Spete drept de autor si drepturi conexe. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ---SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 27.01.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
GREFIER - - - -
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelantul - reclamant Ministerul Culturii și cultelor și de către apelanții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 585/25.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelantul reclamant Ministerul Culturii și Cultelor prin consilier juridic, cu delegație depusă la fila 52 dosar, apelanții - pârâți, reprezentat de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/2007, aflată la fila nr. 18 din dosarul de fond și, reprezentată de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/22.09.2008 la dosar, lipsind și apelantul - pârât.
Procedura de citare nu este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 30.12.2008 s-a depus prin serviciul registratură din partea apelantului-reclamant Ministerul Culturii și Cultelor precizări precum și copia Ordinului nr.2409 din 13.07.2007.
Reprezentantul apelantei-pârâte învederează instanței că față de conținutul ordinului depus de apelantului-reclamant Ministerul Culturii și Cultelor, înțelege să solicite admiterea excepției nulității apelului declarat de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, excepție invocată de apelantul-pârât prin completarea la întâmpinare depusă pentru termenul de judecată din 18.11.2008.De asemenea, învederează instanței că, reprezentantul legal al reclamantului Ministerul Culturii și Cultelor, respectiv ministrul, nu a precizat expres că își însușește motivele de apel formulate de Secretarul General Adjunct.
Reprezentantul apelantului-pârât solicită de asemenea, admiterea excepției nulității apelului astfel cum a fost invocat de apelantul-pârât.
Reprezentantul apelantului-reclamant MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR, pune concluzii de respingere a excepției față de prevederile Legii nr.90/2001 privind Organizarea, învederând totodată și faptul că, acțiunea de chemare în judecată a fost semnată de Ministerul prin MINISTRU.
Curtea, deliberând, respinge excepția nulității apelului declarat de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, astfel cum a fost invocată de apelantul-pârât, întrucât atribuția privind coordonarea Serviciului Juridic și Compartimentul Control este dată în competența Secretarului General Adjunct conform Ordinului nr.2409 din 13.07.2007 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, atribuție ce implică și activitatea de coordonare semnăturii de pe înscrisurile adresate altor instituții, inclusiv cele adresate instanțelor judecătorești în conformitate cu prevederile art. 49 și 50 din Legea nr.90/2001 privind Organizarea și funcționarea Guvernului României cu modificările ulterioare. Cât privește susținerile în legătură cu inexistența unei declarații exprese a apelantului-reclamant referitoare la însușirea cererii și motivelor de apel aflate la dosar, Curtea constată că din maniera de formulare a apărării pe acest aspect, depusă la fila 80 dosar, nu poate rezulta altceva decât intenția de derulare a căii de atac, aflată pe rolul acestei instanțe.
Reprezentantul apelantului-reclamant MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de apelul declarat.
Reprezentantul apelantului-pârât învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de apelul declarat.
Reprezentantul apelantei-pârâte învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de apelul declarat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe apelul declarat.
Reprezentantul apelantului-reclamant MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR solicită admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii și obligarea celor trei pârâți, în solidar, la plata sumei de 1.500.000. USD cu titlu de despăgubiri, în echivalentul în lei la data plății efective, fără cheltuieli de judecată. În ceea ce privește apelurile declarate de cei trei pârâți, solicită respingerea respectivelor apeluri ca nefondate, solicitând totodată amânarea pronunțării cauzei pentru a putea depune și concluzii scrise.
Reprezentantul apelantei-pârâte solicită admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și motivat, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de pârâta.De asemenea, solicită respingerea apelului formulat de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor pentru motivele expuse în întâmpinarea pe care a formulat-o cu privire la respectivului apel, fără cheltuieli de judecată. Totodată, depune concluzii scrise și solicită respingerea apelurilor formulate de pârâții și.
Reprezentantul apelantului-pârât solicită admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și motivat, precum și respingerea apelului formulat de Ministerul Culturii și Cultelor în ceea ce-l privește pe apelantul-pârât, rezervându-și dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe calea unei acțiuni separate. În dovedirea apelului său, precizează că, nu au fost întrunite condițiile generale ce se cer a fi întrunite pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a apelantului.Astfel, din probele de la dosar rezultă că facsimilarea a avut loc în anii 1992-1993 la ordinul apelantului deci, anterior numirii apelantului în funcția de director al Bibliotecii Naționale a României; acțiunea din anul 1998 nu a reprezentat o facsimilare ci doar o comparare a ceea ce s-a copiat în anii 1992-1993 iar manuscrisul în litigiu a fost clasificat abia în anul 2003 prin Ordinul nr.22526 din 11.02.2003 al Ministerului Culturii și Cultelor. De asemenea, cu privire la apelurile declarate de pârâții și, solicită respingerea acestora ca nefondate.
CURTEA
Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 03.02.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererilor de apel formulate de către apelantul - reclamant Ministerul Culturii și Cultelor și de către apelanții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 585/25.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- - -
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ---SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 03.02.2009
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 10.02.2009 în cauza ce are ca obiect soluționarea cererilor de apel formulate de către apelantul - reclamant Ministerul Culturii și Cultelor și de către apelanții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 585/25.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- - -
ROMANIA
Dosar nr-
CURTEA DE APEL
SECTIA A IX-A CIVILA SI PENTRU CAUZE
PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALA
DECIZIA CIVILA NR. 33
Sedinta publica din 10.02.2009
Presedinte
Judecator
Grefier
Pe rol pronuntarea asupra cererilor de apel formulate de apelantul-reclamant Ministerul Culturii si Cultelor si de catre apelantii-parati, si impotriva deciziei civile nr. 585/25.03.2008, pronuntata de Tribunalul B - Sectia a III-a Civila in dosarul nr-.
Dezbaterile pe fondul cererii de apel au avut loc in sedinta publica din data de 27.01.2009, cand partile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, incheiere ce face parte integranta din prezenta decizie si cand Curtea, avand nevoie de timp epntru a delibera si pentru a da posibilitatea partilor sa depuna concluzii scrise, a amanat pronuntarea pentru data de 3.02.2009, iar apoi la 10.02.2009.
CURTEA,
Deliberand asupra apelului de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.03.2005, reclamantul MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâții, și, să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 1 500 000 USD, în echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin fotografiere a și facsimilare a manuscrisului " ", fără încheierea unui contract în numele și în favoarea Statului Român, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a acțiunii, reclamantul arată că în cursul anului 1999, Biblioteca Națională a României a împrumutat manuscrisul " " - Partea I ( scriptum cum auro pictum habens tabulas ebumeaes - scrisă cu cerneală de aur având table de fildeș) din ia, prima parte a evangheliarului aflându-se la Biblioteca din A I, cea de-a doua parte la Biblioteca, iar coperțile de fildeș sunt expuse la și la din.
Obiectul contractului l-a constituit împrumutarea codexului, pentru a face parte din expoziția " er " și " - 799 ". Întrucât manuscrisul a fost clasat în fondul de bunuri culturale de patrimoniu, potrivit legii nr. 63/1974, s-a întocmit o fișă de conservare (prevăzută și în contractele de împrumut), înaintea împrumutului și exportului, în care s-a menționat cu exactitate starea bunului.
La întoarcerea în țară, la 05.11.1999, o comisie formată din specialiști ai Bibliotecii Naționale și ai părții e au verificat starea de conservare a codexului și au semnalat deteriorări la pagina 49v și 50r( detașare de pigment de 1x1 cm), la pagina 68v (dezlipire ușoară a unui de pergament de 4 mm), precum și la pagina 89r (posibil atac biologic), cauzate de fotografiere a și facsimilarea codexului, operațiuni care, arată reclamantul, s-au realizat în lipsa unui contract încheiat în numele și în favoarea Statului Român cu reprezentanții statului.
Persoanele vinovate de omisiunea încheierii acestui contract sunt primul pârât, în calitate de director al BNR, și ceilalți pârâți, în calitate de șefi al filialei din A I, deoarece prin exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, cu știință, au permis fără drept reprezentanților Muzeului ia și ai din Elveția fotografiere a și facsimilarea manuscrisului, afectând astfel dreptul de proprietate al Statului Român asupra manuscrisului și cauzând un prejudiciu evaluat la 1 500 000 USD, având în vedere că Statul Român ar fi trebuit să aibă calitatea de coeditor, alături de editura elvețiană menționată și de Biblioteca.
Reclamantul mai arată că a sesizat organele de poliție din cadrul, privind împrejurările menționate, susținând în cursul urmăririi" penale că în perioada 1992 - 1993, pârâții și, în calitate de șefi ai filialei BNR din A I, au purtat tratative cu reprezentanții Muzeului din, fără avizul Ministerului Culturii, și cu știință, prin încălcarea normelor de conservare a bunurilor din patrimoniul cultural național mobil, le-au permis acestora, în mod repetat, fotografiere a manuscrisului " ", aflat în detenția filialei, iar pârâtul, în calitate de director al BNR, a aprobat și el fotografierea și facsimilarea. Pârâții au fost scoși de sub urmărirea penală, prin. din 09.02.2005 din dosarul nr. 415/P/2002 a Parchetului, fiind menținute măsurile asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților până la concurența sumei de 1 500 000 USD, astfel că, față de argumentele expuse, sunt întrunite condițiile generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale cu privire la pârâții din cauză.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se pună în vedere reclamantului să timbreze acțiunea la valoare, invocând prescripția extinctivă de 3 ani de la data producerii eventualului prejudiciu. Astfel, fapta prejudiciabilă s-ar fi produs în intervalul noiembrie 1992 - aprilie 1993, cercetarea penală a fost declanșată la 25.04.2000, fiind suspendată curgerea prescripției în această perioadă, dar din moment ce urmărirea penală s-a finalizat cu o soluție de scoatere de sub urmărire penală, se aplică exclusiv regula răspunderii civile delictuale, fiind împlinit termenul general de prescripție din 1993 până în 2000. Pe fondul cauzei pârâtul a arătat că lipsește în totalitate vinovăția sa, întrucât din probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă fără echivoc că fotografierea și facsimilarea manuscrisului s-a făcut în perioada 1998 -1999, când codexul a fost expediat în ia la expoziție, iar dacă s-ar lua în considerare faptul că fotocopierea s-a efectuat în intervalul 1-4.11.1993, pârâtul nu mai era șeful filialei A I, fiind schimbat din funcție cu o lună înaintea acestei date, la 01.10.1993. Nu este cu nimic dovedit prejudiciul în cauză, iar concluzia urmăririi penale este că nu există criterii de evaluare a prejudiciului pretins de reclamant, iar pentru cuantificarea pagubei manuscrisul trebuia clasat conform art. 10 din legea nr. 182/2000.
Pârât aaf ormulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii ca tardivă, aceasta fiind introdusă peste termenul prevăzut la art. 245.pr.pen. prin care se prevede că în cazul în care s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, aceste măsuri se vor considera desființate dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicare. Având în vedere că prin. din 09.02.2005 a Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâților (fiind menținute măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale - sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, până la concurența sumei de 1 500 000 USD), în raport de data la care ordonanța parchetului i-a fost comunicată reclamantului și data la care acesta a introdus acțiunea, aceasta este tardiv introdusă, reclamantul fiind decăzut din dreptul la aceasta conform dispozițiilor art. 103.pr.civ.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că cererea este neîntemeiată, nefiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998 - 999.civ. privind răspunderea civilă delictuală, sancțiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Astfel, cu privire la prejudiciu, arată pârâta, reclamantul nu precizează în concret în ce constă prejudiciul, autorizarea fotografierii și facsimilării codexului nefiind ilegală, ci făcută cu știința reprezentanților, și neproducând nici un prejudiciu, iar din declarația martorului, directorul muzeului din, dată prin comisie rogatorie în faza urmăririi penale, rezultă că nu există și nici nu a existat un CD al ului de la care să fi ajuns în comerț, fiind abandonată această idee, exemplarul facsimilului fiind obținut în scopuri expoziționale și fiind realizate în timpul expoziției doar comparări ale tipăriturilor.
Mai arată pârâta că Parchetul a reținut că prejudiciul trebuie să fie cert și exigibil, condiții care nu sunt îndeplinite în speță, iar reclamantul susține prin acțiune că prejudiciul ar fi cauzat prin deteriorările constatate prin fișa de conservare, pentru ca apoi să invoce faptul că prejudiciul este cauzat de neîncheierea unui contract de editare, astfel că nu există un prejudiciu cert și nici determinabil în sensul legii. De asemenea, bunul în discuție nu era clasat, așa cum greșit susține reclamantul prin acțiune, iar legea nr. 63/1974 a fost abrogată, astfel că nu există nici presupusa pagubă, din moment ce bunul nu face parte din patrimoniul cultural național mobil, prejudiciul trebuind să fie raportat numai la un bun clasat. Prin urmare, nu se poate reține nici culpa pârâtei, deoarece nu se pot încălca normele de conservare decât cu privire la bunurile care fac parte din patrimoniul cultural mobil, iar fapta ilicită nu există întrucât parchetul a reținut că toate activitățile legate de manuscrisul aureus s-au realizat în scopuri științifice.
