Spete drept de autor si drepturi conexe. Decizia 2370/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2370/R/2008
Ședința publică din 2 decembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Eugenia Pușcașiu
JUDECĂTORI: Eugenia Pușcașiu, Andrea Chiș Ana Ionescu
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, precum și recursul declarat de pârâta SAT B împotrivasentinței civile nr. 178 din 4 aprilie 2008 Tribunalului Bistrița,pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect drept de autor și drepturi conexe.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 noiembrie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 178/F din 4 aprilie 2008 Tribunalului Bistrița -N, fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotriva pârâtei SAT B, care a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 3517,75 lei, reprezentând remunerație reactualizată datorată artiștilor interpreți sau executanți în temeiul HG nr. 119/2002 și suma de 1896,81 lei, cu titlu de remunerație reactualizată datorată artiștilor interpreți sau executanți în temeiul HG nr. 143/2003, fiind respinse ca prescrise pretențiile solicitate pentru perioada 1.01.2002 - 16.08.2003, precum și capătul de cerere privind publicarea integrală a hotărârii în două ziare cu tiraj la nivel național, pe cheltuiala pârâtei, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 669,3 lei.
În considerentele acestei sentințe, tribunalul reține că pârâta deține licență audio-vizuală și decizie de autorizare, iar reclamantul, desemnat prin deciziile nr. 104/3.05.2005 și 41/27.03.2002 să colecteze sumele datorate utilizatorilor artiști, interpreți sau executanți stabilite prin HG nr. 143/2003 și 119/2002, în aplicarea disp. art. 95, 103, 98 lit. g și 1065din Legea nr. 8/1996 modificată, dovedit că pârâta este utilizator în sensul legii, depunând anexa licenței audio-vizuale nr. TV 101 deținută de pârâtă, în care, la pct. B 4.4 sunt incluse "Programe de divertisment și alte tipuri de programe".
Pârâta nu și- îndeplinit obligația legală rezultând din disp. art. 130 lit. h din Legea nr. 8/1996, de comunica reclamantului veniturile obținute din activitatea de radiodifuzare și din utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizual, deși a fost notificată în acest sens.
Pentru sumele datorate în temeiul HG nr. 143/2003, fost efectuată o expertiză contabilă, iar, pentru cele datorate în temeiul HG nr. 119/2002, reclamanta depus calcule ce nu au fost contestate de pârâtă.
Tribunalul admis excepția prescripției extinctive pentru perioada 1.10.2002 - 16.08.2003, având în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16.08.2006, iar reclamantul nu a făcut dovada întreruperii sau suspendării termenului de prescripție de 3 ani, în condițiile art. 16 lit. a-c și art. 13 lit. a-c din Decretul nr. 167/1968, astfel că nu a acordat sumele aferente acestei perioade.
Capătul de cerere privind publicarea hotărârii a fost respins pe motiv că, potrivit disp. art. 139 alin. 14 lit. d din Legea nr. 8/1996, numai titularii drepturilor invocate pot solicita instanței să dispună această măsură, or reclamantul nu a depus un mandat în acest sens.
Împotriva acestei sentințe, au declarat în termen legal recurs ambele părți.
Reclamantula apreciat că, în realitate, calea de atac declarată este apel și nu recurs, chiar dacă valoarea pretențiilor este sub 100.000 lei, întrucât pârâta trebuie obligată la îndeplinirea obligației prev. de art. 130 lit. din Legea nr. 8/1996, de a transmite informații privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării, fără aceste documente banii rămânând blocați în conturile reclamantului și nemaiputând ajunge la artiștii interpreți. În plus, reclamantul a solicitat publicarea sentinței, capăt de cerere neevaluabil în bani.
Pe fond, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii, susținând că greșit a fost admisă excepția prescripției extinctive, deoarece, prin sentința civilă nr. 808/4.06.2003 Curții de Apel București, aplicarea HG nr. 143/2003 a fost suspendată începând cu data pronunțării sentinței și până la soluționarea recursului în acțiunea în contencios, prin decizia nr. 3974/23.06.2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, ceea ce suspendă și cursul prescripției, în sensul art. 4051alin. 2 Cod proc. civ.
