Spete pretentii comerciale. Decizia 14/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 14/2009
Ședința publică de la 05 Februarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Lucia Brehar
JUDECĂTOR 2: Liviu Ungur
GREFIER: - -
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul declarat de pârâta - SRL împotriva sentinței civile nr. 1809/26.609.2008 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, privind și pe reclamanta - TRANS SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la data de 03.02.2009 s-a depus la dosar, de către intimata - TRANS SRL concluzii scrise.
Se constată de asemenea faptul că prin încheierea de ședință din data de 29.01.2009 s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1809 din 26 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, s-a respins excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta.
Prin aceeași hotărâre s- admis acțiunea reclamantei TRANS Z, împotriva pârâtei -, a fost obligată pârâta la plata sumei de 152.265, 19 ron reprezentând contravaloarea facturilor - - -, - - - și - - -, achitate parțial precum și la penalități la sumele neachitate precum și la plata sumei de 11.492 ron cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pornunța această hotărâre prima instanță a reținut că Art. 5 din Codul d e procedură civilă reglementează competența teritorială generală. Potrivit acestuia, cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. În afară de competența teritorială generală, în art.10 din Codul d e procedură civilă se reglementează și competența teritorială alternativă în 8 situații.
În speță, pârâta a motivat lipsa competenței teritoriale a instanței pe unul din cele 8 situații, respectiv pe aceea prevăzută de art.10 pct. 1 și 4 din Codul d e procedură civilă.
Pentru situațiile invocate de pârâtă precum și pentru oricare din cele 8 situații reglementate de art.10 din Codul d e procedură civilă, reclamantul este acela care alege între mai multe instanțe deopotrivă competente. Această regulă este stabilită de prevederile art.12 din Codul d e procedură civilă. În cauză reclamantul a ales Tribunalul Sălaj. Alegerea instanței competente, făcută de către reclamant nu mai poate fi reconsiderată, întrucât competența instanței s-a stabilit în mod definitiv prin introducerea acțiunii.
Asupra fondului cauzei și cererii reconvenționale, instanța reține că la data de 20.01.2007, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat un contract de închiriere.
În acest contract reclamanta avea calitatea de furnizor locator, iar pârâta pe aceea de antreprenor - locatar.
Potrivit calității sale contractuale, reclamanta a fost obligată să pună la dispoziția pârâtei mai multe utilaje și autobasculante împreună cu șoferii și mecanicii care le deservesc.
Pârâta a fost obligată a plăti chiria utilajelor în termen de 15 zile de la facturare. În sarcina pârâtei s-a stabilit obligația de a asigura combustibilul necesar executării lucrărilor și confirmarea zilnică a timpului în care utilajele au stat la dispoziția ei. Această ultimă obligație este dată, prin contract, în sarcina unui reprezentant al pârâtei.
Contractul este semnat și parafat de către ambele societăți comerciale.
Potrivit relațiilor comerciale detaliate mai sus, reclamanta a emis facturile depuse la dosar ( 6- 8). Sumele datorate de pârâtă au fost achitate numai parțial în cazul facturilor - - -, - - -. Factura seria - - nr.- este integral neachitată ( 8)
Facturile au fost emise după cum urmează: factura ( 6) a fost emis la 31.01.2007, factura ( 7) emisă la 15.02.2007, iar factura de la 8 a fost emisă la data de 28.02. 2007.
Ulterior emiterii acestor facturi, pârâta a comunicat reclamantei ( 35) faptul că acestea se vor achita numai în procent de 80%, Poziția sa este motivată de faptul că, persoana care a semnat contractul nu a fost nici autorizată și nici împuternicită legal să-l semneze. La fel s-au semnat și procesele - verbale de consemnare a timpului de folosire a utilajelor.
Odată cu înștiințarea de mai sus, pârâta a trimis reclamantei modelul unui nou contract care ar urma să fie încheiat între ele ( 36 - 39) Concomitent cu demersurile pârâtei este făcut și demersul reclamantei de invita pârâta la conciliere.