În motivarea întâmpinării sale, pârâtul solicită respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a sa. Astfel, reclamantul a formulat încă din 2002 plângere penală împotriva sa, în baza art. 248, și art. 248/1 pen. în dosarul nr. 415/P/2002, soluționat de Parchetul care a dispus scoaterea de sub urmărire penală, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind latura obiectivă. Prin cererea sa, reclamantul nu menționează care este fapta ilicită de care se face vinovat pârâtul, iar prezentarea generică a obligației de a încheia un contract în numele și favoarea Statului Român nu echivalează cu o faptă ilicită. Pârâtul precizează că a fost numit în funcția de director al BNR în 1997, când a aflat că s-a încheiat în 1993 un acord de fotografiere și fac similare privind codexul, încheiat între un reprezentant al Bibliotecii din A I și reprezentanții Muzeului din, ia, operațiunile indicate în acord fiind finalizate la data respectivă, astfel că existența sau inexistența unor raporturi juridice anterioare numirii în funcție nu îi poate fi imputată.
Cu privire la existența prejudiciului de 1 500 000 USD, pârâtul arată că acesta nu are nici o formulă logică și concretă de evaluare, nefiind bazat pe un raport de expertiză sau evaluare, ci reprezintă doar o apreciere vagă, în care se indică faptul că statul român trebuia să aibă calitatea de coeditor, or prejudiciul trebuie să aibă un caracter cert și exigibil, condiții care nu sunt îndeplinite în acțiune. De asemenea, bunul trebuia să fie clasat, pentru a exista un prejudiciu, fiind prevăzut la art. 10 din legea nr. 182/2000 că prin clasare se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, fond și tezaur, potrivit art. 4. După 1990 legea nr. 63/1974 a fost abrogată, astfel că a intervenit și declasarea manuscrisului, contrar susținerilor reclamantului, iar după apariția legii nr. 182/2000 a încercat să încadreze bunul în categoria "tezaur", dar nefiind clasat nu există presupusele pagube.
Cu privire la deteriorările invocate de, pârâtul arată că nu au legătură cu speța, participarea la cele două expoziții din ia a manuscrisului s-a făcut cu respectarea strictă a normelor legale, în 1999, neavând legătură cu fac similare a manuscrisului.
Instanța a respins excepția netimbrării, având în vedere prevederile art. 1 7 din legea nr. 146/ 1997.
Prin sentința civilă nr. 956/14.09.2005, pronunțată în dosar nr. 1364/2005, Tribunalul București Secția a IV a Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul și a respins acțiunea formulată de reclamantul, reținând cererea ca fiind introdusă peste termenul general de prescripție, conform dispozițiilor art. 8 din Decr. 167/1958 privind data de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune, ca fiind data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În speță termenul de prescripție a început să curgă la data de 05.11.1999, iar faptul că s-au efectuat cercetări penale nu constituie un motiv de întrerupere a cursului prescripției, în sensul art. 16, întrucât conform art. 18.pr.pen. se poate introduce o acțiune civilă concomitent cu exercitarea acțiunii penale.
Urmare apelului formulat de apelantul reclamant, prin decizia civilă nr. 115A/15.06.2006, pronunțată în dosar nr. 1316/2005, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelantul reclamant; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că apelul este fondat, întrucât în cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decr. nr. 167/1958, pe temeiul cărora s-a reținut ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Curtea a reținut astfel că data săvârșirii faptei considerate prejudiciabile prin acțiune, de fotografiere și fac similare a manuscrisului, se situează la momentul restituirii codexului ca urmare a împrumutului, respectiv la 05.11.1999, când s-a verificat de către o comisie special constituită starea de conservare a acestuia, iar tribunalul în mod nelegal a apreciat că nu există temei pentru întreruperea cursului prescripției extinctive, în condițiile art. 16, atâta timp cât apelantul a făcut demersuri pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de săvârșirea unei fapte care a considerat că l-a prejudiciat, fapt ce rezultă evident din sesizarea penală, data acesteia situându-se înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani și trebuind interpretată ca reprezentând o cerere menită să întrerupă cursul prescripției, o nouă prescripție începând să curgă potrivit art. 17 de la data pronunțării ordonanței parchetului. A mai reținut Curtea că nu sunt relevante în cauză dispozițiile art. 18.pen. reținute de instanța de fond, întrucât ordonanța de neîncepere a urmăririi penale a lămurit exclusiv aspectele penale, fără a se apleca asupra laturii civile.
Împotriva deciziei civile menționate au formulat recurs pârâții, și, care au susținut în esență, că s-a considerat greșit că momentul săvârșirii faptei este 05.11.1999, acesta fiind situat în anii 1992 -1993, când s-a dat acordul pentru facsimilare, fiind confundat momentul săvârșirii faptei cu momentul când reclamantul a avut cunoștință de pagubă, cererea reclamantului fiind prescrisă, iar formularea plângerii penale nu întrerupe cursul prescripției.
Prin decizia civilă nr. 393/18.01.2007, pronunțată în dosar nr-, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile, reținând în considerentele deciziei că s-a apreciat în mod corect de către Curtea de Apel că termenul de prescripție în cauză începe să curgă de la data de 05.11.1999, data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba creată și pe cei responsabilii de producerea ei, elemente în raport de care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut de art. 8 din decretul nr. 167/1958, și în mod corect s-a apreciat că sesizarea organului penal trebuie interpretată ca reprezentând o cerere în sensul art. 16, lit. b) din decretul de referință, menită să întrerupă cursul prescripției, astfel că cererea de chemare în judecată s-a făcut înăuntrul termenului de prescripție.
În rejudecarea cauzei, dosarul a fost înregistrat prin repartizarea aleatorie la Secția a III a Civilă, cu nr-, tribunalul încuviințând pentru părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul, fiind administrată proba cu interogatoriul pârâților, și.
Prin sentinta civila nr. 585/25.03.2008 Tribunalul București Sectia A III-A Civilă a espins ca neîntemeiată excepția tardivității acțiunii reclamantului invocată de pârâta, a admis în parte acțiunea reclamantului MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR în contradictoriu cu pârâții, a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 15.500 Euro în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru fotografiere a și facsimilarea fără drept a manuscrisului " ".
Pentru a hotari astfel tribunalul a retinut urmatoarele:
"Examinând cu prioritate excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta, tribunalul constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât dispozițiile art. 245.pr.pen. pe care le invocă pârâta se referă la desființarea măsurilor asigurătorii care s-au dispus de către parchet cu privire la reparațiile civile, în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicare. Astfel, în speță, prin. din 09.02.2005 a Parchetului Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâților și s-au menținut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâților, până la concurența sumei de 1 500 000 USD. Împrejurarea că Ministerul Culturii și Cultelor nu a formulat acțiune civilă în instanță în termenul prevăzut la articolul menționat nu poate avea astfel efect decât cu privire la măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal, acestea urmând a fi considerate desființate, nefiind relevantă în ce privește prezenta acțiune, al cărei obiect îl reprezintă obligarea în solidar a pârâților în baza răspunderii civile delictuale.
În consecință, tribunalul va înlătura ca nefondate susținerile pârâtei privind faptul că reclamantul este decăzut din dreptul la acțiune, urmând să respingă excepția de tardivitate, în temeiul dispozițiilor legale menționate, coroborat cu art. 137.pr.civ. ca neîntemeiată.
Analizând cererea de chemare în judecată pe fond, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul constată următoarele:
Statul Român, prin Biblioteca Națională a României (BNR), este proprietar al manuscrisului, sau ul din, mai precis prima parte a acestui manuscris vechi (253 pagini), celelalte părți ale evangheliarului de mare valoare, caligrafiat cu aur și cu coperți de fildeș aflându-se la Biblioteca și la,. Calitatea de proprietar a Statului Român asupra primei părți din nu este contestată de nici o parte din prezenta cauză.
de manuscris, partea 1, se află în colecția Filialei din AIa Bibliotecii Naționale a României și a făcut obiectul unui contract de împrumut, nr. 2164( filele 84 - 90), încheiat la 15.06.1999 între BNR și Landul, acesta din urmă în calitate de organizator al expoziției, unde urma să fie expus aureus în perioada 20 iunie - 18 iulie 1999. În contract s-au prevăzut clauze privind transportul, asigurarea manuscrisului pentru suma de 25 milioane de dolari, condițiile privind ambalarea și însoțirea mss, precum și conservarea și securitatea acestuia. Reprezentanții părții române, care au semnat contractul pentru BNR, au fost, director general al BNR, directorul economic al BNR și șeful Filialei, iar pentru organizatori și directorul Centrului muzeal n. Reprezentanții BNR menționați au semnat și un al doilea contract de împrumut, având aceleași clauze, încheiat de BNR cu -799, având ca obiect împrumutarea codexului pentru a face parte din expoziția 799 Artă și cultură în perioada carolingiană, de la, în perioada 23 iulie - 01 noiembrie 1999. În anexa la acest contract se stipulează că se autorizează organizatorul de către Biblioteca Națională să tipărească reproduceri în scopuri promoționale, culturale sau pedagogice, pe perioada expoziției, aceasta urmând a fi menționată în calitate de proprietar pe orice imprimat, urmând să primească 10 exemplare din orice tip de reproducere imprimată. nu era autorizat să realizeze filme, casete video, CD- -uri sau alte materiale audio vizuale, fără a încheia cu Biblioteca un contract.
Conform art. 6 din cele două contracte, privind conservarea mss, s-a întocmit o fișă de conservare pentru codex, acesta fiind însoțit în ia de un curier, mandatat de conducerea BNR.
Din adresa Ministerului Culturii - Direcția Muzee și, nr. 4305/17.06.1999 ( fila 162), rezultă că în urma analizei s-a avizat favorabil solicitarea BNR de a participa cu mss, partea I, la expozițiile din ia, fiind întrunite toate condițiile legale, aprobarea exportului fiind dată și de Comisia Națională a și lor, nr. 113/03.05.1999( 239). a fost însoțit de un certificat de export temporar ( fila 163 ), polița de asigurare cu nr. 07990( fila 170 - 174) pentru suma de 25 milioane de USD și fișa de conservare( fila 175 - 191).
La întoarcerea din țară a manuscrisului, Comisia Națională a și lor aaî ntocmit un raport în data de 12.12.1999 ( 107 -108) privind mai multe deteriorări suferite de codex. În baza acestui raport și a altor înscrisuri relevante (Nota redactată de curierul mandatat de BNR, Nota întocmită de restauratorul de carte veche de la Filiala AIa BNR( fila 24 și 105 -106), Raportul din 13.03.2000, xerocopii ale filelor pe care expertul a marcat degradarea, raportul expertizei dr. din 25.02.2000, fila 99), s-a întocmit în 08.05.2000 un alt document ( 91 - 95) adresat Președintelui Comisiei. a și lor, în concluziile acestuia documentul referindu-se, printre altele, la lipsa de responsabilitate a conducerii BNR în gestionarea acțiunilor legate de itinerarea mss în ia, deoarece a fost numit curier o persoană necompetentă, manuscrisul nefiind însoțit de specialistul restaurator care a întocmit fișa de conservare, directorul nu a vegheat la respectarea contractului etc. propunându-se în concluzie o anchetă specializată.
La dosarul cauzei se află de asemenea un Protocol din 06. 12. 1999, prin care șeful Filialei A I și dl. au constatat probleme la paginile 49v-50, 68v și 89.( 155), stabilind că mss este în foarte bună stare de conservare.
Tribunalul reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 1,5 milioane de dolari, pentru prejudiciul suferit de reclamant, în temeiul răspunderii civile delictuale( art. 998-999.civ.) născute în persoana pârâților, dar în motivarea acțiunii se referă la două situații distincte, pe de o parte, deteriorarea mss. ca urmare a împrumutului în baza contractelor încheiate cu partea ă, iar pe de altă parte facsimilarea și fotografierea mss. care s-a produs ca urmare a avizării nelegale de către pârâți.