În ceea ce privește HG nr. 119/2002, aceasta, la rândul ei, a fost atacată în contencios de Asociația Română de Comunicații (), acțiunea fiind soluționată irevocabil abia prin decizia nr. 3173/17.12.2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal.
Referitor la publicarea hotărârii și calificarea căii de atac, a depus practică judiciară anexă întâmpinării.
Pârâtasolicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță Secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Bistrița -N, iar, în subsidiar, respingerea în întregime a acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului ei, pârâta arată că litigiu este unul comercial, datorită calității de comerciant a pârâtei, precum și împrejurării că pretențiile reclamantului derivă din exercitarea de către pârâtă a unor fapte de comerț specifice scopului de activitate de întreprindere de spectacole publice în sensul art. 3 pct. 6 Cod comercial, astfel că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă și nu a fost respectată procedura prealabilă concilierii directe prev. de art. 7201și urm. Cod proc. civ.
Pe fond, remunerația artiștilor interpreți sau executanți este datorată de către utilizatori și are ca temei dreptul patrimonial de autor al interpretului sau executantului cărui operă a fost utilizată de o societate de televiziune, ceea ce înseamnă că obligația de plată are ca temei utilizarea operei și nu simpla calitate de societate de televiziune ce permite posibilitatea utilizării efective unor opere.
Pârâta nu utilizat în programele sale vreo imagine sau sunet aparținând persoanelor ale căror drepturi de autor sunt apărate de reclamant, acesta neproducând nicio dovadă în acest sens, prima instanță interpretând greșit înscrisurile depuse de acesta, întrucât este vorba de grila de programe din anul 2007, pretențiile fiind solicitate pentru o perioadă anterioară.
În concluziile scrise înregistrate la 24 noiembrie 2008, pârâta a învederat o serie de motive de recurs ce nu constituie o dezvoltare a celor depuse în termenul prevăzut de art. 301 Cod. proc. civ. astfel că acestea nu vor fi avute în vedere de instanța de recurs.
Raportat la recursul reclamantului,pârâta a depus întâmpinare,solicitând respingerea acestuia ca nefondat, pe motiv că acțiunea este una în pretenții în principal, cererea de publicare sentinței fiind un petit accesoriu, iar, în ceea ce privește cererea de obligare pârâtei de a transmite informații în sensul art. 130 lit. h din Legea nr. 8/1996, aceasta a fost formulată abia în recurs.
Referitor la suspendarea termenului de prescripție extinctivă, hotărârile invocate de reclamant nu sunt opozabile pârâtei, care nu a fost parte în cele două acțiuni în contencios.
Reclamantul, la rândul său, a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei,solicitând respingerea acestuia ca nefondat, pe motiv că litigiul are o natură civilă, și nu una comercială, fiind vorba de drepturi de autori și drepturi conexe, legate de persoana autorului, cu două componente, una de ordin moral și una de ordin patrimonial, componenta de ordin patrimonial excedând faptelor de comerț reglementate prin art. 3 pct. 10 Cod comercial, care se referă doar la întreprinderi de editură, librării și obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul este cel care vinde, iar pârâta nu se încadrează în disp. art. 3 pct. 6 Cod comercial, nefiind o întreprindere de spectacole publice. În plus, natura civilă a litigiului rezultă și din dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care atribuie prin art. 21 secției civile competența de a soluționa și cauzele de proprietate intelectuală.
Pe fond, reclamantul arată că pârâta nu se poate prevala de propria sa turpitudine, câtă vreme nu a respectat obligația rezultând din disp. art. 130 lit. din Legea nr. 8/1996, susținerile ei în sensul că nu ar utiliza imagini sau sunete aparținând persoanelor ale căror drepturi sunt apărate de reclamant fiind neîntemeiate atâta timp cât, în calitate de organism de televiziune, deține licență audiovizuală de la, iar, din structura serviciilor de programe pentru posturile radio și TV, rezultă ponderea de utilizare, 7,7% pentru filme, respectiv 7,61% pentru programe de divertisment și alte tipuri de programe care conțin fonograme.
