Spete pretentii comerciale. Decizia 183/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 183
Ședința publică din 14 octombrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
GREFIER: -
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, precum și pârâta T împotriva sentinței civile nr. 278/ din 16 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- având ca obiect pretenții.
La apelul nominal se prezintă consilier juridic pentru reclamanții apelanți și avocat pentru pârâta apelantă.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la data de 13 octombrie 2008 societatea apelantă a depus prin registratura instanței note de ședință atât cu privire la calitatea procesuală a reclamantului Consiliul Local al Municipiului T și capacitatea procesuală a Primăriei Municipiului T, cât și cu privire la competența materială a tribunalului.
Reprezentantul pârâtei apelante depune dovada achitării completării de taxă judiciară de timbru, potrivit mențiunilor din încheierea anterioară, arătând că nu are alte cereri.
Se comunică exemplarul 2 al notelor de ședință cu reprezentanta reclamanților apelanți, care nu solicită termen pentru studiul acestora.
Nemaifiind formulate ale cereri se acordă cuvântul asupra apelurilor de față.
Reprezentanta instituțiilor apelante consideră că cele două excepții invocate față de reclamanții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului sunt întemeiate, iar în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei în primă instanță de către tribunal arată că lasă la aprecierea Curții această chestiune, solicitând admiterea apelului Municipiului T, prin Primar, astfel cum a fost el formulat și motivat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtei apelante solicită admiterea atât a excepției lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului T, cât și a excepției lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului T, precum și admiterea apelului societății, desființarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei la Judecătoria Timișoara ca instanță competentă material să soluționeze pricina în primă instanță, depunând la dosar și dovezi privind cheltuielile de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 278/ din 16 mai 2008 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliului Local al Municipiului T și cea a lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului T, respingând, totodată, acțiunea acestor instituții reclamante ca fiind introduse de o persoană fără calitate procesuală, respectiv de o persoană fără capacitate. De asemenea, instanța a respins atât excepția lipsei calității procesuale active a Municipiului T, cât și cea a prescripției extinctive a dreptului la acțiune al acestui reclamant și a admis în parte cererea Municipiului T, reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâta, obligând societatea pârâtă să plătească reclamantului Municipiul T suma totală de 11.013 lei, din care 10.390 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 623 lei reprezintă penalități de întârziere, respingând restul pretențiilor de 55.275 lei majorări de întârziere.
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanții Municipiul T, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T au chemat în judecată pe pârâta T solicitând obligarea acesteia la plata unui debit în cuantum total de 66.288 lei, reprezentând diferența de chirie calculata conform nr. 42/2000 pentru perioada 01.01.2001-28.02.2003, în sumă de 10.390 lei, majorări de întârziere în sumă de 55.275 lei pentru perioada 01.01.2005 - 30.11.2007 și penalități de întârziere în cuantum de 623 lei datorate pentru perioada 01.01.2005-31.12.2005, aferente contractului de închiriere nr. 779/1999 privind spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în loc. T,-, înscris în nr. 5577 T, nr. top. 9842.
Societatea pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat 4 excepții, respectiv: 1) excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului T, 2) excepția lipsei calității procesuale active a Municipiului T și a Consiliului Local al Municipiului T; 3) excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește plata diferenței de chirie calculată potrivit nr. 42/2000 pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 și a majorărilor și penalităților de întârziere, aceste drepturi fiind prescrise potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958; 4) excepția lipsei semnăturii persoanei care reprezintă părțile reclamante, arătând că acțiunea nu este semnată în original de primar, fiind aplicată doar o ștampilă cu caracteristicile semnăturii primarului.
Tribunalul a respins ca nefondată excepția lipsei semnăturii dat fiind faptul că la termenul din 18 aprilie 2008 reprezentanta reclamanților a depus la dosar un exemplar original al cererii de chemare în judecată.
Analizând probele administrate în cauză judecătorul fondului a reținut că la data de 30 decembrie 1998 între reclamanta Primăria Municipiului T, în calitate de locator, și pârâta T, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 331 pentru imobilul situat în loc. T, str. - (actuală - -), nr. 5, jud. T, înscris în nr. 5577 T, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de 127,32.
Potrivit clauzelor contractuale chiria lunară practicată urma sa fie reactualizată (modificată) pe durata derulării convenției prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care le abrogau pe cele anterioare.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. l că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp. la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Această hotărâre a fost atacată în justiție de Asociația patronilor din comerț, alimentație publică și turism T, intervenienții Prefectul județului T și un număr M de chiriași, însă acțiunea a fost respinsă, hotărârea de consiliu rămânând în vigoare.
Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003 se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la 31 mai 2003, iar prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003 se modifică acest text în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la 31 decembrie 2003. Ulterior, prin art. 1 din nr. 13/27.01.2004, se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la 30 iunie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale. Prin art. 1 din nr. 18/20.07.2004 se modifică art. 3 din nr. 37/25.02.2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Pârâta nu a făcut dovada că pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 a achitat chiria majorată prin nr. 42/2000, în sumă de 10.390 lei. În art. 6 din contract se prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului T, tribunalul a constat că aceasta este întemeiată. Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, acestea fiind titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. Art. 1 al. 2 lit. i) din aceeași lege statuează că unități administrativ-teritoriale sunt comunele, orașele și județele, iar potrivit art. 23 alin. 1 consiliul local este autoritatea administrației publice prin care se realizează autonomia locală, neprevăzându-se că această autoritate ar avea personalitate juridică. Art. 41 alin. 1 din Codul d e procedură civilă stabilește că parte în judecată poate fi orice persoană care are folosința drepturilor civile. Cum doar unitățile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, rezultă că numai acestea pot sta în judecată.
Referitor la excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei Municipiului T prima instanță a constat că și aceasta este întemeiată raportat la art. 77 din Legea administrației publice locale, potrivit căruia primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, neprevăzându-se că această structură ar avea personalitate juridică.
Având a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale active a Municipiului T tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, din cuprinsul nr. 5577 T reiese că la data încheierii contractului de închiriere imobilul era în proprietatea statului român, în folosința Sfatului Popular al Orașului T (Consiliului Local al Municipiului T). Conform art. 62 din Legea nr. 215/2001 primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție, iar potrivit art. 63 alin. 1 lit. a), primarul îndeplinește și atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului.
În fine, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a constat că și aceasta este neîntemeiată. Prin prescripție extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege. Art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Pentru soluționarea excepției este necesară analiza următoarelor elemente: data nașterii dreptului la acțiune și durata termenului de prescripție. În privința momentului nașterii dreptului la acțiune este de observat că prin art. 5 alin. 1 din contractul de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata. Prin 4 alin. 2 din contractul de închiriere care, conform art. 969 alin. 1 Cod civil, reprezintă legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 stabilește în art. 1 că începând cu 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp. la chiriile pentru spatiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Prin art. 3 din nr. 37/25.02.2003, modificat succesiv prin art. 1 din nr. 95/22.04.2003, art. 1 din nr. 13/27.01.2004 și art. 1 din nr. 18/20.07.2004, se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se poate face până la 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Ca atare, părțile au convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, iar astfel de acte au prorogat până la 31 decembrie 2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul 2001. Prin urmare, văzând și art. 6 din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la data scadenței (31.12.2004), respectiv 30.01.2005. Față de data introducerii cererii de chemare în judecată (28.12.2007 - data ștampilei poștei), se poate observa că termenul de prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează potrivit Decretului nr. 167/1958 (3 ani, așa cum susține pârâta) sau în raport cu nr.OG 92/2003 (5 ani, așa cum susține reclamantul). Prin urmare, este inutilă analiza împrejurării dacă în cauză este incident vreun caz de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
Examinând fondul cauzei tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului Municipiul T, reprezentat prin Primar este întemeiată în parte. Astfel, conform art. 1429 din Codul civil, locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite. Din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei rezultă că acesta are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 din Codul d e procedură civilă. Debitul constând în chirie are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al Municipiului T prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe mp. în contractul de închiriere fiind înscrisă atât suprafața imobilului, cât și destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la. nr. 42/2000. Ca atare, pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 pârâta datorează o diferență de chirie de 10.390 lei.