În ce privește situația deteriorării manuscrisului, constatată la întoarcerea în țară a lui aureus, tribunalul reține că s-a produs un prejudiciu pentru reclamant, prin deteriorarea manuscrisului, dar acesta nu are caracter cert, întrucât nu a fost cuantificat de experții care au constatat deteriorările la paginile mss. Pe de altă parte, față de situația de fapt expusă de tribunal, referitor la exportul în ia a lui codex aureus, nu se poate reține o legătură de cauzalitate directă între eventuala faptă ilicită a pârâților și prejudiciul constând în deteriorările produse mss, experții stabilind că deteriorările ar fi putut avea drept cauză condițiile necorespunzătoare de expunere a mss în ia, deși s-a consemnat și opinia că deteriorările s-ar fi putut produce și ca urmare a fotografierii și facsimilării, neexistând însă o concluzie certă în acest sens.
Tribunalul reține în legătură cu acest aspect și faptul că nici reclamantul nu a putut stabili o legătură directă între eventuala faptă ilicită a pârâților și prejudiciul constând în deteriorările mss, atâta timp cât la data de 05.11.2002 a formulat către Tribunalul București cerere de chemare în judecată ( 47-49) a pârâților Landul, și Muzeul din, pentru a fi obligați în solidar aceștia la plata sumei de 450 000 USD, reprezentând prejudiciul cauzat prin deteriorarea mss aureus, partea 1. În motivarea acțiunii este expusă situația de fapt privind împrumutul mss, reclamantul apreciind că răspunderea revine pârâților care nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute în contractele nr. 2164 și 2165 din 15.06.1999, încheiate cu Biblioteca națională a României (art. 6.1, 6.3, 6.4 și 6.5).
Întrucât această cerere nu poartă nici o viză de primire la registratura Tribunalului și nu rezultă din nici un înscris din dosar că s-ar fi purtat acest litigiu, se poate concluziona că reclamantul a abandonat ideea acționării în judecată a partenerilor contractuali, alegând să se îndrepte împotriva pârâților din cauza de față, pe cale penală și civilă. De asemenea, în adresa către, ministrul culturii și cultelor ( 238) arată că distinct de problema facsimilării manuscrisului, la restituirea acestuia s-au constatat deteriorări la pag. 49,50,68 și 69, care fac obiectul unei cauze civile ce se află pe rolul Tribunalului București, având ca temei juridic exclusiv contractul de împrumut. În consecință, având în vedere cele expuse, tribunalul nu poate reține răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea mss.
Referitor la cealaltă situație invocată de reclamantul prin acțiune, privind fotografierea și facsimilarea mss de către partea ă, în lipsa avizelor necesare conform reglementărilor legale și în lipsa unui contract semnat de Statul Român, prin reprezentantul său, Biblioteca Națională a României, având ca obiect operațiunile privind valorificarea acestuia, în schimbul unei remunerații, așa cum s-a procedat pentru celelalte părți ale codexului aflate în proprietatea muzeelor din alte țări, tribunalul constată că sunt întemeiate susținerile din acțiune, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare, fiind întrunite în persoana pârâților din cauză elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt definite la art. 998 -999.civ. ( orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa), respectiv fapta ilicită, vinovăția în forma sa cea mai ușoară, respectiv culpa, prejudiciul produs reclamantului, precum și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a fiecărui pârât și prejudiciu.
Cu privire la regimul juridic al bunului în discuție, tribunalul reține că în prezent, prin Ordinul nr. 2526/11.02.2003 al ministrului culturii și cultelor( 225 - 228) s-au clasat în patrimoniul cultural național mobil, în categoria juridică "tezaur", un număr de 10 manuscrise din sec. IX-XV, aflate în patrimoniul BNR - filiala, fiind cuprins în lista anexă la poz. 1 aureus. La data încheierii contractelor de împrumut cu organizatorii expozițiilor din ia, manuscrisul aureus, lăsat prin testament statului român de către episcopul catolic, împreună cu toată colecția sa de manuscrise, cărți vechi și obiecte( 239) era în proprietatea statului român și în administrarea Bibliotecii Naționale a României Filiala din A I, care deține în regim de gestiune colectivă 115.792 manuscrisul ul de la, partea Fondul a fost administrat până în 1993 de dl., cogestionar fiind dna, pârâți în cauză, în perioada 1993 - 1995 dna, iar după 1995 dna împreună cu alte cogestionare. Conform prevederilor legii nr. 63/1974, codexul era încadrat ca bun de patrimoniu.
Deși acest text normativ a fost implicit abrogat prin intrarea în vigoare a. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, nu se poate reține că automat s-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu a lui codex aureus, atâta timp cât se prevede la art. 1 din ordonanță că până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural național, persoanele fizice sau juridice deținătoare, cu orice titlu, a unor bunuri culturale mobile sau imobile au obligația de a le păstra și conserva, calitatea de bun aparținând patrimoniului cultural național fiind atestată la solicitarea administrației publice prin expertiză de către specialiștii oficiilor locale pentru patrimoniul cultural național, înțelegându-se prin aceasta că se atribuie această calitate bunurilor care nu o aveau anterior.
Dispozițiile. 27/1992 au fost completate cu dispozițiile. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național, care menționează la art. 1 că patrimoniul cultural național este compus din bunuri culturale mobile și imobile cu valoare deosebită, de interes public, iar patrimoniul cultural mobil cuprinde bunuri cu semnificație istorică și documentară, bunuri cu valoare artistică, bunuri cu valoare științifică și tehnică. Este evident că în această definiție se încadrează bunul mobil ce face obiectul litigiului, codex aureus întrunind condiția de bun cu valoare și semnificație istorică deosebită. Astfel, conform Notei la procesul verbal din 02.04.1999 a comisiei de evaluare a mss codex aureus ( 100), în vederea exportului temporar, s-a stabilit că 90 de pagini obișnuite ale mss au o valoare de câte 150.000 USD( în total 13.500.000 USD), 16 pagini au o valoare de câte 300.000 USD( în total 4.800.000 USD), iar 5 pagini cu ilustrații au valoarea de câte 1.000.000 USD( în total 5.000.000 USD), valoarea totală a mss fiind de 23.000.000 USD, rotunjit la 25.000.000 USD, valoare de asigurare. Față de valoarea excepțională a acestui bun, se justifică încadrarea în categoria tezaur a codexului, conform art. 3 din ordonanță, bunurile din această categorie beneficiind de o protecție specială.
La art. 6 din. 27/1992 este reglementată procedura de clasare a bunurilor din patrimoniul cultural național mobil, instituțiile publice deținătoare a bunurilor mobile fiind obligate să comunice lista bunurilor culturale mobile propuse pentru clasare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, deținătorii putând fi muzee, arhive, biblioteci Prin același act normativ se stabilesc atribuțiile Comisiei Naționale a și lor, fiind prevăzute la art. 25 obligațiile deținătorilor de bunuri culturale mobile precum și măsurile ce se vor aplica conform normelor de conservare a bunurilor culturale mobile, iar la art. 29 se prevede că bunurile culturale mobile clasate aflate în proprietatea publică sunt inalienabile, înstrăinare a cu orice titlu a acestora fiind lovită de nulitate absolută, iar transferul de drepturi asupra acestor bunuri făcându-se cu avizul prealabil al comisiei arătate. Din Nota întocmită de secretarul de stat al adresată ministrului culturii și cultelor cu nr. 220//23.01.2003 ( 229-2325) rezultă că filmarea și fotografierea bunurilor cultural artistice se aprobă de către direcția de specialitate din Ministerul Culturii, conform cap. 4 din Normele de conservare a bunurilor culturale din patrimoniul cultural, aprobate prin. 1009/1994 al ministrului culturii. Ordonanța 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național a fost aprobată prin legea nr. 41/1995, nemodificându-se dispozițiile ordonanței, legea stabilind că deținătorul căruia i s-a solicitat aprobarea pentru fotografiere și studiere a bunului cultural mobil, va trimite direcției de specialitate din Ministerul Culturii o adresă pentru aprobare.
Din corespondența adresată Ministerului d e Interne - ( 236 - 240) de către conducerea rezultă că nu a existat o solicitare de facsimilare a manuscrisului către direcția de specialitate a ministerului culturii, deși directorul BNR a purtat discuții în calitate de reprezentant al statului român, neavând această calitate, facsimilarea mss începând după 26 nov. 1998 probabil, iar pagubele fiind de 1,5 milioane USD. Din înscrisurile arătate mai rezultă că potrivit legii nr. 63/1974 fost clasat în fondul bunuri culturale de patrimoniu, iar după anul 1989 nu s-a făcut declasarea, așa încât, chiar în condițiile abrogării legii menționate în ianuarie 1990, mss rămâne clasat.
Tribunalul va înlătura în consecință susținerile pârâților, în sensul că bunul în discuție nu era clasat în perioada 1990-2002 și, ca urmare, nu se poate cuantifica vreun eventual prejudiciu suferit de reclamant. Conducerea aprecia, de asemenea, în 2002, că se impune numai încadrarea în categoria tezaur, conform legii 182/2000.
Tribunalul reține în raport de dispozițiile legale menționate că orice fel de operațiuni cu privire la codex aureus, în vederea valorificării în orice mod a acestuia (fotografiere a, facsimilarea, exportul temporar, reproducerea, editarea etc.) aveau nevoie de avizul direcției de specialitate din ( Direcția Muzee și ) și de aprobarea Comisiei Naționale a și lor. Întrucât aceste operațiuni nu s-au efectuat în condițiile prevăzute de lege, organele abilitate au efectuat cercetări în cadrul procesului penal împotriva pârâților din prezenta cauză, finalizate cu scoaterea acestora de sub urmărirea penală. Această împrejurare nu este însă de natură să înlăture o eventuală răspundere civilă delictuală a pârâților, dacă sunt întrunite elementele acesteia, deoarece unul din elementele constitutive ale răspunderii îl reprezintă vinovăția, care poate îmbrăca cea mai ușoară formă, respectiv culpa. În cauză, culpa pârâților constă în omisiunea aplicării dispozițiilor legale menționate, în materia protecției bunurilor culturale mobile de valoare deosebită, în virtutea atribuțiilor de serviciu pe care aceștia le-au îndeplinit și care le impuneau acestora respectarea legii în domeniu, pârâtul în calitate de director al BNR( administratorul bunului cultural mobil), numit prin ard. 176/1997 și definitivat prin. 397/1997, 102-103, iar pârâții și, în calitate de șefi ai Filialei BNR din A I( deținătorul și gestionarul bunului), în perioada 1992 1993.
În cadrul urmăririi penale, Ministerul d e Interne - a comunicat prin adresa nr. 2291/G/02.12.2002 (109) ministrului culturii și cultelor că s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva numiților și, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice în forma calificată, prev. de art. 248, comb. cu art. 248/12 pen. fiind reținut că învinuiții, prin exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu au autorizat fără drept facsimilarea mss. aureus, încălcând Normele de conservare a bunurilor din patrimoniul cultural național, aprobat prin. nr. 1009/1994 al ministrului culturii, cauzând o pagubă de 1,5 milioane USD în dauna statului român.
Ulterior, prin Ordonanța din 09.02.2005, ds. nr. 415/P/2002( 67 -83), ca urmare a finalizării actelor de urmărire penală efectuate cu privire la inculpatul și învinuiții și, cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată (art. 248 comb. cu art. 248/1 pen.), s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului și a învinuiților, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii - lipsind latura obiectivă. Totodată s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale, în temeiul art. 267, alin. 4.pr.pen.
Tribunalul retine față de cele menționate ca fiind dovedită în cauză vinovăția pârâților, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, fiind de asemenea probată și fapta ilicită a fiecărui pârât. Astfel, dacă pentru exportul temporar al bunului cultural de patrimoniu au existat aprobările necesare din partea forurilor în drept de la și Comisia Națională a și lor, pentru fotografierea codexului în perioada 1993, urmată de facsimilarea acestuia în perioada 1998-1999, pârâții nu au dovedit că au obținut de la forurile competente astfel de aprobări, așa încât derularea acestor operațiuni doar cu acordul și cu buna știință a pârâților constituie fapte ilicite care atrag răspunderea civilă delictuală a acestora.