Analizând recursurile formulate raportat la dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod. proc. civ. curtea apreciază că recursul reclamantului este parțial fondat, iar al pârâtei nefondat în totalitate, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în ceea ce privește calificarea naturii juridice a litigiului, pârâta a renunțat la excepția invocată, însă instanța de control judiciar este obligată să verifice din oficiu competența primei instanțe. Litigiul are o natură civilă, așa cum în cele din urmă au susținut ambele părți, Astfel, pe de o parte, din punct de vedere al calificării dreptului subiectiv dedus judecății, ce determină natura juridică a cauzei, curtea apreciază că, dincolo de calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecății, există dispoziții de procedură expresă, din care rezultă că legiuitorul a înțeles să califice aceste cauze ca având o natură civilă și fiind de competența instanțelor civile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. e Cod proc. civ. procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială sunt de competența în primă instanță a tribunalului, Codul d e procedură civilă omițând să precizeze dacă aceste litigii au o natură comercială sau una civilă. Dacă, însă, ne raportăm la dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cauzele de proprietate intelectuală sunt considerate ca având o natură civilă și fiind de competența instanțelor civile, așa cum rezultă din dispozițiile art. 19 alin. 2 din lege, ce atribuie secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a cauzelor de proprietate intelectuală, și nu celei comerciale.
Referitor lacalificarea naturii juridice a căii de atac, obiectul acțiunii îl constituie o sumă de bani, reprezentând remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți, fiind, astfel, unul evaluabil în bani, capătul de cerere vizând publicarea hotărârii având un caracter accesoriu, soluționarea sa depinzând de modul de soluționare a capetelor de cerere principale, întrucât doar în măsura constatării dreptului încălcat se poate dispune repararea prejudiciului inclusiv sub această formă. Capetele principale de cerere având un obiect sub 100.000 lei, raportat la dispozițiile art. 282 indice 1 Cod. proc. civ. calea de atac este recursul, și nu apelul. Reclamantul a mai formulat un capăt de cerere privind obligarea pârâtei la transmiterea informațiilor privind operele utilizate, obligație prevăzută de art. 130 lit. h din Legea nr. 8/1996, însă a făcut acest lucru abia în recurs, cererea sa fiind, astfel, inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 Cod. proc. civ. Oricum, nu poate fi schimbată natura juridică a căii de atac prin formularea unui capăt de cerere direct cu ocazia exercițiului căii de atac.
Cu privire laexcepția prescripției dreptului la acțiune, aceasta a fost corect admisă de prima instanță, motivele invocate de reclamant în recurs nefiind de natură să suspende ori să întrerupă cursul prescripției extinctive în sensul prevăzut de art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958.
Aceasta, deoarece, în ceea ce priveștedrepturile rezultând din HG nr. 143/2003,acțiunea în contencios administrativ, soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 3974 din 23 iunie 2004 Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut ca părți doar Asociația de Comunicații prin Ca-ucurești, în calitate de reclamantă, Guvernul României, în calitate de pârât, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor () și CREDIDAM, în calitate de intervenienți, dispozițiile referitoare la distribuitorii prin cablu din anexa nr. 1 fiind suspendate prin sentința civilă nr. 808 din 4 iunie 2003 Curții de Apel București, Așa cum rezultă din site-ul Asociației De Comunicații prin Ca-ucurești (http://www.cablu.org/), pârâta nu este membră a acestei asociații, astfel că, nefiind parte în acțiunea în contencios, hotărârea de suspendare, ca și cea pe fond, nu-i este opozabilă, raportat la această pârâtă, reclamantul nefiind împiedicat să exercite o acțiune în pretenții datorită încheierii de suspendare, nefiind, vorba, așadar, de un caz de suspendare a cursului prescripției în sensul art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la drepturile rezultând din HG nr. 119/2002, acțiunea în contencios, soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 3133 din 17 mai 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut ca părți Asociația Română de Comunicații (), în calitate de reclamantă, Guvernul României, în calitate de pârât, Ministerul Culturii și cultelor și CREDIDAM, în calitate de intervenienți, însă hotărârea de guvern contestată nu a fost suspendată, producându-și în continuare efectele, cererea de suspendare formulată de reclamanta din acel proces fiind respinsă prin încheierea ședinței publice din 4 septembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 1101/2002 al Curții de Apel București. Prin urmare, nu exista nicio cauză care să împiedice reclamantul să exercite împotriva oricui acțiuni în justiție fundamentate pe dispozițiile HG nr. 119/2002, nesubzistând, nici în acest caz, motivul de suspendare prevăzut de art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958.
