Spete pretentii comerciale. Decizia 123/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr intern 2167/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 123
Ședința publică de la 23 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tatiana Gabriela Năstase
JUDECĂTOR 2: Minodora Condoiu
Grefier ---
************
Pe rol soluționarea apelului formulat de pârâta SC & SA împotriva Sentinței comerciale nr.10229/26.06.2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Dezbaterile pe fond, în apel, au avut loc în cadrul ședinței publice din 09.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință - ce face parte integrantă din prezenta -, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în temeiul art.260 Cod procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii sau note scrise la solicitarea acestora a amânat pronunțarea consecutiv pentru data de 16.02.2010 și, ulterior, pentru data de astăzi, 23.02.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului comercial d e față, deliberând, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 10229/26.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul doi de cerere și a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul unu de cerere. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC & SA. A fost obligată pârâta la plata sumei de 404.530, 96 lei despăgubiri și 8.236,83 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă ca prescrisă cererea privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
Instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei prevăzute de articolul X pct. 10.2 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți, estimată provizoriu la 100.000 lei, ca și la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de îmbunătățiri aduse imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare imobil cu plata în rate încheiat la data de 31.08.2000 (filele 3-5), s-a convenit realizarea de către pârâtă (executant- vânzător) a unui imobil tip DG în varianta BCA și a rețelelor aferente, cu destinația de locuință.
Părțile au convenit ca suma de 100.952 USD (din care 11.199 USD teren cu TV A inclus și 89.753 USD imobil cu TV A, cota o) să fie achitată în lei la cursul spot de vânzare al USD la Daewoo Bank din zilele de plată (reprezentând prețul transferului + imobilul standard), în următoarea modalitate: la semnarea contractului - 9.000 USD, până la data de 08.092000 - 6.000 USD; la mutare - 20.000 USD; restul de 65.952 USD în 48 de rate lunare de câte 1.374 USD achitabile în data de 28 fiecărei luni, începând cu luna septembrie 2000.
Pentru achitarea cu întârziere a sumelor, reclamantul datora majorări de întârziere de 0,20 % pe zi.
Conform pct.X, 10.2 din contract, în cazul în care reclamantul întârzia cu mai mult de 45 de zile plata sumelor, pârâta putea rezilia în mod unilateral contractul printr-o notificare expediată cu 15 zile înainte iar reclamantul urma să evacueze imobilul fără altă formalitate, convenția constituind titlu executoriu.
Potrivit aceleiași clauze, în urma vânzării la licitație a imobilului pârâta urma să recupereze sumele neîncasate plus penalizările, dobânzile și cheltuielile cu licitația, restul sumelor revenind reclamantului.
Împrejurarea că pârâta nu și-a respectat obligația de vânzare a imobilului la licitație și, stabilind prin (fila 58) data licitației la 08.04.2005 a vândut la 27.05.2005 imobilul prin contract autentic la chiar prețul de pornire al licitației, nu este imputabilă reclamantului, nu poate influența asupra drepturilor acestuia convenite prin clauza contractuală arătată și nici asupra termenului de prescripție de 3 ani care curge, în consecință, de la data de 27.05.2005, când societatea a înstrăinat imobilul (contractul autentic nr.1570/27.05.2005).
Față de aceste aspecte tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința primului capăt de cerere și a obligat pârâta la plata sumei de 404.530,96 lei.
Tribunalul a avut în vedere că, prin actul adițional la contract, la prețul inițial, de 100.952 USD, s-a mai adăugat suma de 16.828 USD. Din totalul de 117.780 USD a scăzut suma de 74.220 USD achitată de reclamant, conform concluziilor expertizei, rămânând o sumă neachitată de 43.560 USD ce se cuvine pârâtei. Conform contractului aceasta este îndreptățită și la penalizări, în cuantum de 44.002 USD (filele 95, 96 din raportul de expertiză), în total la suma de 87.562 USD.
La cursul de vânzare al Daewoo Bank, actuala Bancă Romania, suma reprezintă 255.681,04 lei și, cum pârâta a vândut imobilul cu 5.548.000.000 ROL + 1V A, adică 660.212 RON, diferența de 404.531 lei se cuvine reclamantului, respectiv 404.530,96 lei cât a solicitat (încheierea de ședință din data de 15.05.2009).