Împrejurările în care s-au comis faptele ilicite ale pârâților rezultă din înscrisurile și probele administrate în dosar: adresa nr. -/02.05.2000 ( 241) a, către ministrul culturii, conform căreia în anul 1993 codexul a fost copiat nelegal de către dl, n, directorul Muzeului din, în scopul executării de reproduceri tipografice ale acestuia, dl. purtând tratative în nume personal cu acesta în perioada 13 noiembrie - 05 aprilie 1993 și acceptând operațiunea de fotografiere a mss, contra unei taxe de 1260 DM, iar pentru dreptul de publicare solicitând un computer PC 368 cu imprimanta laser color, scanner 2, suma fiind plătită direct dlui și neapărând înregistrată în contabilitatea bibliotecii. mss s-a făcut în perioada 01-04 noiembrie 1993, în prezența dlui, al cărui contract individual încetase la data de 01.10.1993, a d-nei, șefa filialei, și a altui salariat, fără aprobarea scrisă a BNR. Partea ăaî ncheiat un contract cu editura din Elveția, pentru facsimilarea mss/ tipărirea de exemplare identice cu originalul), activitate în cadrul căreia partea ă și editura din Elveția au trimis delegați care au efectuat la Biblioteca din AIa ctivități de comparare a diferitelor aspecte, nuanțe de culori, imitarea pergamentului, patină de timp etc. cu originalul, desfășurate între anii 1998 -1999, cu aprobarea d-nei. comunică de asemenea că s-a constatat că partea ă deține un CD cuprinzând codexul partea I și coperta acestuia, editat în 1996, cu mențiunea de copyright; &, fără a se cunoaște tirajul și dacă sau când s-a comercializat.
În răspunsul la interogatoriu, pârâta a arătat că mss a fost fotografiat în 1992 la sediul filialei, Landul plătind taxa de 1260 mărci în 1995, iar în 1999 mss a fost scanat pentru realizarea facsimilului, finalizat în 2000 la, în Elveția. Pârâtul în răspunsurile la interogatoriu a arătat că procesul facsmilării mss a început în 1993, când s-au realizat clișeele, după care s-a realizat facsimilarea ulterior, dar nu știe când s-a încheiat. Pârâtul a arătat, prin răspunsurile la interogatoriu, că nu cunoaște dacă a existat un contract încheiat cu Muzeul pentru fotografiere a și facsimilarea mss. dar rezultă din adresa directorului BNR către direcția de specialitate din minister, că la, cu ocazia expoziției, va fi lansat facsimilul realizat pentru prima oară după ultima reunire a celor trei părți ale ui în 1965, la, organizatorii expoziției având deja acordul Bibliotecii a ului pentru a împrumuta partea a II a și acordul Muzeului & de la, pentru una din coperte.
Din scrisoarea nr. 19/08.01.1999 către Ministrul Culturii ( 203), referitor la obținerea avizului pentru a se încheia contractele de împrumut, directorul BNR precizează că numai prin acordarea dreptului de copyright România poate primi prin contract trei copii facsimilate ale evangheliarului, copii în valoare de câteva sute de mii de mărci. Problema copyrightului apare reglementată din scrisoarea nr. 2845/25.09.1998 ( 205 - 206), adresată de directorul BNR către (dir. Muzeului ), în care se arată că partea ăaf ăcut o înțelegere cu dl. în anul 1993, iar între timp sa hotărât statutul copyrightului pentru, partea română menționând că nu solicită nici o taxă pentru copyright, dar dorește trei copii după facsimilul aureus: două pentru BNR, una pentru Biblioteca din A I, și încă cinci copii după selecția părții eap rincipalelor pagini ale mss, în vederea realizării de expoziții.
Fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că a acceptat fotografierea și facsimilarea în 1993 mss, cu încălcarea dispozițiilor legale menționate, aceasta rezultând din scris ca din 20 feb. 1993 ( 210) privind colaborarea pe marginea mss codex aureus cu, prin care se precizează că este de acord cu conlucrarea, atât d1. cât și reprezentantul editurii urmând să aibă tot sprijinul, aceștia neputând avea cheltuieli mari la înregistrare și drepturi de publicare, putându-se aranja direct și prin grai la A Prin scris. din 5 aprilie 1993 către ( 208) același pârât precizează că se poate plăti cu cupoane pentru fotografiere a mss, iar pentru dreptul de publicare nu trebuie plătit nimic filialei din A
Fapta ilicită a pârâtei, numită șef birou la AIp rin decizia nr. 25/01.03.1993 ( 269) constă în aceea că a avut cunoștință de fotografiere a mss, începută în 1993, iar după preluarea funcției de șef al filialei, în 1994, permis în continuare accesul la manuscris pentru fotografiere ( 264), primind taxa oferită de partea ă, consimțind deci la operațiunea care s-a efectuat fără nici o aprobare din partea din și a. Rezultă astfel din Nota adresată BNR nr. 165/01.07.1994 ( 207) de pârâtă că între 1-4 noiembrie 1993, dl. din, însoțit de un fotograf al casei de editură din -Al a fotografiat mss. codex aureus, în vederea realizării unei copii anastatice a mss, integral, inclusiv partea de la, conform înțelegerii verbale de la acea dată, dar nu a onorat oferta generoasă privind un copiator pentru bibliotecă, pârâta comunicând dlui la 07.02.1994 că a fost numită ca șef al filialei și că insistă în plata taxei de fotografiere, iar la 06.05.1994 un grup de universitari i au achitat taxa de fotografiere de 1000 USD.
Fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că, în calitate de director al Bibliotecii Naționale a României, a acceptat ca facsimilarea mss să aibă loc fără aprobarea și a, omițând să solicite avizul acestor instituții din, cu ignorarea dispozițiilor legale privind aprobările necesare pentru aceste operațiuni, negociind de asemenea primirea de trei-cinci exemplare din facsimilele editate de editura din, în absența unui contract încheiat cu proprietarul manuscrisului, Statul Român, și în dauna acestuia. Faptul că pârâtul menționat a acționat cu nerespectarea dispozițiilor legale, corespunzător atribuțiilor funcției sale de director al BNR, rezultă și din conținutul adresei transmise pârâtului ( 267) la 12.06.2000 cu nr. 2440, de către secretarul general al, prin care se precizează că nu se poate formula un punct de vedere juridic cu privire la situația facsimilării mss, acțiune începută în 1993 și aprobată de fostul șef al filialei( până în 01.10.1993) pârâtul, continuată și la acel moment la care s-a încheiat contract ferm cu o editură din Elveția, care a editat un în 1996, așa cum arată chiar pârâtul în scris. nr. 1408/04.04.2000( 266).
Față de cele menționate, tribunalul reține că există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților, menționate mai înainte, și prejudiciul care s-a produs Statului Român, în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu, codex aureus, întrucât proprietarul bunului a fost împiedicat prin faptele ilicite ale pârâților să încheie contracte în vederea fotografierii și în vederea facsimilării mss, cu eventualii parteneri interesați, însă în condițiile și cu respectarea legii, respectiv numai în urma obținerii avizelor necesare de la și, și în schimbul unei remunerații corespunzătoare, așa cum s-a convenit de către alți proprietari ai unor părți ale codexului. În lipsa încheierii unor astfel de contracte, Statul român a fost prejudiciat cu o sumă pe care a apreciat-o inițial ca fiind de 3.000.000 USD ( 97), prin prezenta acțiune reclamantul indicând drept valoare a prejudiciului suma de 1.500.000 USD, conform Notei nr. 220/23.01.2003, menționată mai înainte ( 235), prin care se precizează drepturile exclusive dobândite de editura elvețiană prin contract, precum și costul exemplarelor facsimilate conform ofertei pe Internet, de 387.000 euro per exemplar, această sumă fiind comunicată și cu adresa nr. 6292/04.11.2002 (240).
Tribunalul reține că singura persoană care a avut drepturile pentru facsimilarea codexului, în dauna Statului român, așa cum se arată în scrisoarea către pârâta (126), a fost doar Landul, aceasta rezultând și din contractul încheiat cu editura la 26.11.1998 ( 113- 114), privind ediția facsimile a codexului aureus, ce urma a fi realizată de către editură. Prin contractul respectiv se arată că Landul pune la dispoziție gratuit, pentru facsimilare, diapozitivele părții românești a manuscrisului, aflate în posesia sa, și declară (conform asigurării Bibliotecii din A I) ca i se cuvine dreptul de folosință asupra acestor diapozitive pentru o completă facsimilare și pentru scopuri științifice. De asemenea, se prevede că editurii din Elveția i se transferă pentru ediția facsimilată dreptul de reproducere, de distribuire și de traducere, de reproducere electronică și prin microfotografie, urmând ca la editarea volumului documentar însoțit de ediția facsimile să fie indicat drept editor Centrul muzeal și Landul. Se mai arată în contract că digitalizarea părții românești s-a făcut deja printr-o firmă, Landul luând cunoștință de asemenea că Biblioteca ă este partener de co-ediție al editurii în acest proiect. Contractul de co-editare încheiat între Bi-postolică ă() și () ( 112) stabilește că este titulara drepturilor de reproducere în facsimil a celeilalte părți a ului de la de la A I, cât și a copertei de fildeș provenind de la din. Părțile din acest contract își asumă dreptul de co-editori ai reproducerii integrale a evangheliarului, BA V furnizând materialul aflat în proprietatea sa, se îngrijește de supravegherea științifică, iar se obligă să finanțeze proiectul editorial, acoperind costurile pentru realizarea și producerea în facsimil a codexului, fiindu-i interzisă cesionarea drepturilor de copyright care revin ambelor părți, exclusiv, în caz de violare a acestei obligații, trebuind să plătească 100 milioane lire italiene, iar referirea la copyright urmând a se face pe prima pagină cu sigla BA V & co-editori. s-a stabilit la 333 exemplare în total, durata contractului fiind până la încheierea vânzării exemplarelor, dar nu mai mult de 15 ani de la semnarea acestuia, iar se obligă să nu autorizeze facsimilarea integrală a codexului decât numai după 5 ani de la scadența contractului, în temeiul căruia va primi 30 milioane lire italiene.
Având în vedere că suma menționată are echivalent în euro suma de 15 500, așa cum s-a precizat prin ordonanța parchetului privind scoaterea de sub urmărirea penală a pârâților din cauză ( 75), tribunalul va reține această sumă ca prejudiciu cert și determinat conform dispozițiilor legii, cauzat reclamantului prin faptele ilicite de omisiune a respectării dispozițiilor legale în materia protecției bunurilor culturale de patrimoniu, obligatorii conform atribuțiilor corespunzătoare funcțiilor deținute de pârâți, care atrag sancțiunea civilă a răspunderii delictuale a acestora, conform disp. art. 998 - 999.civ. Întrucât nu se poate stabili o răspundere proporțională a pârâților, tribunalul îi va obliga pe pârâți la acoperirea prejudiciului produs în solidar, ținând cont de faptul că statul român a fost lipsit cel puțin de suma de 15 500 euro, pe care o putea primi în calitate de parte a unui contract având ca obiect cesionarea dreptului de reproducere sub formă de facsimil, inclusiv a dreptului de distribuire, traducere, sau a altor drepturi aferente valorificării bunului respectiv, reținând totodată că partea 1 din codex aflată în proprietatea Statului român este substanțial mai mare decât partea aflată la ".
Impotriva acestei sentinte au declarat apel Ministerul Culturii și Cultelor si paratii, si.
Prin motivele de apel formulate de MINISTERUL CULTURII SI CULTELOR se solicita schimbarea sentintei civile apelate in sensul mentinerii solutiei de admitere a actiunii reclamantului, dar cu o alta motivare in ceea ce priveste cuantumul despagubirilor la plata carora au fost obligati in solidar cei trei parati, in sensul admiterii in tot a actiunii.
In motivarea apelului formulat de Ministerul Culturii si Cultelor s-au aratat urmatoarele:
"Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență - în mod corect și fără echivoc, în opinia noastră - ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana celor 3 pârâți, faptele acestora săvârșite în perioada 1993-1999, îmbrăcând un caracter ilicit, constând în acceptarea cu bună știință a fotografierii și facsimilării manuscrisului de către partea ă, fără să fi existat o aprobare în acest sens din partea Direcției Muzee, și a Comisiei Naționale a și lor din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor.
Că, în cauză, există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților mai sus menționați și prejudiciul care s-a produs Statului român, în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu -, întrucât proprietarul bunului a fost împiedicat prin faptele ilicite ale pârâților să încheie contracte în vederea fotografierii și facsimilării manuscrisului cu eventualii parteneri interesați, însă în condiții și cu respectarea legii, respectiv numai în urma obținerii avizelor necesare de la Direcția Muzee și Comisia Națională a și lor din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor și în schimbul unei remunerații corespunzătoare, așa cum s-a convenit de către alți proprietari ai unor părți ale ui, în lipsa încheierii unor astfel de contracte, Statul Român fiind evident prejudiciat, acest prejudiciu urmând a fi acoperit de către cei trei pârâți, prin obligarea acestora în solidar la plata sumei de 15.500 euro în echivalent în lei către reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor.