Revenind lapretențiile admise, contestate în recursul pârâtei, problema se reduce, în cele din urmă, la probațiune. Pârâta susține constant în cursul procesului că nu a utilizat operele la care face referire reclamantul și că, neputând proba faptul negativ al utilizării, reclamantului îi revenea obligația de a proba faptul pozitiv contrar al utilizării. În realitate, proba radiodifuzării fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizual de către fiecare societate de televiziune este una imposibilă pentru reclamant (chiar dacă acesta are posibilitatea de a monitoriza comunicarea fonogramelor publice, conform art. 6 din Anexa 2 la HG nr. 143/2003). Tocmai de aceea, prin cele două hotărâri de guvern, s-au prevăzut anumite obligații în sarcina organismelor de televiziune și radiodifuziune. Astfel, prin art. 8 din Anexa 1 la HG nr. 143/2003, s-a prevăzut obligația acestor organisme de a pune la dispoziția organismelor de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe, trimestrial, până la data de 15 primei luni din trimestrul următor, iar, în art. 9 din aceeași anexă, se arată că, odată cu efectuarea plăților, organismele de televiziune, au obligația să pună la dispoziția organismelor de gestiune colectivă o situație din care să rezulte ponderea muzicii în durata totală a serviciului de programe, pe baza înregistrărilor obligatorii, integrale și simultane, în timp real, păstrate o perioadă de 30 de zile. Dispoziții similare există și în 5 și 6 din Anexa 1 la HG nr. 119/2002.
Iată, deci, că organismele de televiziune și radiodifuziune au obligația de informare în termenele prevăzute de cele două acte normative, termene a căror respectare permite și verificarea informațiilor furnizate. Pârâta nu și-a îndeplinit această obligație, deși, în grila ei de programe, exista aprobată, așa cum a reținut prima instanță, o secțiune referitoare la programe de divertisment și alte tipuri de programe. Aceasta susține în recurs că grila existentă la dosar se referă la alți ani decât cei pentru care au fost formulate pretențiile reclamantului, fără, însă, a depune la dosar, măcar în recurs, în temeiul art. 305 Cod. proc. civ. vreo altă grilă.
De aici, prima instanță a tras, de fapt, două prezumții judiciare, în sensul art. 1203 Cod civil, respectiv, pe de o parte, că aceeași a fost ponderea programelor și în anii precedenți, iar, pe de altă parte, că pârâta a utilizat integral în cadrul acestor programe fonograme și prestații artistice din categoria celor susținute de reclamant, în acest sens fiind efectuată și expertiza dispusă în cauză pentru pretențiile formulate în baza HG nr. 143/2003 și calculele reclamantului necontestate de pârâtă pentru pretențiile întemeiate pe HG nr. 119/2002.
Ambele părți au mai invocat aspecte legate de nedeterminarea artiștilor sau interpreților cărora li se cuvin sumele acordate de instanță, în vederea repartizării, reclamantul neputând păstra aceste sume. În realitate, pârâta își invocă propria culpă, rezultând din neîndeplinirea unei obligații legale, instanța fiind obligată să recurgă la prezumții, în lipsa depunerii unor documente scrise de către pârâtă. În ceea ce o privește pe reclamantă, în lipsa altor probe, are posibilitatea de a împărți aceste sume între toți cei pe care-i reprezintă, în temeiul art. 134 lit. f din Legea nr. 8/1996.
În cele din urmă,analizând motivul pentru care capătul de cerere privind publicarea hotărâriia fost respins, curtea apreciază că hotărârea atacată este nelegală. Este adevărat că, în ceea ce privește acest capăt de cerere, deși s-a solicitat admiterea sa, nu au fost formulate motive de recurs, dar, fiind vorba de reprezentarea unei părți în proces (capătul de cerere fiind respins pentru lipsa unui mandat special), acesta constituie un motiv de ordine publică, în sensul art. 306 alin. 2 Cod. proc. civ. instanța nefiind obligată, însă, să-l pună din oficiu în discuția părților, fiind invocat deja în recursul reclamantului. De fapt, cu privire la calitatea acestuia de reprezentant, pârâta a și formulat concluzii scrise.