Au fost înlăturate susținerile reclamantului conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei sunt aplicabile dispozițiile nr.OG 92/2003 deoarece veniturile din chirii ar constitui creanțe bugetare. Astfel, tribunalul a reținut că aplicabilitatea Codului d e procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte, deoarece atâta vreme cât între părți există un contract valabil încheiat acesta își produce efectele potrivit clauzelor sale, iar pe de altă parte, deoarece chiar dacă veniturile din chirii constituie creanțe bugetare această împrejurare nu implică și caracterul fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de egalitate juridică între părți pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță, raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legii civile. Rezultă, așadar, că reclamantul nu este îndreptățit la majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe dispozițiile Codului d e procedură fiscală, însă el este îndreptățit la penalități de întârziere contractuale conform art. 6, care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5 % pe zi de întârziere din suma datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cum penalitățile se calculează la suma datorată, iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese că aceste majorări ar atinge cota de 150 % din debit. Art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă pe care reclamantul o poate pretinde cu titlu de penalități de întârziere este cea egală cu debitul, adică 10.390 lei. Dar, reclamantul a solicitat penalități doar în cuantum de 623 lei, situație în care își găsește aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în art. 129 alin. 6 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Prin urmare, prima instanță a obligat societatea pârâtă să plătească reclamantului Municipiul T suma totală de 11.013 lei, din care 10.390 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 01.01.2001 - 28.02.2003, iar 623 lei reprezintă penalități de întârziere, respingând în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 55.275 lei majorări de întârziere.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții Municipiul T, prin Primar, Primăria Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, cât și pârâta
Instituțiile reclamante au solicitat schimbarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre parțial netemeinică și nelegală, neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie, omițând să aibă în vedere faptul că spațiul cu altă destinație decât aceea de locuința situat în loc. T,- a fost închiriat către pârâta în baza contractului de închiriere nr. 331/1998. Potrivit clauzelor acestui contract, respectiv art. 4 alin. 2, chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului T, succesiv chiriile fiind modificate prin astfel de hotărâri care le abrogau pe cele anterioare. În aceste condiții încheierea valabilă a contractului determină părțile să-și asume toate obligațiile stipulate în clauzele contractuale.
Hotărârea Consiliului Local al Municipiului T nr. 42/2000 tocmai la această clauză contractuală face referire când stabilește în art. 1 că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp. la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință. Reactualizarea chiriei se referă atât la rata inflației, cât și la alți factori, cum ar fi: modificările impuse de cerințe de natura economică ori financiară a T, nivelul chiriei pe piața internă și externă pentru bunuri similare, zona de interes, destinația pentru care a fost închiriat bunul respectiv.
În perioada derulării contractului de închiriere Consiliul Local al Municipiului T, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens nr. 42/2000. Reactualizarea/modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract parafat și semnat de societatea pârâtă fără nicio obiecție. Astfel, nr. 42/2000 prevede că începând cu data de 1 ianuarie 2001 tarifele de bază/mp. la chiriile pentru toate spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință se modifică conform anexei nr. 1, fiind astfel recalculate toate chiriile la spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în administrarea Consiliului Local S-a procedat, în consecință, la recalcularea chiriei pentru spațiul deținut de reclamantă în baza contractului de închiriere, iar suma de 10.390 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit acestei hotărâri pentru perioada 01.01.2001 - 01.03.2003, sumă pentru care au fost calculate penalități de întârziere de 623 lei pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 și majorări de întârziere în cuantum de 55.275 lei pentru perioada 01.01.2005 - 30.11.2007 (dată până la care au fost calculate aceste majorări, respectiv dată la care a fost înaintat referatul de către serviciul de specialitate din cadrul instituției noastre în vederea promovării acțiunii în instanță).
În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor și al penalităților de întârziere reclamanții au arătat că acesta este nr.OG 92/24.12.2003 privind Codul d e procedură fiscală. Potrivit dispozițiilor acestuia, pentru neplata la termenul de scadentă de către debitor a obligațiilor de plată se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței și până la achitarea integrală.
Având în vedere faptul că din anul 2006 ordonanța în cauză nu mai prevede perceperea penalităților de întârziere apelantele au solicitat penalități de întârziere pentru suma datorată cu titlu de diferență de chirie pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, iar majorările de întârziere începând cu data de 01.01.2005 și până în momentul plății.
Este adevărat că potrivit art. 6 din contract, nerespectarea termenului de plată către locator se penalizează cu 5 %/zi de întârziere pentru maxim de 30 de zile. După această dată contractul este reziliat de drept, locatarul obligându-se în termen de 7 zile la predarea spațiului către locator. Însă, prin nr. 182/2001, art. 6 din contract se modifică astfel: nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii pentru care se percepe plata, se penalizează cu 0,5% pe zi de întârziere pe suma datorată. După perioada de 30 de zile contractul este reziliat de drept. Deși după 30 de zile de Ia neplata debitului restant contractul este reziliat de drept, majorările de întârziere pentru neplata la termen se aplică până la data plății.
Reclamanții solicită instanței de apel să observe faptul că penalitățile de întârziere se percep pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 (în care au fost în vigoare, fiind reglementate de nr.OG 92/2003), și sunt de 0,5%/lună din suma datorată, în timp ce majorările de întârziere se percep începând cu 1 ianuarie 2005 până la data plății (fiind reglementate prin nr.182/2001) și reprezintă 0,5%/zi de întârziere din suma datorată.