Niciunul din demersurile părților nu a avut finalitate pozitivă. Reclamanta nu a acceptat încheierea unui nou contract, iar pârâta nu s-a prezentat la conciliere.
Pârâta a invocat lipsa calității persoanei care a încjeiat inițial contractul de închiriere, după ce în prealabil, în temeiul aceluiași contract se obligă a achita 80% din valoarea facturilor emise până la data de 27,03.2007.
Pârâta s-a obligat să facă această plată până la nivelul de 80% din valoarea facturii fără a indica argumentul în temeiul căruia a stabilit acest procent. Rezultă, în cele din urmă, faptul că, în speță, contractul este valabil semnat pentru 80% din valoarea facturii și nelegal pentru restul de 20 %.
Pârâta a susținut, de asemenea, că persoana care a confirmat timpul de utilizare a utilajelor nu a fost împuternicită în acest sens de către societate.
Susținerea nu a fost dovedită. Pe de altă parte obligația de a ține o astfel de evidență este stabilită, prin contract, în sarcina pârâtei și nicidecum a reclamantei. Prin urmare, dacă persoana în cauză nu și-a îndeplinit obligațiile, culpa nu este a reclamantei.
Sumele din facturile litigioase sunt datorate pentru utilajele închiriate anterior emiterii de către pârâtă adresei de la fila 35. Pârâta nu a dovedit neîndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor asumate prin contract.
Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat anularea contractului, întrucât acesta a fost semnat de o persoană care nu este nici îndreptățită prin lege și nici împuternicită să încheie o astfel de document.
Contractul de închiriere presupune acte de administrare, așadar în cadrul acestui contract părților li se cere numai capacitatea de a efectua acte de administrare.
Pârâta nu a contestat ștampila societății din contractul încheiat între părți. Și nu numai acest aspect conduce la concluzia că sigiliul societății a fost folosit numai de către o persoană căreia i s-a încredințat acesta.
Prin poziția sa, pârâta a urmărit să temporizeze soluționarea litigiului. Faptul este dovedit de insistența cu care a susținut necompetența instanței precum și prin obiectul cererii reconvenționale.
Pârâta se putea prevala de pactul comisoriu de gradul IV prevăzut prin contract și putea să denunțe contractul fără nici o formalitate și cu aceleași efecte ca și în cazul nulității acestuia.
Mai mult decât atât, lipsa semnăturii persoanei îndreptățite, putea fi confirmată, caz în care nulitatea rămâne fără obiect.
Față de cele reținute mai sus, acțiunea reclamantei a fost întemeiată urmând a se admite astfel cum a fost formulată.
Pe cale de consecință, acțiunea reconvențională a pârâtei va fi respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta - SRL solicitând admiterea apelului, esființarea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea în fond a cauzei; precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate la instanța de fond și de apel, care însă urmează a fi avu te în vedere de instanța de rejudecare.
În motivarea apelului pârâta arată că prin cererea adresată Tribunalului Sălaj și înregistrată sub nr-, reclamanta - TRANS SRL a solicitat obligarea societății noastre la plata sumei de 152.265,19 lei reprezentând facturi achitate parțial și penalități de întârziere.
Pe cale de excepție, pârâta a înțeles să invoce excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Sălaj, solicitând admiterea excepției și declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Comercială.
A înțeles ca pe calea cererii reconvenționale să solicite anularea contractului de închiriere nr. - întrucât contractul a fost încheiat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal a societății noastre și nici mandat dat de reprezentantul legal în vederea perfectării contractului.
Din acest punct de vedere, a solicitat să se constate că societatea a fost organizată sub forma unei societăți cu răspundere limitată, că reprezentantul legal al acesteia este administratorul potrivit art. 197 raportat la art. 71 și urm. din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări, că administrator atât la momentul încheierii contractului, cât și în prezent este domnul.