În ceea ce privește calitatea de reprezentant, art. 130 din Legea nr. 8/1996, prevede ca obligație a organismelor de gestiune colectivă să colecteze sumele datorate de utilizatori și să le repartizeze între titularii de drepturi (lit. e), să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează și informații privind operele utilizate cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora (lit. h), precum și să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate (lit.j).
În măsura în care s-ar aprecia că este necesar un mandat special de la titularii drepturilor, suntem in nou în prezența culpei pârâtei, care, nepunând la dispoziția reclamantului sau măcar a instanței informațiile prevăzute de lege, nu permite identificarea titularilor și a limitelor mandatului acordat de aceștia.
Oricum, în opinia instanței, nu este necesar un mandat special în acest sens, întrucât, în cele din urmă, publicarea integrală sau parțială a hotărârii prevăzută de art. 139 alin. 14 lit. d din Legea nr. 8/1996 este o modalitate de reparare nepatrimonială a prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea de către utilizatori a obligației de informare și a celei de plată a sumelor datorate pentru care reclamantul are, așa cum rezultă din cele de mai sus, un mandat cel puțin în sensul art. 970 alin. 2. civ.
Odată stabilită calitatea reclamantului, trebuie verificate condițiile rezultând din dispozițiile art. 139 alin. 17 din aceeași lege, textul vorbind de respectarea principiului proporționalității cu gravitatea încălcării drepturilor protejate de lege.
În acest sens, trebuie determinată natura măsurii, aceasta fiind, pe de o parte, o măsură de reparare pe cale nepatrimonială a prejudiciului cauzat titularilor drepturilor, iar, pe de altă parte, o sancțiune aplicată pârâtei pentru neîndeplinirea unor obligații legale, neîndeplinire ce a cauzat încălcarea drepturilor. Cu alte cuvinte, trebuie verificată proporționalitatea dintre sancțiunea aplicată pârâtei de publicare a hotărârii ce denunță comportamentul ei vizând nerespectarea unor obligații legale și drepturile încălcate ale titularilor. În ceea ce privește drepturile încălcate, acestea nu trebuie cuantificate neapărat prin prisma prejudiciului patrimonial cauzat, care este relativ mic în cauză, ci prin prisma măsurii în care pârâta și-a încălcat obligațiile legale, măsura reprezentând, inevitabil, și o sancțiune și, ca orice sancțiune, având o dublă vocație, de prevenție specială, în sensul de a determina pârâta ca pe viitor să nu încalce obligațiile prevăzute de lege, dar și generală, având în vedere caracterul de publicitate al măsurii, în sensul de a determina alte persoane aflate în situația pârâtei de a se abține de la conduite de natura celei pentru care aceasta a fost sancționată.
Revenind la gravitatea obligației încălcate, pârâta nu a furnizat informațiile prevăzute de lege în termenele prevăzute de lege pentru a putea fi verificate, astfel că, chiar în prezentul proces, instanța a fost nevoită sa recurgă la prezumții, în lipsa înscrisurilor, faptă ce este suficient de gravă pentru a justifica măsura, reparatorie din perspectiva reclamantului, sancționatorie din perspectiva pârâtei, de publicare a considerentelor și dispozitivului prezentei decizii în două ziare de tiraj național, pe cheltuiala pârâtei.
De altfel, prin prisma criteriului proporționalității, raportat la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, măsura trebuie să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care-l urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Din perspectiva prevenției speciale, dar mai ales a celei generale, măsura publicării hotărârii este de natură să ducă la realizarea obiectivului de îndeplinire a obligațiilor legale prevăzute în sarcina utilizatorilor de legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, fiind o măsură necesară pentru atingerea obiectivului propus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de reclamantul Centru Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM împotrivasentinței civile nr.178 din 4 aprilie 2008 Tribunalului Bistrița -N,pronunțată în dosarul nr-, pe care o modifică parțial, în sensul că dispune publicarea considerentelor și dispozitivului hotărârii în două ziare de tiraj național, pe cheltuiala pârâtei.
Menține restul dispozițiilor.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SAT
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 decembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Notă: în temeiul art. art. 139 alin.18 din Legea nr. 8/1996, prezenta hotărâre, se va comunica părților
Red. dact. GC
3 ex/29.12.2008
Jud. primă instanță:
Președinte:Eugenia PușcașiuJudecători:Eugenia Pușcașiu, Andrea Chiș Ana Ionescu
