convenit ca locul de jurisdicție să fie.
Ulterior, la data de 7.03.2008 a fost încheiat contractul de proiect C-N, România între reclamanta - SRL și pe pârâta - ROMANIA SRL, în cuprinsul căruia la pct.3 se stipulează că " din contractul de cooperare se păstrează ca și parte integrantă a acestui acord".
Așadar, părțile au stabilit ca prevederile din acordul de cooperare încheiat între reclamantă și societatea din Germania, respectiv societatea mamă a pârâtei, să guverneze și raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă. Așa fiind, nu se poate susține că instanțele române sunt competente pentru soluționarea litigiilor generate de interpretarea sau executarea obligațiilor ce decurg din contractul de proiect din data de 7.03.2008 câtă vreme s-a menționat în mod expres în cuprinsul contractului că și cele convenite prin contractul de cooperare sunt parte integrantă a contractului de proiect.
În consecință, părțile au hotărât ca instanța competentă din, Germania să fie cea care să soluționeze diferendele ce s-ar ivi între ele cu privire la contractul de proiect din 7.03.2008, astfel că sesizarea de către una dintre ele a altei instanțe, în speță a celei române, nu poate avea ca efect legala învestire cu soluționarea cauzei respective.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta - SRL, care a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că litigiului îi lipsește elementul de extraneitate. Înțelegerea încheiată la data de 25.10.2007 între societatea din Germania și - SRL A I, cuprinde clauza de prorogare de competență, în favoarea instanțelor din, acest acord de cooperare nu a fost semnat de societatea România SRL.
Rezultă astfel că, societatea pârâtă nu și-a exprimat niciodată, în mod expres, acordul de prorogare de competență.
Pe de altă parte, instanța fondului a avut în vedere faptul că între părți există semnat un contract de proiect din data de 07.03.2008, care, la art. 3 stipulează că "acordurile din contractul de cooperare se păstrează ca și parte integrantă a acestui acord."
Acordul de cooperare la care se face trimitere este semnat de reclamantă la data de 25.10.2007 cu societatea (care este acționar al pârâtei) - societate comercială de naționalitate germană.
În acest caz, al acordului de cooperare, este aplicabil art. 73 și urm. Din Legea nr. 105/1992, prin care părțile unui contract cu element de extraneitate pot decide asupra legii aplicabile și asupra competenței de soluționare a litigiilor, contractului de proiect din data de 07.03.2008, semnat între două persoane juridice române, lipsindu-i elementul de extraneitate.
Faptul că societatea pârâtă, România SRL are ca acționar o societate din Germania, nu afectează cu nimic naționalitatea sa, atâta timp cât are personalitate juridică distinctă: societatea pârâtă este persoană juridică română, cu sediul în B, înregistrată la ORC B, cu Cod fiscal propriu și cu patrimoniu distinct.
Astfel fiind, dacă lipsește elementul de extraneitate, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992 și atunci rămân aplicabile dispozițiile Codului d e procedură civilă.
Art. 19.pr.civ. arată într-adevăr că părțile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială.
Însă, Codul d e procedură civilă se referă și este aplicabil doar instanțelor românești, nu și celor din afara teritoriului României.
În aceste condiții, chiar dacă instanța a considerat că părțile au convenit asupra jurisdicției, trebuia și putea să dispună asupra măsurii asigurătorii a sechestrului, în baza disp. art. 152 din Legea nr. 105/1992, cât timp bunurile imobile asupra cărora s-a solicitat instituirea sechestrului sunt situate pe teritoriul României.
Aceleași reglementări cu privire la competență, prevăzute în Legea nr. 105/1992, sunt reluate și de Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000, (implementat în România prin OUG 119/2006) privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Acest Regulament prevede că atunci când există element de extraneitate (deci doar în acest caz), pentru statele membre ale Uniunii Europene competența se determină potrivit regulamentului. Regulamentul nu se aplică cauzelor interne.
Instanța română putea soluționa cauza în temeiul art. 152 din Legea nr. 105/1992. Aceeași reglementare este dată și de Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene. Totuși, Regulamentul se aplică doar în situația existenței unui element de extraneitate.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 19, 299 și urm. 592 și urm. pr.civ. Legea nr. 105/1992, OUG 119/2006.
Recursul a fost legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Pârâta România SRL a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că, în speță, sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene și nu ale Legii nr. 105/1992. Potrivit acestui Regulament elementele de extraneitate se apreciază prin raportare la teritoriul întregii Uniuni Europene. Potrivit convențiilor încheiate între părți și art. 23 din Regulament, competența este prorogată în favoarea instanțelor din.
Verificând recursul reclamantei față de motivele invocate în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9.pr.civ. curtea de apel constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Esențial în determinarea competenței instanței este obiectul cererii reclamantei. Cererea are ca obiect înființarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri proprietatea pârâtei.
Al doilea element ce trebuie lămurit este legislația aplicabilă.
În speță sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene, care este reglementare generală față de legislația națională. Regulamentul are, în temeiul art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunității Europene, aplicabilitate directă. Litigiul de față se circumscrie prevederilor art. 2 din Regulament.
Față de obiectul cererii curtea de apel constată că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 31 din Secțiunea 10 Regulamentului.
Potrivit acestui articol "măsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor acelui stat chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond."
Întrucât competența de soluționare a acestei cereri nu este legată de competența soluționării în fond a litigiului, nu se impune verificarea aspectelor invocate de părți cu privire la contractele prin care s-a stabilit convențional competența.
Din interpretarea art. 31 din Regulament, curtea de apel constată că cererea reclamantei pentru instituirea sechestrului asigurător este de competența instanțelor române.
În consecință, prima instanță, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, a admis în mod nelegal excepția necompetenței instanței române.
Față de considerentele expuse, curtea de apel urmează ca, în temeiul art. 312 alin. 5.pr.civ. să admită prezentul recurs și să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta - " " SRL AIî mpotriva Încheierii nr. 31/COM/CC/2009 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr-.
Casează încheierea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Alba.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.11.2009.
Președinte Judecător Judecător
- - - - - -
Grefier
- -
Red.
Th.
Ex. 4/17.12.2009
Jud. fond:
Președinte:Nicolae DurbacăJudecători:Nicolae Durbacă, Marius Irimie, Mircea Noșlăcan