Pe de altă parte, în vederea respectării principiilor egalității și al echității, specifice unui stat de drept, hotărârile sunt obligatorii pentru toate părțile ce intră sub incidența acestora, astfel că este inadmisibil ca unele societăți chiriașe să plătească chiria în formă modificată, precum și majorările și penalitățile de întârziere, în raport cu actele normative în vigoare, iar altele nu, prevalându-se de faptul că majorările de întârziere depășesc cuantumul debitului principal.
Pârâta apelantă Tas olicitat modificarea sentinței apelate în sensul respingerii în întregime a acțiunii, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:
Deși prima instanță a reținut în mod corect că obligația de plată a chiriei este o obligație civilă și nu fiscală, în mod greșit aceasta a considerat că diferența de chirie datorată pe perioada 01.01.2001 - 28.02.2003 nu este prescrisă, termenul de prescripție curgând de la 31 ianuarie 2005, întrucât prin hotărâri succesive consiliul local ar fi prorogat plata diferenței de chirie datorată pe anul 2001 până la 31 decembrie 2004. Este de reținut că actul unilateral al creditorului de așa-zisă prorogare a plății creanței nu are efect întreruptiv de prescripție potrivit Decretului nr. 167/1958, un asemenea efect putând avea doar recunoașterea creanței, un început de plată sau introducerea unei cereri de chemare în judecată. Mai mult decât atât, în cazul creanțelor exigibile la termene succesive, cum este plata lunara a chiriei, pentru fiecare creanță în parte curge un termen distinct de prescripție.
Pretinsa diferență de chirie stabilită în mod unilateral de către reclamantă ar fi fost exigibilă, conform prevederilor contractuale, în 30 de zile de la data scadenței, respectiv la 31 ianuarie 2003 și nu la 31 ianuarie 2005. De altfel, această diferență de chirie a fost stabilită în mod nelegal pentru că așa cum a statuat Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 28/2002, la care instanța face referire, 42/2000 ar putea produce efecte în contractele de închiriere numai dacă ar exista acordul de voință al părților contractante, ceea ce în cazul de față nu s-a realizat.
La data de 13 octombrie 2008 pârâta a depus prin registratura instanței note scrise (filele 17-18) arătând că Primăria Municipiului T nu are capacitate procesuală având în vedere că această instituție nu are personalitate juridică, fiind doar o structură funcțională cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, iar în ceea ce privește Consiliul Local al Municipiului T, așa cum a arătat și în fața primei instanțe, consideră că acesta nu are calitate procesuală activă având în vedere că pretențiile exprimate în petitul acțiunii decurg din contractul de închiriere nr.331/1998, contract față de care instituția menționată este terț. Or, potrivit principiului relativității efectelor contractului (res alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), actul juridic produce efecte numai intre părțile contractante, el neputând nici profita și nici dăuna altor părți. În aceste condiții, Consiliul Local al Municipiului T nefiind parte în contractul de închiriere nr. 331/1998, el nu poate pretinde niciun drept decurgând din executarea acestui contract și nu poate solicita obligarea societății la plata vreunei sume de bani în temeiul acestei convenții, sens în care nici această instituție nu putea declara apel în prezenta cauză.
Nu în ultimul rând, referitor la instanța competentă material pentru a judeca în primă instanță acțiunea de față pârâta consideră că aceasta ar fi trebuit să fie Judecătoria Timișoara și nu Tribunalul Timiș, indiferent dacă această cauză ar fi calificată ca fiind de natură civilă sau comercială. Astfel, pretențiile reclamanților se ridică la suma totală de 66.288 lei, iar conform Codului d e procedură civilă tribunalul judecă procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Având în vedere aceste prevederi, în mod greșit această acțiune a fost introdusă la Tribunalul Timiș spre a fi judecată în prima instanță când în mod normal ar fi trebuit să fie introdusă la Judecătoria Timișoara.
În mod eronat se vorbește în cererea de chemare în judecată de prevederile nr.OG 92/2003 privind Codul d e procedură fiscală în ceea ce privește stabilirea dobânzilor și a penalităților de întârziere, vorbindu-se tot astfel și despre nr. 42/2000 ca de un act administrativ de autoritate prin care s-a hotărât modificarea unor "taxe legale". Prevederile Codului d e procedură fiscală invocate nu pot avea nicio aplicabilitate în cauza de față, sumele datorate cu titlu de chirie neputând fi asimilate impozitelor sau taxelor locale, ele fiind sume plătite în temeiul unui contract, având deci o natură contractuală și nefiind obiect al procedurilor fiscale.