În acest sens, este lipsită de orice echivoc, în opinia noastră - convingerea intimă a instanței avută în vedere la fundamentarea juridică a motivării admiterii acțiunii în ceea ce privește reținerea în sarcina celor trei pârâți a răspunderii civile delictuale cu consecința obligării acestora la plata despăgubirilor către Ministerul Culturii și Cultelor, însă, această motivare și implicit dispozitivul conțin - minus petita - o soluție străină de natura pricinii în ceea ce privește modalitatea de stabilire a prejudiciului, precum și întinderea acestuia, limitat prin măsura instanței doar la suma de 15.500 euro, față de cel estimat minimal prin petitul acțiunii de către reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor la suma de 1.500.000 USD.
Vă rugăm să observați că instanța de fond, deși reține în considerentele sentinței că Statul român a fost prejudiciat cu suma de 1.500.000 USD, indicând în acest sens ca înscris doveditor Nota Ministerului Culturii și Cultelor nr. 220/23.01.2003, prin care se precizează drepturile exclusive dobândite de editura elvețiană () precum și costul exemplarelor facsimilate conform ofertei pe Internet de 387.000 euro/exemplar, cu totul surprinzător, printr-o examinare superficială a materialului probator și fără a detalia punctual modalitatea de determinare a prejudiciului și cuantumul acestuia, ajunge - printr-o asimilare forțată a acestui raționament la practica utilizată de editare în contractul de coeditare, încheiat cu Biblioteca - să limiteze prejudiciul cauzat Statului român la cel puțin 15.500 Euro, - echivalentul sumei de 30 milioane lire sterline, datorate de editură Bibliotecii - ceea ce, în opinia noastră naște suspiciunea pronunțării unei măsuri cu caracter ambiguu și contradictoriu, susceptibilă de a fi . pe calea acestor motive de apel, care, în cazul admiterii, să conducă la schimbarea sentinței apelate, în sensul menținerii soluției de admitere a acțiunii, dar nu în parte, ci în tot, pentru suma de 1.500.000 USD în echivalentul în lei la data plății efective.
Este adevărat că instanța de fond, la determinarea prin analogie a cuantumului prejudiciului la suma de 15.000 euro a avut în vedere Ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 415/P/2002 privind scoaterea de sub urmărire penală a pârâților în cauză, însă, în opinia noastră, acest înscris nu este de natură a face dovada deplină a valorii integrale a prejudiciului cauzat Statului român, ci doar a aduce în discuție, exemplificativ, procedura utilizată de Biblioteca și suma încasată de către aceasta, în calitatea sa de proprietar al celeilalte părți a ului de la -, cu prilejul facsimilării acesteia, când, așa cum se reține în Ordonanță "În urma contractului de facsimilare Biblioteca a obținut 12 exemplare gratuite și suma de 30.000.000 lire, adică circa 15.500 euro".
Instanța de fond nu a examinat în întregul său și în detaliu, conținutul Ordonanței Parchetului nr. 415/P/2002, indicând-o în considerentele sentinței la fila 75, fără însă a scoate în evidență sublinierea organelor Parchetului - în opinia noastră suficient de concludentă - cu privire la prețul incomparabil mai mic al contractului de coeditare dintre și Biblioteca, la care se face referire mai sus, ceea ce conduce logic, la concluzia că nu poate subzista un asemenea raport de echivalență în motivarea considerentelor de stabilire și acordare a sumelor cu titlu de despăgubiri către reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, diminuarea acestora pe calea unui raționament eronat fiind astfel disproporționată, arbitrară și lipsită de obiectivitate.
Mai mult decât atât, în sprijinul temeiniciei susținerilor noastre, vin chiar și considerațiile de ordin istoric privind importanța și valoarea incontestabilă a manuscrisului, evaluat printr-un studiu comparat în raport de cele două părți componente ale sale, prima, aflată în proprietatea Statului român iar cealaltă, în proprietatea Bibliotecii din.
Astfel, este știut că Partea Ia F.ului de la, cunoscut sub denumirea de " " conține 222 file și se află în proprietatea Statului român și în administrarea Bibliotecii Naționale a României - Filiala din A I, cealaltă parte a ului, cunoscut sub denumirea de " conținând 50 de file, aflându-se așa cum am arătat mai sus - la Biblioteca din.
Rezultă, așadar, până la evidență, că activitățile legate de fotografierea și facsimilarea manuscrisului, la una sau la alta din părțile sale componente, nu pot fi evaluate prin echivalență și limitate egalitarist, doar și pentru simplul fapt că Partea I aparținând Statului român este din punct de vedere cantitativ de cca. 4 ori mai voluminoasă decât Partea a II-a a ului aflat la, ceea ce conduce în mod logic la concluzia că orice operațiune efectuată asupra sa presupune și costuri corespunzătoare de cca. 4 ori mai mari decât cele aferente părții a doua a -ului.
În acest sens, Ministerul Culturii și Cultelor prin adresa sa nr. 220/IH/23.01.2003 depusă la dosarul cauzei - urmare măsurii dispuse de instanță cu privire la precizarea cuantumului prejudiciului și a modului de calcul al acestuia - a încercat să demonstreze modul cum a fost prejudiciat Statul român, prin uzurparea dreptului său de proprietate, în ciuda faptului că este proprietar al manuscrisului la fel ca și Statul.
În aceste condiții, apreciem că în baza materialului probator ce urmează a fi reexaminat de către instanța de apel (cu precădere adresa nr. 220IlH/23.01.2003), rezultă fără echivoc că prin fapta ilicită a pârâților, statului român i-a fost încălcat dreptul de proprietate, pagubele estimate minimal la 1.500.000 USD incluzând drepturile de copyright de care a fost lipsit, dreptul acestuia de a primi un număr de 10 copii ale manuscrisului, precum și pagubele generate de neîncasarea drepturilor rezultate din vânzarea facsimilului în toată perioada valabilității contractului de co-editare, care ar fi putut fi de maximum 15 ani.
Față de cele de mai sus, solicităm admiterea apelului, astfel cum a fost motivat, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a acțiunii și a obligării celor 3 pârâți în solidar la plata sumei de 1.500.000 USD în echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru fotografierea și facsimilarea fără drept a manuscrisului, menținând celelalte dispoziții ale sentinței."
In motivarea apelului formulat de paratul s-au aratat urmatoarele:
<<Sentința civilă nr. 585/25.03.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
Condițiile generale ce se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală în temeiul dispozițiilor art. 998-999.civ. sunt existența:
a) unei fapte ilicite;
b) a unui prejudiciu;
c) a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
d) vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
a). În jurisprudență și doctrina de specialitate este unanim admis că emeiul răspunderii civile delictuale îl constituie fapta ilicită. Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Atunci când se examinează fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conștiință și voință a unei anumite persoane.
Așa cum rezultă din considerentele sentinței nr. 585/25.03.2008, instanța de fond reține, în mod generic, ca fiind probată fapta ilicită a fiecărui pârât deoarece" în raport de dispozițiile legale menționate, orice operațiuni cu privire la, în vederea valorificării în orice mod a acestuia (fotografierea, facsimilarea, exportul temporar, reproducerea, editarea etc.) aveau nevoie de avizul de specialitate din (Direcția Muzee și ) și de aprobarea Comisiei Naționale a și lor". Se menționează, totodată, faptul că " întrucât aceste operațiuni nu s-au efectuat în condițiile prevăzute de lege, organele abilitate au efectuat cercetări în cadrul procesului penal împotriva pârâților din prezenta cauză, finalizate cu scoaterea de sub urmărire penală", instanța concluzionând că, față de aceste aspecte, este probată de asemenea și fapta ilicită a fiecărui pârât.
Instanță, în sarcina pârâtului, nu poate fi reținută săvârșirea faptei ilicite constând în aceea că, "în calitate de director al Bibliotecii Naționale, a acceptat ca facsimilarea manuscrisului să aibă loc fără aprobarea și a, omițând să solicite avizul acestor instituții din, cu ignorarea dispozițiilor legale privind aprobările necesare pentru aceste operațiuni" astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, întrucât:
1. Din probele existente la dosarul cauzei, rezultă, fără echivoc, faptul că facsimilarea manuscrisului s-a realizat în perioada 1992-1993, dată la care pârâtul nu deținea funcția de director general al Bibliotecii Naționale a României.
În acest sens, prin adresa nr. -/02.05.2000 oratul General al Politiei a informat Ministerul Culturii că manuscrisul " " a fost copiat nelegal în anul 1993 de către domnul, directorul Muzeului din - ia în scopul executării de reproduceri tipografice ale acestuia.
Totodată, prin această informare oratul General al Poliției arată ca, In perioada 13 noiembrie 1992 - 05 Aprilie 1993, pârâtul, șef al filialei - A -I a purtat tratative în nume personal cu n și a acceptat operațiunea de fotografiere a manuscrisului contra unei taxe de 1260 DM, iar pentru dreptul de publicare a solicitat o donație compusă din "un computer cu imprimantă laser color, scanner 2". Se mai precizează că, în legătură cu această sumă, s-au efectuat verificări dar nu apare înregistrată în contabilitatea bibliotecii, iar calculatorul a fost donat în anul 1996. De asemenea, această informare stabilește perioada când a avut loc fotografierea, respectiv 01 - 04 noiembrie 1993 și persoanele în prezența cărora s-a făcut respectiv pârâții și pârâta - șefa filialei și a altui salariat, fără aprobarea Bibliotecii Naționale a României.
Se menționează și faptul că partea ăaî ncheiat un contract cu editura din Elveția, activitate în cadrul căreia partea ă și editura din Elveția au trimis delegați care au efectuat la Biblioteca din AIa ctivități de comparare a diferitelor aspecte cu originalul desfășurate in anul 1998-1999 cu aprobarea d-nei precum și faptul că partea ă deține un CD- cuprinzând codexul partea 1 și coperta acestuia, cu mențiunea de copyright, încă din anul 1996 - data editării.
Aceste aspecte sunt reținute, de altfel, și de instanța de fond, la pagina 15-16 din sentința nr. 585/25.03.2008.
Cele constatate în informarea întocmită de oratul General al Poliției este susținută și de corespondența purtată cu domnul n în anul 1993 prin care se stabilește practic procedura de fotografiere.
Totodată, pârâta, prin adresa nr.1416/04.04.2000, aduce la cunoștință Bibliotecii Naționale a României condițiile fotografierii manuscrisului, respectiv:
- perioada fotografierii este 1-3 noiembrie 1993;
- operațiunile de fotografiere au fost cu acordul telefonic al directorului general al Bibliotecii Naționale a României de la acea dată - domnul.
De asemenea, prin Ordonanța din 09.02.2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut faptul că " acordul pentru facsimilrea a fost dat în perioada 1992-1993 de către învinuitul, fost șef al filialei din A I, iar în primăvara anului 2000 facsimilarea era" aproape finalizată".
În acest sens, extrem de concludentă este declarația martorului (directorului Muzeului din ) din care rezultă că, prin scrisoarea din 20.02.1993, învinuitul a confirmat că directorul general de atunci al Bibliotecii Naționale a României ar fi aprobat fotografierea manuscrisului și folosirea materialului fotografic în acest scop. Or, așa cum susține martorul, această aprobare a constituit pentru Administrația și de Stat din acordul de voință pentru încheierea contractului de facsimilare. În baza înțelegerii sa efectuat fotografierea manuscrisului, în noiembrie 1993, când martorul s-a deplasat la A I, unde a fost prezentă învinuita. Abia la 26.07.1994, martorul a fost înștiințat de G că nu există acordul Bibliotecii Naționale a României pentru facsimilare. - iar Cd-ul menționat de martor în scrisoarea din 01.06.1999, adresată inculpatului, reprezintă o copie realizată înainte ca acesta să fie numit director general.
În același sens, martorul a menționat că aprobarea a fost dată de inv. și nu de inculpatul, și că Centrul a obținut un exemplar al facsimilului în scopuri expoziționale, iar în timpul expoziției din și s-au realizat doar comparări ale tiparurilor -.