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, tribunalul a constatat ca prescris dreptul material la acțiune întrucât termenul de 3 ani nu curge de la data evacuării ca urmare a punerii în executare a hotărârii judecătorești (sentința nr.1350/25.05.2004 pronunțată de Judecătoria Buftea ), ci de la data la care reclamantul era obligat să părăsească imobilul conform clauzei X pct.10.2 din contract, adică de la data notificării de reziliere (anul 2004).
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta care a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii. În subsidiar s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul unu de cerere.
De asemenea, s-a solicitat suspendarea executării sentinței până la soluționarea apelului.
În motivarea apelului s-a arătat că excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată este o excepție absolută care privește încălcarea unor dispoziții legale imperative ce impun îndeplinirea procedurii de conciliere directă anterior promovării acțiunii comerciale în pretenții.
Dat fiind caracterul absolut al excepției, aceasta poate fi invocată pentru prima oară chiar în calea de atac.
Sub aspectul temeiniciei excepției s-a arătat că notificarea transmisă de intimat apelantei nu îndeplinește condiția prevăzută de articolul 7201alin.2 Cod procedură civilă de a preciza pretențiile concrete ale acestuia, respectiv suma de bani, chiar aproximativă, care ar fi datorată în temeiul contractului.
Prin notificare intimatul a solicitat prezentarea situației la zi a plăților efectuate de apelantă către acesta și diferența rămasă de achitat, precum și situația penalităților, deși acesta avea la îndemână toate informațiile pentru a stabili, măcar cu aproximație, suma de bani pe care apelanta ar datorau în temeiul contractului.
Nici în ceea ce privește îmbunătățirile aduse imobilului nu s-a precizat această valoare.
În cadrul motivelor de apel, apelanta a invocat și nelegalitatea sentinței apelate în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatei privind primul capăt de cerere.
S-a arătat că orice drept la acțiune având un obiect patrimonial este supus prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani, iar prima instanță avea obligația de a stabili în mod corect începutul prescripției.
În opinia apelantei, termenul de prescripție a început să curgă la data de 2 decembrie 2003, data rezilierii contractului, având în vedere faptul că, din acel moment, s-a născut dreptul intimatului de a pretinde plata sumei de bani calculată conform articolului 10 pct. 2 din contract.
A accepta un punct de vedere diferit înseamnă a atribui un caracter imprescriptibil unui drept care, prin esența sa, este supus prescripției, întrucât în acest fel s-ar recunoaște dreptul reclamantului de a obține despăgubiri indiferent de perioada de timp care s-ar scurge de la data rezilierii contractului și până la data înstrăinării imobilului către o terță persoană.
Pe de altă parte, a admite raționamentul instanței de fond care leagă începutul prescripției de data încheierii celui de al doilea contract de vânzare-cumpărare înseamnă a considera că izvorul dreptului intimatului de a pretinde despăgubiri nu este contractul încheiat de părți ci un alt contract în care reclamantul nu este parte.
Soluția instanței de fond este surprinzătoare întrucât, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la îmbunătățiri, a stabilit un alt moment de început al prescripției, respectiv data rezilierii contractului.
S-a mai arătat de apelantă că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile articolului 969 cod civil întrucât a dispus obligarea apelantei la plata către intimat a diferenței dintre prețul de vânzare a imobilului și sumele pe care intimatul le datora apelantei, constând în rate neîncasate, dobânzi și penalități, deși vânzarea imobilului nu a fost făcută la licitație, așa cum prevedeau dispozițiile articolului 10.2 din contract.
Voința părților contractante a fost în sensul acordării unor despăgubiri numai în cazul în care imobilul este vândut la licitație, nu și în ipoteza vânzării imobilului direct către terți.
Dispozițiile articolului 10.2. din contract sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situații decât cea avută în vedere de părți.
Un altfel de raționament reprezintă o încălcare a regulii de interpretare logică a contractelor, potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpretare. Fiind vorba de o îngrădire contractuală a dreptului de proprietate, dispozițiile articolului 10.2 din contract sunt de strictă aplicare și vizează exclusiv situația vânzării imobilului la licitație.
De asemenea, potrivit articolului 983 Cod civil, clauza contractuală urmează a fi interpretată în favoarea apelantei în sensul că obligația de a restitui eventuala diferență de preț există numai în cazul vânzării la licitație a imobilului, nu și în cazul vânzării directe.