De asemenea, a arătat că din contractul încheiat rezultă că acesta a fost semnat de directorul de proiect și că acesta nu a avut mandat din partea reprezentantului legal al societății să reprezinte interesele societății în raport cu reclamanta, cu atât mai mult să încheie contracte pe seama societății noastre.
În egală măsură, a arătat că reclamanta nu a efectuat toate prestațiile pentru care a emis facturi, împrejurare în care a refuzat la plată suma nedatorată, așa se explică de ce societatea pârâtă a efectuat plăți parțiale. În drept, s-au invocat art. 115 și urm., art. 119 și urm. Cod procedură civilă; art. 948 Cod civil; art. 35 alin.( 2 ) din Decretul nr. 31/1954; art. 274 Cod procedură civilă.
În probațiune, a solicitat administrarea următoarelor probatorii: proba cu înscrisuri; proba cu interogatoriul reclamantei pentru a dovedi aspecte legate de modul de încheiere a contractului; proba testimonială pentru a dovedi atât aspecte legate de încheierea contractului, dar și cele legate de derularea operațiunilor dintre părți; și proba cu expertiză tehnică de specialitate având ca obiective stabilirea - în raport de proiectul ce trebuia realizat - a cantității de utilaje ( număr și timp) utilizate și dacă în raport de aceasta societatea noastră mai datorează vreo sumă.
Prin Sentința civilă nr. -, Tribunalul Sălaja respins excepția necompetenței teritoriale și a admis doar acțiunea reclamantei.
În termen legal, împotriva acestei sentinței am formulat apel criticând soluția pentru nelegalitate.
Greșit a fost soluționată excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Sălaj; instanța de fond nu a motivat în nici un fel soluția dată asupra excepției de necompetență, s-a limitat să arate că alegerea competenței revine reclamantei nu a înlăturat motivat apărările noastre privind acest mijloc de apărare contrar art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă; în loc să motiveze în drept soluția instanța de fond a fost preocupată să analizeze atitudinea procesuală a societății noastre fiind acuzați de temporizarea procesului ( pagina 4 din hotărâre ); nu a știut că invocarea unor excepții și mijloace de apărare constituie pentru instanță altceva decât prevede legea; din punctul de vedere al instanței de fond în cauză erau aplicabile oricare din cele opt puncte ale art. 10 din Codul d e procedură civilă; analiza corectă și legală a textului de lege invocat conduce la concluzia expusă de societatea noastră respectiv că în cauză este incident art. 10 pct. 1 și 4 Cod procedură civilă în raport de obiectul cererilor deduse judecății; astfel,contractul dintre părți, deși intitulat contract de închiriere reprezintă, n raport de conținutul acestuia un contract de prestări servicii; executarea obligațiilor asumate de părți s-a realizat în locuri diferite; obligația de plată a serviciilor trebuia realizată în B; invocarea de către reclamantă a locului încheierii contractului nu are suport probator; motivarea oferită de reclamantă potrivit cu care contractul are antetul societății și deci este un act care emană de la aceasta nu poate fi reținută în determinarea competenței; important în determinarea locului încheierii contractului este locul la care voința părților s-a întâlnit și astfel s-a realizat acordul de voință și deci contractul; cu alte cuvinte, reclamanta a făcut propunerea de contract pe care societatea trebuia să o accepte; din această perspectivă, urmează să se constate că încheierea contractului nu se putea realiza decât după acceptarea ofertei; pentru aceste considerente, s- solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Sălaj și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Instanța de fond a soluționat excepția necompetentei teritoriale odată cu fondul cauzei si nu s-a pronunțat pe probatoriile solicitate în cauză.
Astfel, societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, cât și prin notele ulterioare, a solicitat probatorii atât în combaterea cererii principale, cât și pentru a dovedi cererea reconvențională.
Instanța de fond nu s-a pronunțat în nici un fel asupra probatoriilor deși cererea a fost formulată legal, însă în cuprinsul hotărârii arată că nu am făcut dovada susținerilor noastre.