În acest sens, prin decizia comercială nr. 230/03.05.2006 s-a pronunțat și Curtea de Apel București, care a decis că veniturile izvorâte din exploatarea bunurilor aparținând domeniului privat al unităților administrativ-teritorial nu constituie creanțe bugetare întrucât nu provin din impozite, taxe sau alte contribuții, izvorul obligațiilor fiind raporturile comerciale dintre părți, concretizate în contractul încheiat, neavând nicio relevanță faptul că aceste venituri se varsă în contul bugetului local întrucât între părți nu există raporturi juridice de drept fiscal, ci raporturi comercial, bazate pe egalitatea părților și libertatea contractuală, reclamantul nefiind îndreptățit să obțină majorări la nivelul stabilit pentru creanțele bugetare. Apelanții reclamanți, prin susținerile lor, fac o confuzie gravă între noțiunea de venituri bugetare între care, într-adevar, se înscriu și veniturile din contractele civile, asocieri, concesiuni etc. și noțiunea de obligații fiscale, aceasta din urma îngloband doar taxele și impozitele prevăzute de Codul fiscal și pentru care, în mod corect, termenul de prescripție este de 5 ani. Acest aspect este reținut judicios și de către prima instanță, care a înlăturat pretențiile reclamanțiilor în cuantum de 55.275 lei solicitate cu titlu majorări de întârziere datorate conform Codul d e procedură fiscală.
Examinând apelurile declarate de reclamanții Municipiul T, reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T, pe de o parte, și pârâta T pe de altă parte, împotriva sentinței civile nr. 278/ din 16 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, prin prisma criticilor invocate, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică în temeiul art. 295 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că doar apelurile reclamantului Municipiul T, reprezentat prin Primar și al pârâtei T sunt fondate, astfel că le va admite ca atare având în vedere următoarele considerente:
În mod greșit judecătorul fondul a considerat că în speță acțiunea reclamanților este de competența, în primă instanță, a tribunalului și a procedat la soluționarea pricinii, omițând să aibă în vedere împrejurarea de necontestat că litigiul de față vizează exclusiv obligarea societății pârâte la plata sumei de 66.288 lei cu titlu de pretins debit.
Potrivit art. 1 din Codul d e procedură civilă, udecătoriile judecă, în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe, plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege, și în orice alte materii date prin lege în competența lor, iar în conformitate cu art. 2 din același cod tribunalul judecă în primă instanță, printre altele, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani și procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa că în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă stabilește expres, competența după materie în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din același cod reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Așadar, dacă o acțiune comercială are un obiect evaluabil în bani, competența în primă instanță este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz.
Față de obiectul litigiului și valoarea totală a pretențiilor reclamanților este fără putință de tăgadă că pricina trebuia să fie soluționată în primă instanță de către judecătorie și nu de tribunal, cum greșit s-a procedat în cauză, astfel că sunt incidente prevederile tezei Iaa lin. 2 al art. 297 din Codul d e procedură civilă, potrivit căreia acă prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență.
În ceea ce privește apelul Consiliului Local al Municipiului T, dat fiind faptul că izvorul pretențiilor reclamanților îl constituie contractul de închiriere pentru suprafețe locative cu altă destinație decât aceea de locuință nr. 331/1998, care, în calitate de locator, nu a fost încheiat de această parte, raportat și la principiul relativității efectelor actului juridic civil (res alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), este evident faptul că respectiva instituție nu poate pretinde niciun drept care ar decurge din executarea acestei convenții, astfel că apelul său trebuie respins ca fiind neîntemeiat.
Referitor la apelul Primăriei Municipiului T, având în vedere că în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, rimarul p., viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, raportat și la dispozițiile art. 161 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora în cazul în care instanța constată lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iar dacă lipsurile nu se împlinesc, instanța va anula cererea, Curtea va proceda în consecință, reținând că această apelantă nu are capacitate procesuală de exercițiu, aspect recunoscut, de altfel, și de către reprezentanta instituției menționate cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 14 octombrie 2008.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de reclamantului Municipiul T, prin Primar cu sediul în loc. T, Bv., nr. 1, jud. T, și pârâta, cu sediul în loc. T, str. - - (fostă -), nr. 5, jud. T împotriva sentinței civile nr. 278/ din 16 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Anulează hotărârea atacată și trimite cauza la Judecătoria Timișoara.
Respinge apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului T, cu sediul în loc. T, Bv., nr. 1, jud. T, împotriva aceleiași sentințe civile și anulează apelul Primăriei Municipiului T, având același sediu.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 14 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
-
Red. /24.10.2008
Dact. /28.10.2008 - 6 ex.
Emis 4 com.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Mircea Boar