În cazul unei alte interpretări s-ar crea posibilitatea ca neexecutarea propriilor obligații de către intimatul reclamant să constituie pentru acesta un izvor de îmbogățire fără justă cauză.
În cadrul memoriului de apel, apelanta a motivat și temeinicia cererii de suspendare a executării sentinței apelate până la soluționarea apelului.
Apelul a fost legal timbrat, iar în drept au fost invocate dispozițiile articolului 282 și următoarele Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Părțile au administrat proba cu înscrisuri.
Prin încheierea de ședință din data de 5 ianuarie 2010 Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării sentinței apelate, considerentele fiind expuse în cuprinsul încheierii de ședință.
Având în vedere finalizarea executării silite apelanta a solicitat ca, odată cu desființarea titlului executoriu, Curtea să dispună și întoarcerea executării silite în sensul obligării intimatului la restituirea sumelor de bani încasate de la apelantă în temeiul titlului executoriu, conform articolului 4042alin. 1 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
În analizarea excepției inadmisibilității acțiunii datorată nerespectării procedurii prealabile a concilierii directe a litigiului, curtea va porni de la scopul reglementării, acela ca părțile să încerce soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, oferindu-se acestora posibilitatea de a se înțelege asupra pretențiilor invocate fără intervenția autorității judecătorești competente, legiuitorul urmărind să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor în materie comercială. Se va avea în vedere totodată și necesitatea respectării dreptului de acces al reclamantului la instanță, enunțat și garantat de art. 6 paragraf 1 din CEDO.
Având în vedere scopul reglementării, în doctrină s-a apreciat că neefectuarea acestei proceduri constituie un veritabil fine de neprimire a acțiunii.
În ceea ce privește conținutul concret al convocării, art. 720 indice 1 Cod de procedură civilă se referă la indicarea pretențiilor și a temeiului acestora.
Convocarea la conciliere din data de 11.02.2008 cuprinde referiri la pretențiile reclamantului rezultând din aplicarea art. 10 din contractul de vânzare cumpărare, dar nu precizează în concret sumele solicitate, atât în ceea ce privește diferențele rezultate în urma vânzării imobilului, cât și în ceea ce privește îmbunătățirile aduse acestuia.
Deși în ceea ce privește contravaloarea îmbunătățirilor reclamantul putea preciza cuantumul sumei solicitate, îmbunătățirile fiind efectuate chiar de acesta, curtea apreciază că nu este sesizată, în prezenta cale de atac, cu analizarea respectării dispozițiilor legale referitoare la acest capăt de cerere care a fost respins ca prescris de către tribunal, hotărârea pronunțată de instanța de fond nefiind atacată sub acest aspect.
Suma solicitată nu a fost precizată nici în ceea ce privește diferențele pretins a fi datorate în urma vânzării imobilului, dar o astfel de precizare, în opinia curții, nici nu ar fi fost posibilă având în vedere calitatea reclamantului de terț față de contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC & SA a înstrăinat imobilul către o altă persoană la data de 27.05.2005.
Curtea are în vedere și faptul că, anterior declanșării prezentului litigiu, reclamantul a mai încercat să soluționeze pe cale amiabilă conflictul, dar a adresat pârâtei convocarea la conciliere la o altă adresă decât cea a sediului social, acțiunea promovată în dosarul nr- a Tribunalului București -. Secția a VI-a comercială fiind respinsă ca prematur formulată.
În consecință, curtea apreciază că reclamantul a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, a comunicat pârâtei pretențiile sale și a menționat dispozițiile art. 10 din contract ca temei al solicitărilor sale, neputându-se reproșa acestuia că nu a indicat o valoare concretă care putea fi determinată numai prin analiza unui înscris care se afla în posesia pârâtei.
De altfel, aceasta nici nu a răspuns convocării la conciliere pentru a da posibilitate reclamantului să formuleze concret pretențiile sale în raport de prețul obținut de pârâtă în urma vânzării imobilului.
Motivul de apel referitor la stabilirea eronată de către tribunal a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este, de asemenea, nefondat.
Astfel, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri rezultând din aplicarea art. X pct. 10.2 din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat la 31.08.2000. Este evident, în acest caz, față de conținutul clauzei contractuale, că dreptul reclamantului de a pretinde despăgubiri s-a născut la data la care pârâta a procedat la înstrăinarea imobilului, respectiv data de 27.05.2005, acesta fiind momentul la care puteau fi cunoscute "sumele încasate" de către apelantă.