Prin aceasta, instanța de fond a nesocotit dreptul pârâtei la apărare
nesoluționând pricina în fond, nedesăvârșind judecata asupra fondului.
A luat în considerare doar susținerile părții adverse autohtone ca și cum societatea nu și-a expus în nici un fel poziția procesuală față de cauză.
Arătă că insistă în administrarea probelor solicitate în fața instanței de fond cu privire la care nu s-a pronunțat, situație în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea discutării și administrării acestor probatorii.
Aceasta pentru a se respecta și principiul dublului grad de jurisdicție.
Tot pe această linie care conduce la desființarea cu trimitere spre rejudecare se înscrie și faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii noastre reconvenționale.
Din dispozitivul sentinței nu rezultă că s-a admis sau respins cererea. Dispozitivul cuprinde doar soluția dată asupra excepției necompetenței teritoriale și asupra cererii principale. Greșit au fost reținute considerațiile expuse în hotărâre. Societatea a contestat facturile emise în baza cărora instanța de fond a obligat pârâta la plată și a arătat că nu a beneficiat de serviciile facturate. Instanța de fond a negat dreptul de aproba aceste aspecte. Contractul nu a fost semnat de reprezentantul legal al societății aspect necontestat de partea adversă. Faptul aplicării ștampilei nu schimbă situația, societatea exprimându-și valabil consimțământul doar prin reprezentantul legal, adică administratorul societății. Tot instanța de fond a arătat că putea fi validată această semnătură. Nefiind acoperită nulitatea, aceasta nu a rămas fără obiect și trebuia analizată ca atare de instanța.
Concluzionând: întrucât instanța de fond a nesocotit principii fundamentale ale procesului civil privind dreptul la apărare și la o judecată dreaptă, întrucât nu s-a pronunțat în nici un fel asupra cererii de probatorii care era depusă la dosarul cauzei și întrucât nu a soluționat cererea reconvențională formulată în nici un fel, a solicitat admiterea apelului, desființarea în tot a soluției instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilind totodată instanța de judecată care este competentă din punct de vedere teritorial.
Prin întâmpinare formulată de către - Trans SRL s-a solicitat respingerea apelului declarat de pârâta - SRL și în consecință menținerea în întregime a dispozițiilor sentinței atacate cu obligarea apelantei la suportarea cheltuielilor de judecată.
Examinând apelul declarat de pârâtă Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește soluția cu privire la excepția necompetenței teritoriale invocată în fața primei instanțe, Curtea reține că prevederile art. 5.pr.civ. rap. la art. 159 pct. 3 corelat cu art. 19.pr.civ. referitoare la competența după teritoriu a instanței domiciliului pârâtului în materia referitoare la bunuri mobile, în principiu, nu sunt imperative.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 10.pr.civ. conferă posibilitatea ca pe lângă instanța domiciliului pârâtului să fie atrasa competența și a altor instanțe corespunzătoare celor 8 cazuri acolo reglementate.
În cauză, reclamanta și-a justificat sesizarea Tribunalului Sălaj invocând dispozițiile art. 10 pct. 1 și 4 corelate cu art. 12.pr.civ.
Aceste norme legale cu trimitere la datele speței au fost analizate de prima instanță chiar dacă în mod succint și lapidar.
Analizând convenția părților Curtea constată că reclamanta, în calitatea stipulată în contract de furnizor-locator, s-a obligat să furnizeze pentru pârâtă în șantierul din municipiul Z cu titlu de închiriere anumite utilaje și autobasculante precum și să pună la dispoziție personal de exploatare al acestora, șoferi și mecanici precum și combustibilul aferent. Termenul stipulat în contract era cu începere de la 20 ianuarie 2007 până la finalizarea lucrărilor de șantier iar pârâta în calitatea stipulată în contract de antreprenor -locatar va confirma zilnic timpul în care a avut la dispoziție utilajele și autobasculantele, plata chiriei urmând a se face pentru lucrările prestate și facturate în termen de 15 zile de la facturare cu penalități de întârziere, iar factura se va remite personal către reprezentantul pârâtei sau prin fax și prin poștă.