De asemenea, concludentă este și declarația martorului (asociat la editura ), care a relatat că diafilmele s-au realizat în 1993, probabil în 1994, pentru ca în anii 1998-1999, martorul să se deplaseze de mai multe ori la A I, unde, în prezența învinuitei, a comparat facsimilele efectuate la cu originalele",
În același sens, în răspunsul la interogatoriu, reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor la întrebarea numărul 2 arată că "din documentele pe care le deținem, reiese, într-adevăr, că domnul și-a exprimat acordul în vederea facsimilării manuscrisului (adresa nr.165/01.07.1994 a BN - Filiala, semnată de doamna și 2 scrisori sub semnătura lui datate 5 aprilie 1993 și 20 februarie 1993). De asemenea, reiese că directorul general al Bibliotecii Naționale, a fost la curent cu desfășurarea evenimentelor și a aprobat, cel puțin verbal, fotografierea manuscrisului (a se vedea Procesul-Verbal al Ședinței Comitetului Director al BN din 15 decembrie 1999).
Totodată, din faxul transmis, sub semnătura domnului, Muzeului, înregistrată cu nr. BN/2845/25.09.1998, reiese faptul că acesta avea cunoștință de facsimilarea anterioară și că nu a solicitat drepturi de autorizare și nu a formulat pretenții financiare (ci doar 3 exemplare din facsimil și 5 copii ale paginilor principale, la alegerea părții e) ".
Așadar, soluția pronunțată de instanța de fond nu este susținută faptic de nici o probă aflată la dosarul cauzei, din aceste probe rezultând, fără echivoc, inexistența faptei ilicite reținute în sarcina pârâtului.
2. Mai mult, vă rugăm să observați faptul că, considerentele sentinței atacate cuprind motive contradictorii, deoarece, deși instanță de fond consideră că pârâtul a "acționat cu nerespectarea dispozițiilor legale corespunzător funcției sale de director al BNR, rezultă și din conținutul adresei transmise pârâtului la 12.06.2000 cu nr.2440, de către secretarul al ", în continuare, redând conținutul acestei adrese, se reține faptul că prin aceasta" se precizează că nu se poate formula un punct de vedere juridic cu privire la situația facsimilării manuscrisului, acțiune începută în 1993 și aprobată de fostul șef al filialei (până în 01.10.1993) pârâtul, continuată și la acel moment la care s-a încheiat contract ferm cu o editură din Elveția, care a editat un CD- în 1996".
Menționăm faptul că, contractul de editare la care se face referire a fost încheiat în 26.11.1998 între Administrația și de Stat din Landul și Editura fiind un fapt juridic care nu-l privește pe inculpatul, acesta fiind terț față de actul respectiv, astfel cum s-a reținut și prin Ordonanța din 09.02.2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
3. Din probele existente la dosarul cauzei, rezultă faptul că, în perioada în care a deținut funcția de director general al Bibliotecii Naționale a României, a realizat demersurile în vederea obținerii aprobărilor necesare exportului temporar al manuscrisului și, nicidecum, realizării operațiunii de facsimilare, instanța de fond reținând în mod eronat că această operațiune s-a desfășurat în perioada 1998-1999.
Confuzia instanței de fond este explicabilă, însă, deoarece așa cum rezultă din cuprinsul sentinței apelate, instanța de fond tratează operațiunea de fotografiere distinct față de operațiunea de facsimilare, rezultând faptul că în concepția acesteia există două operațiuni distincte, de sine stătătoare. În acest sens, la pagina 15 din sentința apelată, se reține faptul că " dacă pentru exportul temporar al bunului cultural de patrimoniu au existat aprobările necesare din partea forurilor în drept de la și Comisia Națională a și lor, pentru fotografierea ui în perioada 1993, urmată de facsimilarea acestuia în perioada 1998-1999, pârâții nu au dovedit că au obținut de la forurile competente astfel de aprobări, așa încât, derularea acestor operațiuni doar cu acordul și buna știință a pârâților constituie fapte ilicite care atrag răspunderea civilă delictuală a acestora". Or, facsimilarea este tocmai operațiunea de redare exactă a manuscrisului cu ajutorul fotografiei.
Totodată, menționăm că prin Ordonanța din 09.02.2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut faptul că "Așa cum am arătat mai sus, participarea la expozițiile de la și nu are legătură cu facsimilarea manuscrisului (" deși se cunoștea faptul că, sub paravanul acestui eveniment cultural se urmărește realizarea facsimilului după ul de la și lansarea lui pe piață în scop comercial - cum în mod eronat se menționează la fila 16 din referat). Or, la expozițiile respective nu s-a efectuat decât o comparare între facsimilul deja realizat și, așa cum rezultă din declarația martorului ".
În concluzie, având în vedere existența unor raporturi juridice încheiate anterior numirii sale în funcție, de alte persoane, în temeiul cărora s-a realizat acordul privind faximilarea manuscrisului precum și faptul ca, in calitate de director general al Bibliotecii Naționale a României, avea obligația să poarte corespondența cu cele două părți și să afle pe această cale toate împrejurările legate de faximilarea manuscrisului, vă rugăm să observați că nu poate fi reținută săvârșirea faptei ilicite în persoana acestuia.
b) Referitor la existența unui prejudiciu, nu-l putea produce întrucât:
1. manuscrisului s-a realizat, așa cum am arătat anterior, cu acordul celorlalți pârâți, înainte de numirea acestuia în funcția de director al Bibliotecii Naționale a României.
2. Pentru a exista un prejudiciu, bunul care a fost facsimilat trebuie să fie clasat.
Or, în ceea ce privește regimul juridic al manuscrisului, instanța de fond a reținut faptul că "în prezent" acesta a fost clasat prin Ordinul nr. 22526/11.02.2003 al Ministrului Culturii și Cultelor, considerând, totodată, că, deși Legea nr. 63/1974 prin care -ul era încadrat ca bun de patrimoniu a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Ordinului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecția patrimoniului cultural național, nu se poate reține că automat s-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu a manuscrisului.
Așadar vă rugăm să observați faptul că deși se statuează faptul că Legea nr. 63/1974 a fost abrogată, se susține contrar tuturor principiilor de drept că aceasta ultra activează.
De asemenea, instanța de fond dovedește o incoerență de ordin logic, constând în aceea că, deși reține că manuscrisul a continuat să fie clasat în virtutea unei legi abrogate, menționează, mai apoi, că, potrivit art.6 din Ordinul 27/1992 care reglementează procedura de clasare, se instituie obligația instituțiilor publice deținătoare a bunurilor mobile să comunice, în termen de 12 luni de la intrarea În vigoare a ordonanței, lista bunurilor culturale propuse pentru clasare și faptul că în prezent o asemenea listă cuprinzând a fost întocmită. Or, dacă bunul ar fi clasat chiar și după abrogarea Legii nr. 63/1974, pe de-o parte, nu ar mai fi fost necesară clasarea acestuia prin Ordinul nr. 2526/11.02.2003 și, pe de altă parte, dispozițiile Ordinului 27/1992 care reglementează procedura de clasare nu și-ar mai justifica existența.
Mai mult, în motivarea acestor soluții, instanța de fond reține Nota întocmită de secretarul de stat al Ministerului Culturii și Cultelor adresată Ministrului Culturii și Cultelor cu nr. 220/IH/23.01.2003 prin care se învederează, generic, faptul că legea prevede obligația deținătorului căruia i s-a solicitat aprobarea pentru fotografiere și studiere a bunului cultural mobil, să trimită direcției de specialitate din Ministerul Culturii și Cultelor o adresă pentru aprobare. Or, așa cum rezultă din această adresă aprobările se obțin cu privire la bunurile culturale din patrimoniul cultural, fiind necesară, în prealabil, realizarea operațiunii de clasare.
Totodată, instanța de fond, depășind atribuțiile puterii judecătorești, se consideră în drept să stabilească calitatea acestui bun ca fiind de patrimoniu având în vedere valoarea stabilită conform Notei la procesul-verbal din 02.04.1999 a comisiei de evaluare a manuscrisului, în vederea exportului temporar.
Față de toate aceste aspecte, rezultă indubitabil faptul că manuscrisul nu a mai fost clasat după abrogarea Legii nr. 63/1974 decât în anul 2003 prin Ordinul nr. 2526, deci ulterior perioadei 1992-1993 în care s-a realizat operațiunea de facsimilare. Or, atâta timp cât, la aceea dată, bunul nu făcea parte din patrimoniul cultural național, mobil, fond și tezaur, presupusul prejudiciu nu există.
3. Conform literaturii de specialitate, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, trebuie să fie cert și exigibil, condiții care, în cauza dedusă judecății, nu sunt întrunite.
În stabilirea prejudiciului, instanța de fond se raportează la contractul încheiat între Biblioteca și editura, privind ediția facsimile a -ului, considerând că "statul român a fost lipsit cel puțin de suma de 15.500 euro, pe care o putea primi în calitate de parte a unui contract având ca obiect cesionarea dreptului de reproducere sub formă de facsimil, inclusiv a dreptului de distribuire, traducere sau a altor drepturi aferente valorificării bunului respectiv, reținând totodată că partea 1 din aflată în proprietatea Statului Român este substanțial mai mare decât partea aflată la ".
Vă rugăm să observați faptul că acest raționament este nefundamentat, întrucât, acest contract nu s-a aflat niciodată la dosarul cauzei, estimarea prejudiciului realizându-se de către instanța de fond prin raportare la suma încasată de o altă bibliotecă, conform susținerilor Ministerului Culturii și Cultelor, care însă, prin adresa 6292 din 04.11.2002, invocă caracterul confidențial al acestui contract.
Mai mult, în motivare a existenței unui prejudiciu cert și determinat, instanța de fond reține suma de 15 500 euro" așa cum s-a precizat prin ordonanța parchetului privind scoaterea de sub urmărire penală a pârâților din cauză".
Or, prin Ordonanța din 09.02.2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la pagina 9, reține: "În legătură cu acest contract a cărui confidențialitate se cere, dar în baza căruia ministerul se constituie parte civilă (?!!!), din adresa nr.. 2002/2294/V - 1 din 21.10.2002, semnată de Prefect, rezultă că Biblioteca a obținut, în urma contractului de facsimilare 12 exemplare gratuite și suma de 30.000.000 lire adică circa 15.500 Euro.
Din examinarea actelor invocate mai sus, rezultă că Ministerul Culturii și Cultelor face referire la un presupus prejudiciu pe care însă nu reușește să-l estimeze decât făcând referire la un contract confidențial între alte părți ".
e) Existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu de asemenea nu există datorită faptului că nu există cele două condiții anterior menționate.
d) În legătură cu vinovăția ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, considerăm că, în mod greșit a reținut instanța de fond existența elementului subiectiv în persoana pârâtului, atâta vreme cât nu există fapta ilicită și prejudiciul.
Față de toate aspectele anterior menționate, vă să observați faptul că în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului. >>
In motivarea apelului formulat de paratul s-au aratat urmatoarele:
<<Este total nefundamentată constatarea că deteriorarea manuscrisului s-a produs în anul 2003 și pe cale de consecință este total nelegală obligarea subsemnatului la plata unei părți din suma considerată prejudiciu.
Există două momente importante când s-a putut produce deteriorarea manuscrisului:
a) în intervalul 1-4.11.1993 când a avut loc fotografierea unor pagini ale manuscrisului
b) în intervalul iulie-noiembrie 1999 când manuscrisul a fost expediat în străinătate ocazie cu care a fost copiat, degradat etc.
După readucerea manuscrisului în România în noiembrie 1999 s-a constatat degradarea acestuia și în anul 2000 s-a început cercetarea penală.
Cu aspectele din 1999 subsemnatul nu am nici o tangență, întrucât la data de 1.10.1993 subsemnatul am fost schimbat din funcția de șef al Filialei AIa Bibliotecii A I, iar apoi mi-am schimbat locul de muncă la Universitatea din A
Este absolut netemeinică, greșită și hilară motivarea instanței de fond care constată că în urma expedierii în străinătate, după readucere se semnalează deprecieri substanțiale care alertează autoritățile, dar că nu se poate atrage răspunderea persoanelor vinovate pentru ca trimiterea în străinătate a manuscrisului a fost aprobată de către forurile competente.
Nici o legătură nu este între aprobare și degradare.
, degradarea manuscrisului s-a produs cu ocazia expedierii in străinătate întrucât până la data expedierii nu s-a semnalat nici o degradare.
Deci timp de 6 ani (între 1993-1999) nu s-au constatat degradări, iar concluzia logică este că prin fotografierea din 1993 nu s-a produs nici un prejudiciu manuscrisului.
De altfel, prin fotografiere chiar nu se poate produce nici un fel de depreciere calitativă.
Condițiile precare de păstrare a manuscrisului în ia, manevrarea necorespunzătoare a manuscrisului și "abuzurile" la care a fost supus scandalizează orice om de bună credință (a se vedea Nota întocmită de și ).