Aprecierea apelantei în sensul că raționamentul tribunalului induce ideea că izvorul dreptului intimatului de a pretinde despăgubiri nu este contractul încheiat de părți, ci un alt contract în care reclamantul nu este parte, nu este fundamentă în condițiile în care părțile, prin propria lor voință, au apreciat că reclamantul este îndrituit la despăgubiri numai în cazul înstrăinării imobilului. Întrucât este evident că ele s-au referit la vânzarea imobilului către un terț, nașterea dreptului la acțiune este indisolubil legată de perfectarea unui contract în care reclamantul nu este parte.
Considerentele sentinței apelate referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu semnifică atribuirea unui caracter imprescriptibil unui drept care, prin esența sa, este supus prescripției, ci a da eficiență clauzei contractuale care reglementează dreptul la despăgubire, așa cum a fost aceasta agreată de părți.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 969 Cod civil, raportat la conținutul clauzei contractuale prevăzută de art. X, pct. 10.2. Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 977 Cod civil, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În aplicarea acestui principiu, Curtea urmează să stabilească dacă intenția reală a părților a vizat obținerea de despăgubiri numai în cazul vânzării la licitație a imobilului sau în orice situație care privea înstrăinarea acestuia, ulterior desființării contractului.
În vederea realizării acestei interpretări, Curtea are în vedere scopul pentru care părțile au reglementat cuantumul despăgubirilor ce urmau să revină beneficiarului cumpărător, fiind evident că acestea au stabilite pentru a se evita îmbogățirea fără justă cauză a executantului-vânzător, în detrimentul beneficiarului-cumpărător.
Această intenție este evidentă, având în vedere și faptul că, parțial, imobilul a fost executat în urma eforturilor financiare ale beneficiarului-cumpărător, fiind injust ca executantul-vânzător să-și recupereze sumele neîncasate, acoperindu-și astfel integral prejudiciul suferit, iar ulterior să încaseze și diferența obținută prin vânzarea imobilului.
De altfel, instanța apreciază că nici nu există un temei contractual sau legal pentru o astfel de reținere, care, în mod evident, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză pentru una dintre părți.
De altfel, în sistemul de drept român despăgubirea nu poate depăși valoarea prejudiciului, pentru că, în caz contrar, diferența s-ar transforma într-o pedeapsă civilă ce ar conduce la sporirea în mod nejustificat a patrimoniului uneia din părți în defavoarea celeilalte. A interpreta clauza cuprinsă în art. X pct. 10.2. în sensul că acordarea despăgubirii ar fi condiționată de vânzarea la licitație a imobilului ar reprezenta o golire de conținut a acesteia și ar acorda apelantei posibilitatea de a evita plata despăgubirii prin înstrăinarea în orice alt mod (altfel decât prin licitație) a imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate.
De asemenea, Curtea apreciază că dispozițiile art. 983 Cod civil, invocate de apelantă, nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea privesc situația în care clauzele contractuale sunt neclare, iar în speță nu există nicio îndoială asupra dreptului intimatului de a beneficia de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului.
Față de considerentele expuse mai sus, Curtea apreciază că și acest motiv de apel este nefondat.
În consecință, reținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, curtea va respinge apelul ca nefondat și, pe cale de consecință, și cererea de întoarcere a executării sentinței apelate.
Întrucât intimatul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în apel, curtea va respinge ca neîntemeiată cererea sa de acordare a acestor cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC & SA cu sediul în Com., Șos. --Tunari, nr. 4,. 6-7, Județ I și cu sediul ales în B la Societatea Civilă de Avocați #. & -, sector 1, împotriva Sentinței comerciale nr.10229/26.06.2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu intimatul reclamant cu domiciliul ales în B la Cabinet Individual de Avocatură #. "-, Bl.12,.A,.1,.6, sector 4.
Respinge cererea apelantei privind întoarcerea executării ca neîntemeiată.
Respinge cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 23.02.2010.
Președinte, - - - | Judecător, - - |
Grefier, --- |
Red.Jud.
Tehnored.
ex.5
8.03.2010
.
Tribunalul București Secția a VI-a Comercială
Judecător fond:
Președinte:Tatiana Gabriela NăstaseJudecători:Tatiana Gabriela Năstase, Minodora Condoiu