Din cele ce preced, se desprinde că părțile au convenit faptul că reclamanta urma să furnizeze pârâtei anumite utilaje într-o locație bine determinată din municipiul Z, astfel că obligațiile stipulate urmau a fi executate într-o perioadă de timp și într-un loc bine precizat în contract.
Din această perspectivă, Curtea reține că locul executării obligațiilor de către părți a fost stabilit în contract și ca atare în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 pct. 1.pr.civ.
Așa fiind, Tribunalul Sălaj este instanță competentă să soluționeze acțiunea principală intentată de reclamantă privind executarea contractului din litigiu, alături de Tribunalul București instanță competentă teritorial conform art. 5.pr.civ.
Pe de altă parte, este de notat că și locul încheierii contractului se situează în Z așa cum rezultă din antetul contractului acesta fiind înregistrat la reclamantă sub nr. 1/20 ianuarie 2007 ( 5).
Alegațiile pârâtei conform căreia contractul s-ar fi încheiat la B nu sunt probate. Din nicio probă a dosarului nu rezultă că în faza precontractuală reclamanta ar fi făcut o ofertă fermă care să o fi transmis apoi pârâtei la sediul acesteia pentru ca apoi aceasta să o accepte sub forma semnării contractului.
De aceea, Curtea reține că în speță își găsesc aplicarea și dispozițiile art. 10 pct. 4.pr.civ. mai precis normele care leagă competența teritorială de locul unde a luat naștere obligația.
De asemenea, pe facturile emise de reclamantă în executarea contractului acesta a indicat ca plata să fie efectuată într-un cont deschis la Banca Transilvania Z ( 6-8 dos. fond). Ca atare sunt aplicabile în cauză și normele legale procesuale de stabilire a competenței teritoriale în funcție de locul plății prevăzute la art. 10 pct. 4 parte finală pr.civ. Mai precis, în lipsă de stipulații contractuale contrare, instanța în a cărei rază teritorială se află banca prevăzută în facturile emise în executarea unui contract drept bancă la care se poate efectua plata este competentă să soluționeze litigiul comercial dintre părți.
Așa fiind, și din această perspectivă pe lângă competența Tribunalului București sub aspect teritorial competența poate aparține deopotrivă și Tribunalului Sălaj.
Într-o atare situație esențial pentru determinarea competenței sub aspect teritorial între cele două jurisdicții este conduita reclamantului.
Mai precis, dispozițiile art. 12.pr.civ. conferă reclamantului dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente iar odată ce acesta a realizat opțiunea, instanța sesizată nu mai poate declina competența către altă instanță, competența stabilindu-se definitiv în favoarea primei instanțe sesizate.
Așa fiind, într-o atare situați nici reclamantul și nici pârâtul nu mai pot solicita declinarea competenței, iar nici instanța, din oficiu, nu mai poate pune problema competenței teritoriale.
Nu în ultimul rând Curtea observă că printr-o convenție ulterioară (act adițional 64-66 dos. apel) ce privește modificare ași completarea clauzelor convenite în contractul inițial părțile au stipulat că Instanțele competente pentru soluționarea raporturilor economice - comerciale a părților sunt cele de la sediul locatorului, - TRANS SRL.
Cum în speță s-a statuat că normele de competență teritorială ce guvernează materia litigiului de față au caracter relativ Curtea reține că ne aflăm în prezența unei clauze de competență compatibilă cu prevederile art. 19.pr.civ.
Prin urmare, și din această perspectivă competența Tribunalului Sălaj este corect stabilită mai ales că într-o astfel de situație numai această instanță poate fi competentă teritorial.