Cu toate acestea instanța de fond consideră că nu cu această ocazie s-a produs degradarea manuscrisului.
In noiembrie 1993 când a fost fotografiat manuscrisului la A I, subsemnatul nu mai eram șeful Filialei Aa B ibliotecii întrucât am fost schimbat la data de 1.10.1993.
Împrejurarea că m-am aflat în postura de asistent la efectuarea unor foto-copii ale manuscrisului, de față fiind și noul șef al Filialei A al Bibliotecii A I, d-na nu ma implica cu nimic. Faptul că am fost de față, era doar o atribuție de serviciu pe care mi-a trasat-o conducerea instituției la acea dată.
Față de cele de mai sus solicit admiterea apelului, desființarea parțială a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii față de subsemnatul.>>
In motivarea apelului formulat de parata s-au aratat urmatoarele:
" Hotărârea pronunțată de către Tribunalul București este netemeinică și nelegală, deoarece instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată și ne-a obligat pe noi, pârâții, în solidar, la plata sumei de 15.500 EURO, deși în cauză nu erau întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale:
A) Cu privire la existența prejudiciului: în ceea ce privește facsimilarea manuscrisului reclamantul nu a făcut nici un moment dovada care ar fi prejudiciul cauzat (și anume natura acestuia și valoarea lui, stabilită în mod concret și nu estimativ), dar cu toate acestea "tribunalul reține că există o legătură de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților(...) și prejudiciul care s-a produs Statului R, în calitate de proprietar al bunului cultural de patrimoniu, întrucât proprietarul bunului a fost împiedicat prin faptele ilicite ale pârâților să încheie contracte în vederea fotografierii și în vederea facsimilarii manuscrisului cu eventualii parteneri interesați ".
Reclamantul s-a raportat permanent la acte făcute de către funcționari din cadrul Ministerului care au făcut o estimare a unui eventual prejudiciu cauzat prin facsimilarea manuscrisului și la un contract încheiat între terțe persoane, care, în opinia noastră, nu poate reprezenta nici măcar un punct de plecare în stabilirea prejudiciului (din punct de vedere valoric, dat fiind că existentă acestuia trebuie dovedită separat de valoarea lui ).
Reclamantul nu poate susține că nu a știut de prezentarea unui facsimil al acestui manuscris (și ale celorlalte două părți, aflate în posesia altor țări) întrucât în adresa nr. 113/03.05.1999 prin care Biblioteca Naționala a cerut aprobarea Ministerului Culturii - și pe fața căruia apare aprobarea expresă a reprezentanților Ministerului - se face referire la lansarea facsimilului realizat după ultima reunire a celor trei părți ale ui, deci, dacă reclamantul avea ceva de spus în legătură cu acest aspect, inclusiv nemulțumiri legate de eventuala lansare a facsimilului, trebuia să acționeze în consecință la acel moment.
De asemenea, consider că trebuie puse sub semnul îndoielii afirmațiile făcute în cadrul prezentului litigiu de către Ministerul Culturii, din moment ce din multitudinea înscrisurilor pe care chiar partea adversă le-a depus rezultă ba că "facsimilarea manuscrisului a început după data de 26 nov.1998 și este de presupus că a durat câteva luni "( a se vedea adresa nr. 626/05.02.2003 către oratul General al Politiei Române înscris depus la termenul din 05.02.2008), ba că "șefa biroului, dna. a avut ca atribuțiuni predarea manuscrisului expertului desemnat (22 iunie 1999) și preluarea manuscrisului de la expert (noiembrie 1999)" (a se vedea adresa nr. 6003/31.07.2002 către. General al Politiei), după care apar (într-o altă adresa a către Ministrul Culturii nr. 356/23.01.2003) următoarele afirmații " modul în care s-a făcut fotografierea manuscrisului, atât în anul 1993 cât și în anul 1998, adică respectarea condițiilor de conservare obligatorii în privința fotografierii sau scanării, iluminării și manipulării, nu sunt cunoscute".
În realitate, tocmai pentru că statul nu era prejudiciat cu nimic nici Ministerul Culturii nu a înțeles să refuze ieșirea manuscrisului din țară și participarea la cele două expoziții.
Mai mult decât atât, în deplină cunoștință de cauză, reclamantul a încheiat contractele de împrumut pentru participarea manuscrisului la cele două expoziții (așa cum recunoaște de altfel chiar reclamantul în numeroasele înscrisuri - adrese - depuse in dosar ).
In același sens există în dos. de export temporar Nota nr. 17/11.01.1999 emisă de Direcția Cultura - Biblioteci, din cadrul Ministerului Culturii, prin care se comunică acordul acesteia privind participarea Bibliotecii Naționale la cele două expoziții, adresa emisă ca răspuns la solicitarea Direcției de Relații Internaționale din cadrul Ministerului.
In opinia noastră nu se pot reține afirmațiile reclamantului-apelant făcute prin cererea de chemare în judecată și pe parcursul procesului, în sensul că Ministerul Culturii nu a avut cunoștință de ieșirea manuscrisului din țară și de toate activitățile ce urmau să aibă loc în cadrul celor două expoziții (inclusiv lansarea facsimilului asupra tuturor celor trei părți ale -ului),
De asemenea, nu era îndeplinită nici o altă condiție necesară în cazul de față pentru a exista un prejudiciu: acest manuscris nu era în anul 1999 clasat, respectiv nu era încadrat în nici una din cele două categorii la patrimoniului cultural, fond sau tezaur (a se vedea și răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 10 din interogatoriul nostru) și că nici sub acest aspect nu se poate vorbi, în sens juridic, de o pagubă, respectiv de un prejudiciu adus statului
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a actelor normative care guvernează această materie și a considerat că un act normativ abrogat ultra activează.
Din înscrisurile depuse la dosar de către MC la termenul din 05.02.2008, mai exact din Ordinul nr. 2526/11.02.2003 rezultă în mod explicit că la acea dată a fost clasat în patrimoniul cultural național, alături de alte manuscrise, și . Ori, în opinia noastră, acest act înlătură toate susținerile reclamantului cu privire la faptul că acest manuscris era clasat înainte de anul 2002, respectiv că ar fi fost încadrat în vreuna din cele două categorii ale patrimoniului cultural.
Dacă așa ar fi stat lucrurile atunci, fie ar fi fost doar confirmată clasarea, fie ar fi fost schimbată încadrarea dintr-o categorie în alta, ori din acest Ordin rezultă că de abia atunci, la momentul emiterii acestui ordin respectivul manuscris a fost clasat în patrimoniul cultural național.
Cu toate acestea, instanța de fond reține în hotărâre că "deși acest text normativ - legea 63/1974, - a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a. 27/1992 nu se poate reține că automat și-a pierdut calitatea de bun de patrimoniu ".
Este o contradicție vizibilă între argumentele instanței de fond care consideră că manuscrisul ar fi fost în continuare clasat în virtutea unei legi abrogate, după care reține totuși că în virtutea dispozițiilor Ordinului 27/1991 manuscrisul ar fi fost trecut pe lista bunurilor culturale propuse pentru clasare.
Atunci cum se explică faptul că a mai apărut ca necesară clasarea acestui manuscris prin Ordinul nr. 2526/11.02.2003 adică la mulți ani după ce, așa cum susține instanța, manuscrisul ar fi fost deja clasat.
Din Nota întocmită de Secretarul de Stat al adresată sub nr. 220/IH/23.01.2003 rezultă explicit că pentru bunurile culturale ce au fost clasate este necesar ca deținătorul să solicite direcției de specialitate din Minister aprobarea pt. fotografierea sau studierea bunului cultural mobil. a contrario, dacă bunul nu a fost clasat nu se impune nici condiția aprobării.
Sub acest aspect susținerile cu privire la existenta așa-zisului prejudiciu, a cărui valoare a fost estimată într-un mod subiectiv, nu pot fi reținute cu titlul de dovezi (era interesant de văzut care este valoarea de inventar a acestui manuscris, deci cam la cât l-a evaluat însăși reclamantul la momentul inventarierii acestui bun) și consider că și sub acest aspect hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică.
B) Cu privire la fapta ilicită a subsemnatei și a vinovăției: în opinia mea această faptă ilicită nu există, întrucât operațiunea de facsimilare și fotografiere a început în perioada când dl. era directorul Bibliotecii si ulterior, dacă a continuat a continuat în temeiul a ceea ce domnia sa stabilise anterior cu partea străină.
În fața instanței subsemnata am depus și traducere legalizată din lb. engleză a schimbului de adrese dintre dl. în calitatea sa de Director General al Bibliotecii Naționale a României, și dl. Dr., respectiv dl. n, de la Centrul din, prin care dl. arată că în privința manuscrisului a discutat problema cu Oficiul Român al Drepturilor de Autor, deoarece în 1993 când acești doi domni realizaseră o înțelegere cu dl. și era în vigoare o altă legislație, iar din 1996 s-a modificat!!!.
Răspunsul celor doi a fost următorul " îndeplinirea tuturor cererilor menționate de către Directorul General al Bibliotecii Naționale a României, ".
Același act a fost depus și de reclamant în fața instanței în cadrul dos. de export temporar depus la termenul din 04.11.2007. Am mai depus la dosar și adresa nr. 1416/04.04.2000 către BNR prin care arătăm conducerii BNR că în ceea ce privește fotografierea manuscrisului din anul 1993 am aflat că aceasta a fost făcută în baza înțelegerii dintre dl. și partea străină, cu acordul telephonic al dir. gen. al BNR din perioada respectivă, dl..
Și din faptele reținute prin Ordonanța din 09.02.2005 a Perchetului de pe lângă IC. în cuprinsul căreia se arată că: "în acest sens, extrem de concludentă este declarația martorului (ir. Muzeului din ) din care rezultă că, prin scrisoarea din 20.02.1993 învinuitul a confirmat că dir. gen. de atunci al Bibliotecii Naționale a României ar fi aprobat fotografierea manuscrisului și folosirea materialului fotografic în acest scop. În baza acestei înțelegeri s-a efectuat fotografierea manuscrisului (prima dată - ) în 1993".
Este mai presus de orice îndoială că subsemnata nu am nici o culpă nici în ceea ce privește ieșirea din țară a manuscrisului la cele două expoziții și facsimilarea lui. Neavând nici o culpă personală rezultă că nu poate exista nici legătura de cauzalitate între faptele subsemnatei și așa-zisul prejudiciu.
In acest sens vă să aveți în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei (atât de către subsemnata, dar și cele depuse de către reclamant), înscrisuri din care rezultă fără dubiu că subsemnata nu am nici o culpă în desfășurarea evenimentelor, ca orice măsură s-a luat cu privire la manuscris (inclusiv plecarea acestuia la cele două expoziții din străinătate) aceasta s-a făcut cu acordul organului tutelar, și anume al Bibliotecii Naționale a României, care la rândul său a înștiințat permanent Ministerul Culturii și Cultelor.
In acest sens urmează ca instanța să aibă în vedere Adresa nr. 2696/28.07.1997 a Bibliotecii Naționale a României, adresată Bibliotecii, și respectiv subsemnatei, prin care ni se transmite "vă comunicăm prin prezenta acordul de principiu al Bibliotecii Naționale, referitor la împrumutul documentului pentru expoziția care va avea loc la, ia 1999 ", precum și Adresa Bibliotecii către Dr. n prin care arătăm că am transmis scrisoarea sa către directorul, dl., și că directorul Bibliotecii Naționale, forul tutelar al bibliotecii noastre, și-a dat acordul pentru cele două proiecte din 1999 (era vorba de cele două expoziții, cea de la și cea de la ) și că dl. urmează a-i trimite acordul în scris. De asemenea, am depus la dosarul cauzei (în traducere legalizată din limba franceză) adresă trimisă la Biblioteca de către Dr. prin care acesta îmi comunică că nu este autorizat să trimită bibliotecii noastre documente "care privesc Biblioteca Națională și Landul ".
n această scrisoare dr-ul mai afirmă" eu nu pot să vă dau alte noutăți, dar pot să confirm că tot ceea ce a fost făcut a fost tot timpul în bună ordine și cu toate autorizații necesare ".