Pe cale de consecință, cu luarea în considerare a statuărilor din precedentul prezentei decizii, Curtea reține că prima instanță a rezolvat corect și legal excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă iar din această perspectivă sentința este legală și temeinică
2. Cât privește critica privind nesoluționarea cererii reconvenționale de către prima instanță, Curtea reține următoarele:
Prin cererea reconvențională înregistrată pe rolul primei instanțe pârâta a solicitat în contradictoriu cu reclamanta anularea contractului în temeiul căruia aceasta din urmă și-a formulat pretențiile deduse judecății pe calea acțiunii principale, pe motiv că actul a fost încheiat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant legal al pârâtei și nici mandat dat de reprezentantul legal în vederea perfectării contractului.
Această cerere nu a fost disjunsă de prima instanță și ca atare urma să fie judecată odată cu cererea principală conform art. 120 alin. 1.pr.civ.
Trebuie notat că cererea reconvențională are natura juridică a unei adevărate cereri de chemare în judecată cu individualitate proprie și ca atare trebuie soluționată în aceeași manieră și procedură ca și cererea principală.
Curtea observă însă că prima instanță cu prilejul deliberării ( 100) nu a consemnat nimic în legătură cu soluționarea cererii reconvenționale cu care a fost legal învestită.
Faptul că în cuprinsul considerentelor sentinței apelate (pag. 4) se regăsesc motivele de fapt și de drept pentru care prima instanță a socotit că cererea reconvențională nu este întemeiată nu constituie un motiv de asanare a nelegalității izvorâte din omisiunea de a se pronunța asupra acestei cereri.
E adevărat că această omisiune se putea îndrepta nu numai prin recurgerea la apel ci prin procedura prevăzută la art. 2812.pr.civ.
Cu toate acestea, Curtea nu poate reface ea însăși direct în apel actul de procedură al deliberării asupra cererii reconvenționale indiferent ce motivare ar putea fi reținută, deoarece pe de o parte procedura de completare privind soluționare se realizează de aceeași instanță care s-a pronunțat asupra acțiunii principale (2812.pr.civ.).
Pe de altă parte, dacă instanța de apel nu s-ar putea pronunța pentru prima dată asupra cererii reconvenționale, ar fi necesar să disjungă această din urmă cerere pentru a fi transmisă primei instanțe pentru a fi soluționată în fond. Or un astfel de procedeu este interzis în apel cu atât mai mult cu cât între cererea principală și cererea reconvențională este o strânsă legătură de cauzalitate. Și este așa, deoarece, admiterea unei cereri ar face neîntemeiată cealaltă cerere.
Nu în ultimul rând, datorită acestei legături nemijlocite dintre cele două cereri, ținând seama că rezolvarea acestora se impune a se face simultan de una și aceeași instanță, Curtea reține că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 297 alin.1 pr.civ.
Așa fiind, întrucât dispozițiile art. 297 alin. 1.pr.civ. nu disting între cauzele pentru care prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, se poate concluziona că textul își găsește aplicarea și în cazul în care instanța nu soluționează deloc o cererea reconvențională.
Așa fiind, constatându-se că se impune rezolvarea unitară a cererii principale și a cererii reconvenționale în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinicie conform art. 129 alin. 5.pr.civ. Curtea urmează ca în temeiul art. 297 alin. 1.pr.civ. să admită apelul declarat de pârâtă, să desființeze sentința primei instanțe și să trimită cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Sălaj.
În rejudecare, instanța de trimitere va urmări să soluționeze în fond atât cererea principală cât și cererea reconvențională ținând seama și de celelalte critici formulate de părți în faza de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta - SRL B, împotriva sentinței civile nr. 1809 din 26.09.2008, pronunțată în dosarul cu nr- al Tribunalului Sălaj, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 5 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - - - - -
Red.LU/Dact.SM
7 ex./16.02.2009
Jud.fond.
Președinte:Lucia BreharJudecători:Lucia Brehar, Liviu Ungur