De altfel, era și normal ca aceste raporturi Muzeul din și România să fie create din partea română de către Biblioteca Națională și nu de către noi deoarece așa cum rezultă și din răspunsul la interogatoriul nostru luat reclamantului (a se vedea întrebarea nr. 11 unde, deși inițial reclamantul a răspuns că nu recunoaște că biblioteca noastră nu are personalitate juridică, în continuarea răspunsului sau arată că "Filiala a fost și se afla în subordinea Bibliotecii Naționale a României") dar și din Adresa nr. 5240/12.10.2007 a Bibliotecii Naționale a României adresată Filialei A- " Filiala A-I nu are personalitate juridică drept urmare nu poate angaja valabil în relațiile sale cu persoanele fizice sau juridice, nici un fel de raporturi juridice opozabile Bibliotecii Naționale a României. În acest sens toate cererile, solicitările, actele juridice etc. care vă sunt adresate și exced sferei atribuțiilor prevăzute expres în Regulament, vor fi înaintate conducerii Bibliotecii Naționale a României spre competenta soluționare."
În același sens este redactat și conținutul fisei postului subsemnatei (ca șef birou pentru ca în realitate funcția de șef de filială nu a existat), depusă și ea la dosarul cauzei, și din care rezultă cu claritate care erau atribuțiile mele, între acestea neintrând nici una legată de puterea de a decide ieșirea din țară a manuscrisului sau alte măsuri în afară de cele legate de conservarea și gestionarea sa, pe durata timpului în care s-a aflat la Filiala.
Rezultă fără nici o îndoială că toate demersurile oficiale privind participarea manuscrisului la cele două expoziții s-au purtat din partea părții române de către forul tutelar și anume de Biblioteca Națională, care, așa cum rezultă din documentele depuse chiar de reclamantul Ministerul Culturii și Cultelor, a înștiințat permanent Ministerul cu privire la toate demersurile (a se vedea și răspunsurile dlui. la interogatoriul luat de reclamant, în special la întrebarea nr. 4 - unde a arătat că a constituit dosarul de export temporar al manuscrisului la indicațiile Comisiei și urmare a discuțiilor purtate cu Comisia Națională a, care era reprezentantă Ministerului Culturii; la întrebarea nr. 8 - unde a arătat că Ministerul a avut permanent un reprezentant la Biblioteca din A I, pe dna., precum și la întrebările 9, 10, 11, răspunsuri din care rezultă că Biblioteca Națională a ținut permanent legătura cu Ministerul Culturii în tot ceea ce a avut legătură cu manuscrisul ).
În același sens însăși reclamantul a depus în cadrul dosarului de export Adresa nr.113/03.05.1999 prin care Biblioteca Naționala, prin Directorul său, dl. solicita aprobarea Ministerului Culturii Direcția și lor - Arte pentru exportul temporar al manuscrisului în vederea participării la cele două expoziții, cea de la și cea de la, aprobare care i-a fost dată.
Consider că subsemnata nu am nici o culpă, nici în forma cea mai ușoară a vinovăției, astfel încât să se rețină întrunirea, cumulativă, în persoana mea a celor 4 condiții necesare pt. angajarea răspunderii civile delictuale, motiv pentru care vă solicit admiterea apelului și schimbarea hotărârii pronunțate de către prima instanță în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de subsemnata".
Toate partile au formulat intampinari prin care au solicitat respingerea apelurilor partilor cu interese adverse.
Analizand lucrarile dosarului, curtea retine urmatoarele:
Din cererea de chemare in judecata rezulta ca reclamantul solicita obligarea paratilor la plata in solidar a sumei de 1.500.000 USD, reprezentand contravaloarea prejudiciului cauzat prin fotografierea si facsimilarea manuscrisului fara incheierea unui contract in numele si in favoarea statului
Din probele administrate rezulta ca fotografierea manuscrisului a avut loc in perioada 1-4.11.1993, pe baza fotografiilor realizandu-se ulterior facsimilarea. Aceasta imprejurarea de fapt a fost retinuta si in Ordonanta din 9.02.2005 emisa de Parchetul de pe langa ICCJ in dosarul nr. 415/P/2002 si rezulta si din celelalte acte de la dosar, respectiv contractul de co-editare incheiat intre Biblioteca a si Editura la 9.11.1998, contractul de editare incheiat intre Landul si Editura in noiembrie 1998, din aceste din urma contracte rezultand ca la momentul incheierii lor existau diapozitive de pe partea romaneasca a, diapozitive pe baza carora urma sa fie realizata facsimilarea.
La 1-4.11.1993 apelantul nu avea functia de director al Bibliotecii Nationale a Romaniei, apelanta avea functia de director al Filialei A-I a Bibliotecii A I, iar apelantul era angajat al Filialei A I, avand functia de director al acesteia pana la 1.10.1993.
Ca atare, in ce il priveste pe apelantul nu se poate retine in sarcina acestuia nici o fapta ilicita in legatura cu fotografierea manuscrisului in perioada analizata (1-4.11.1993), intrucat acesta nu avea nici o atributie legala in legatura cu manuscrisul in discutie.
In ce ii priveste pe ceilalti doi apelanti, pentru ca in sarcina lor sa fie retinuta savarsirea unei fapte ilicite este necesar fie sa fi existat o obligatie legala ce le-ar fi incumbat in raport de functiile ocupate la acel moment, obligatie pe care nu au indeplinit-o, fie sa existat o interdictie legala in raport cu aceleasi functii, interdictie pe care sa o fi incalcat-o prin indeplinirea unui act sau fapt de la efectuarea carora aveau obligatia de a se abtine.
Or, in prezenta cauza nu s-a facut dovada existentei in sarcina acestor doi apelanti-parati nici a unei obligatii pe care acestia sa o fi ignorat-o, nici a unei interdictii pe care acestia sa o fi incalcat-
Astfel, la momentul de referinta - 1-4.11.1993 - nu exista nici o reglementare care sa fi impus vreunuia din cei doi apelanti interdictia de a permite fotografierea manuscrisului sau obligatia de a incheia vreun contract in acest sens, din care sa decurga drepturi in favoarea statului
De asemenea, la acel moment, datorita lacunelor legislative, manuscrisul nu era clasat ca bun de patrimoniu. Abia prin Ordonanta 68/1994 in art. 6 alin. 3 s-a stabilit in sarcina organismelor sau instituțiilor publice specializate care dețin, cu orice titlu, bunuri culturale mobile, obligatia să comunice inspectoratelor pentru cultură județene și al municipiului B, prin oficiile pentru patrimoniul cultural național județene și al municipiului B pe raza cărora își au sediul, lista bunurilor culturale mobile propuse pentru clasare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței. Faptul ca manuscrisul in discutie nu facea parte oficial din patrimoniul cultural national in nici una din cele doua categorii - tezar sau fond - este dovedit prin imprejurarea ca aceasta clasificare s-a facut abia in anul 2003, prin Ordinul nr. 2526/11.02.2003 al Ministerului Culturii si Cultelor.
Ordonanta nr. 27/1992, in vigoare la momentul analizat, nu cuprindea nici o norma care sa reglementeze competentele in ceea ce priveste avizul de fotografiere sau alte obligatii in legatura cu fotografierea unui bun aflat in pastrarea unei biblioteci aflata in subordinea Bibliotecii Nationale.
In consecinta, fata de imprejurarea ca in cauza nu s-a facut dovada ca prin permiterea fotografierii manuscrisului s-a incalcat vreo obligatie sau interdictie legala, nu se poate retine in sarcina acestor doi apelanti savarsirea unei fapte ilicite.
Imprejurarea ca, ulterior momentului analizat, s-a constatat ca o alta parte a manuscrisului, cea aflata in patrimoniul Bibliotecii de la, a facut obiectul unui contract in urma caruia Biblioteca de la a primit o suma relativ importanta de bani nu constituie temei pentru a considera ca permiterea fotografierii manuscrisului aflat in detinerea Filialei AIa re caracter ilicit.
Chiar daca, raportat la contractul incheiat de Biblioteca de la, se poate considera ca Statul Rap ierdut posibilitatea realizarii unui beneficiu rezultat din calitatea sa de proprietar al manuscrisului de la A I, lipsirea de acest beneficiu nu este consecinta unei fapte cu caracter ilicit a paratilor, ci este consecinta lipsei, la momentul fotografierii manuscrisului, a unor reglementari legale prin care sa se stabileasca modalitatile concrete in care un bun cu valoare de patrimoniu poate fi exploatat din punct de vedere economic si, totodata, institutiile carora le revin competente in acest sens.
Ca atare, curtea constata ca in sarcina nici unuia dintre parati nu poate fi retinuta savarsirea unei fapte ilicite in raport cu fotografierea manuscrisului in perioada 1-4.11.1993, asa incat, in lipsa unei fapte cu caracter ilicit nu poate fi angajata raspunderea civila delictuala a paratilor in legatura cu fotografierea realizata in perioada analizata si, implicit, in legatura cu facsimilarea realizata in baza fotografiilor realizate in perioada mentionata.
Reclamantul a mai invocat imprejurarea ca s-ar mai fi realizat o fotografiere, respectiv facsimilare, a manuscrisului in timpul expozitiilor din ia in cursul anului 1999, ocazie cu care manuscrisul ar fi fost deteriorat.
In legatura cu aceasta sustinere curtea retine urmatoarele:
Nu s-a facut in cauza dovada ca in timpul imprumutului in vederea expunerii in ia manuscrisul ar fi fost fotografiat din nou. Din probe rezulta ca in timpul imprumutului s-a realizat doar compararea intre original si copiile facsimil deja realizate pe baza diapozitivelor realizate in anul 1993. In plus, o noua fotografiere ar fi fost si inutila in conditiile in care deja existau diapozitive ale manuscrisului pe baza carora se putea realiza facsimilarea, iar existenta acestora este dovedita de contractele din 1998 incheiate de editura din.
Chiar daca o astfel de fotografiere ar fi fost realizata de catre partea a in timpul imprumutului, fapta ilicita si cauzatoare de prejudiciu este aceea a fotografierii fara drept, fapta savarsita de acea persoana care a realizat aceasta fotografiere. Eventual o fapta cu caracter ilicit se poate retine in sarcina aceleia dintre persoanele din partea Romaniei care au insotit manuscrisul si care au permis fotografierea fara drept, evident in masura in care acestea au cunoscut continutul contractului de imprumut si, prin natura functiei indeplinite, ar fi trebuit sa cunoasca imprejurarea ca fotografierea manuscrisului nu este permisa de partea.
In nici un caz nu se poate sustine ca la incheierea contractului de imprumut cei care au avizat acest imprumut ar fi trebuit sa prevada imprejurarea ca partea a intentioneza sa fotografieze manuscrisul din nou si, ca atare, sa incheie un contract in numele Statului R in vederea fotografierii, cu atat mai mult cu cat la momentul realizarii contractelor de imprumut se cunostea faptul ca manuscrisul fusese deja fotografiat, asa incat nu era nici macar previzibila intentia unei noi fotografieri.
Ca atare, in legatura cu sustinerea privind fotografierea manuscrisului in timpul expozitiilor din ia, curtea retine ca aceasta sustinere nu a fost dovedita si, chiar daca dovada acestei sustineri s-ar fi realizat, nu se poate retine ca autori ai faptei ilicite de fotografiere fara drept ar fi fost paratii.
In consecinta, fata de cele retinute, curtea constata ca in mod gresit prima instanta a constatat ca in cauza ar fi intrunite conditiile pentru angajarea raspunderii civile declictuale a paratilor.
De asemenea, fata de cele retinute mai sus, curtea constata ca apelul Ministerului Culturii si Cultelor este nefondat, iar cererea de chemare in judecata formulata de acesta este neintemeiata.
In consecinta, curtea va respinge apelul formulat de Ministerul Culturii si Cultelor, va admite apelurile formulate de apelantii, si si, schimband in parte sentinta apelata, va respinge ca neintemeiata actiunea formulata de Ministerul Culturii si Cultelor, mentinand totodata celelalte dispozitii ale sentintei apelate privind modul de solutionare a exceptiei tardivitatii actiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamantMinisterul Culturii si Cultelor, cu sediul B, sos. nr. 30, sect. 1 impotriva sentintei civile nr. 585/25.03.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a III-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimatii-parati, cu domiciliul ales in B, str. G- nr. 15, sect. 1 (la. Av. ), domiciliata in A I,-,. 44, jud. A si, domiciliata in A I, Piata nr. 17, jud.
Admite apelurile formulate de apelantii-parati, si impotriva sentintei civile sus-mentionate, in contradictoriu cu intimatul-reclamant Ministerul Culturii si Cultelor.
Schimba in parte sentinta apelata in sensul ca:
Respinge ca neintemeiata actiunea formulata de reclamantul Ministerul Culturii si Cultelor.
Mentine celelalte dispozitii ale sentintei apelate.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica astazi, 10.02.2009.
Presedinte Judecator Grefier
Red.MS/6 ex.
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu
