Spete pretentii comerciale. Decizia 212/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 212/2008
Ședința publică de la 5 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Simona Hajjar AL -
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
GREFIER: - -
S-a luat spre examinare - în vederea pronunțării - apelul declarat de reclamanta - LEASING SA împotriva sentinței comerciale nr. 752/02.04.2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta - SA, având ca obiect pretenții.
Se constată că la data de 30.10.2008 reclamanta a depus concluzii scrise iar la data de 03.11.2008 pârâta a depus concluzii scrise și decont de cheltuieli de judecată. La data de 04.11.2008 pârâta a comunicat prin fax concluziile scrise și decontul.
dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 29.10.2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA:
Prin sentința comercială nr. 752 din 02.04.2008, pronunțată în dosarul nr. 10/1285 de Tribunalul Comercial Cluj, în temeiul dispozițiilor art. 246.proc.civ. s-a luat act de renunțarea pârâtei la judecarea excepției prematurității introducerii cererii, invocată prin întâmpinare.
Totodată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material al reclamantei LEASING C-N de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 175.907,87 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la autocamioanele ce au format obiectul utilizării de către pârâtă în temeiul contractelor de leasing nr. 178-189/26 septembrie 2002, excepție invocată de pârâtă, și, în consecință s-a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta - LEASING, în contradictoriu cu pârâta, P N, având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 175.907,87 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la autocamioanele ce au format obiectul utilizării de către pârâtă în temeiul contractelor de leasing nr. 178 - 189/26 septembrie 2002, cu cheltuieli de judecată.
S-a admis în parte cererea formulată de pârâta, având ca obiect obligarea reclamantei LEASING la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 4.100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată, reclamanta LEASING a chemat în judecată pe pârâta, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 175.907,87 lei reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate la autocamioanele ce au format obiectul utilizării de către pârâtă în temeiul contractelor de leasing nr. 178 - 189/26 septembrie 2002, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractele de leasing nr. 178 - 189/26 septembrie 2002, iar în virtutea art. 23.4 din aceste convenții, utilizatoarea pârâtă avea obligația ca, în situația returnării obiectelor contractelor, în urma rezilierii acestora, să suporte cheltuielile de transport, expertiză, reparații. Contractele de leasing nr. 178 - 189/26 septembrie 2002 au fost reziliate, iar autocamioanele au fost returnate. Starea tehnică la momentul returnării a fost constatată de, iar reparațiile au fost efectuate de PF.
A mai arătat reclamanta că a avansat plata reparațiilor (factura fiscală nr. -/2004), pe care a solicitat-o ulterior pârâtei (factura fiscală nr. -/2007), dar aceasta a refuzat să-și execute această obligație.
Față de această situație, reclamanta a arătat că a încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, trimițând pârâtei notificarea nr. 584/2007 prin intermediul.
În drept, a invocat dispozițiile art. 969, art. 970.civ. art. 112, art. 7201și urm. proc.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată și a prescripției dreptului la acțiune în sens material al reclamantei LEASING de a solicita obligarea sa la plata sumei de 175.907,87 lei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
A apreciat pârâta că prescripția putea avea, ca moment de începere a curgerii, fie data de 30 iunie 2004 (data la care a avut loc reposesia), fie data de 2 iulie 2004, data la care constatatorul comun agreat a finalizat constatarea stării autovehiculelor, dacă se admite ca și condiție suspensivă constatarea stării tehnice care să permită decelarea clară a uzurii datorate utilizării de uzura și lipsurile care necesitau remediere în vederea realocării bunurilor următorului utilizator.
A învederat faptul că de la datele de 30 iunie 2004 și, respectiv 2 iulie 2004 nu a existat nici o cauză întreruptivă de prescripție.
Pe fond, a arătat că atât rezultatele constatării efectuate de cât și concluziile expertizei "judiciare" efectuate de dr. ing. (neprevăzută în contractele de leasing și la efectuarea căreia nu a fost convocată pârâta) confirmă susținerile sale potrivit cărora autovehiculele predate reclamantei erau în bună stare de funcționare, singura uzură fiind cea datorată normalei lor utilizări.
În ceea ce privește reparațiile efectuate, a arătat că nici prin constatarea efectuată de, nici prin expertiza efectuată de dr. ing., nu s-a stabilit ce procent din uzura constatată corespunde uzurii normale a autovehiculelor și ce procent este determinat de alte cauze, iar realocarea autovehiculelor altui utilizator a implicat, în mod sigur, costuri superioare celor care ar fi revenit pârâtei. A exprimat rezerve cu privire la profesionalismul persoanei care a efectuat reparațiile, arătând că anumite operațiuni menționate în devize se exclud reciproc.
În drept, a invocat dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Reclamanta și-a exprimat și în scris poziția procesuală cu privire la excepția prescripției dreptului său la acțiune și cu privire la apărările pârâtei exprimate în întâmpinare, depunând note de ședință și un extras dintr-un volum de literatură juridică neprecizat.
La termenul din 26 martie 2008, pârâta a renunțat la judecarea excepției prematurității introducerii cererii, invocată prin întâmpinare, manifestare de voință la care reclamanta nu s-a opus și căreia instanța i-a dat eficiență în temeiul dispozițiilor art. 246.proc.civ.
Analizând incidența în prezenta cauză a excepției mai sus menționate, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 23.4 din fiecare dintre contractele de leasing nr. 178-189/26 septembrie 2002, în cazul returnării obiectului contractului, pârâta utilizatoare urma să restituie autovehiculul în aceeași stare și condiție, din punct de vedere estetic și tehnic, în care îl primise, mai puțin uzura cauzată de folosirea sa în conformitate cu art. 2 (folosire corespunzătoare, cu menținerea autovehiculului în stare de funcționare și estetică ireproșabilă). Toate piesele lipsă, defectele sau uzura mai mare decât uzura normală urmau să se stabilească de către un expert independent desemnat de reclamanta finanțatoare, iar dacă acestea conduceau la imposibilitatea exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali, urmau a fi imputate pârâtei utilizatoare. Cheltuielile determinate de o astfel de returnare, care includeau atât cheltuielile de transport, cheltuielile de expertiză, cât și eventualele cheltuieli de reparație urmau a fi suportate de pârâta utilizatoare.
Astfel cum rezultă din procesele verbale de predare-primire a autovehiculelor cu nr. de înmatriculare: CJ 6823 06/12 și CJ 6790 06/12, CJ 6826 06/12 și CJ 6788 06/12, CJ 6825 06/12 și CJ 6786 06/12, CJ 6824 06/12 și CJ 6789 06/12, CJ 6822 06/12 și CJ 6791 06/12, CJ 6821 06/12 și CJ 6787 06/12, pârâta utilizatoare a returnat reclamantei finanțatoare autovehiculele - obiecte materiale ale contractelor de leasing nr. 178-189/26 septembrie 2002 la data de 30 iunie 2004, iar cu această ocazie s-au efectuat constatări preliminare, vizuale, în ceea ce privește starea autovehiculelor, urmând ca verificarea finală să se efectueze de către reprezentanța, respectiv..
Astfel cum reiese din constatările finale efectuate de C pentru autovehiculele cu nr. de înmatriculare CJ 6823 06/12 și CJ 6790 06/12, CJ 6826 06/12 și CJ 6788 06/12, CJ 6825 06/12 și CJ 6786 06/12, CJ 6824 06/12 și CJ 6789 06/12, CJ 6822 06/12 și CJ 6791 06/12, CJ 6821 06/12 și CJ 6787 06/12, operațiunile materiale de constatare au avut loc la data de 2 iulie 2004 și la aceeași dată "expertul independent" în termenii art. 23.4 din contracte, a emis către reclamantă factura fiscală nr. -/2 iulie 2004.
Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
Termenul de prescripție general, aplicabil în prezenta cauză, este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Obligația pârâtei de a suporta contravaloarea tuturor pieselor lipsă, a defectelor sau a uzurii mai mari decât uzura normală era condiționată de stabilirea imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali, astfel cum s-a arătat mai sus. Această stabilire a unei eventuale imposibilități de exploatare în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali implica în mod necesar efectuarea unei lucrări de constatare de către "expertul independent", astfel încât această obligație a pârâtei era determinată de două modalități, de o condiție: a imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali, respectiv de un termen, a cărui expirare era marcată de efectuarea de către "expertul independent" a constatării.
Desigur, în ipoteza în care constatarea ar fi stabilit că există posibilitatea ca autovehiculele să fie exploatate în continuare la parametrii normali, pârâta nu avea de îndeplinit obligația arătată în aliniatul anterior, nefiind îndeplinită condiția de naștere a obligației.
Din constatările efectuate de "expertul independent" nu rezultă în ce măsură această condiție este sau nu îndeplinită, neexistând vreo mențiune expresă în acest sens. În ipoteza neîndeplinirii acestei condiții, cererea reclamantei ar fi, desigur, neîntemeiată, nemaipunându-se în discuție problema momentului nașterii dreptului la acțiune în sens material și al prescrierii acestui drept.
În continuare însă, tribunalul a analizat cealaltă ipoteză, potrivit căreia condiția imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali ar fi îndeplinită. Momentul finalizării constatărilor efectuate de "expertul independent" marchează atât îndeplinirea condiției, de la această dată reclamanta având cunoștință despre imposibilitatea exploatării în continuare a autovehiculelor la parametrii lor normali, cât și împlinirea termenului care afecta obligația pârâtei de îndeplinire a obligației mai sus arătate.
Or, în condițiile în care aceste constatări au avut loc la data de 2 iulie 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 3 ianuarie 2008, termenul de prescripție apare ca fiind împlinit, la data de 2 iulie 2007.
În ceea ce privește cheltuielile determinate de o returnare în condițiile mai sus arătate, care includea atât cheltuielile de transport, cheltuielile de expertiză, cât și eventualele cheltuieli de reparație, acestea urmau a fi suportate tot de pârâta utilizatoare, conform aceluiași art. 23.4 din contractele de leasing nr. 178-189/26 septembrie 2002. Dreptul reclamantei de a solicita cheltuielile de transport, cheltuielile de expertiză și cheltuielile de reparație s-a născut odată cu dreptul de a cere contravaloarea tuturor pieselor lipsă, a defectelor și a uzurii mai mari decât uzura normală, deoarece la momentul finalizării constatărilor reclamanta cunoștea deja atât eventuala necesitate și întindere a contravalorii transportării autovehiculelor la locul de expertizare, cât și eventualul necesar de piese și eventuala manoperă necesară reparațiilor, care rezultau din constatările efectuate de "expertul independent".
În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de d-l exp. tehnic, prof. dr. ing., instanța a apreciat că acest înscris este inopozabil pârâtei, aceasta nefiind convocată la efectuarea de către expert a constatărilor, iar dispozițiile contractuale, art. 23.4 din contracte, nu permiteau reclamantei să efectueze o nouă constatare a stării autovehiculelor, cu atât mai mult în absența unui reprezentant al pârâtei. În consecință, concluziile cuprinse în acest raport nu au fost avute în vedere de tribunal la soluționarea prezentei cauze.
În acest context, tribunalul nu a putut primi argumentele reclamantei potrivit cărora întinderea obligației de plată a pârâtei față de ea a devenit cunoscută (obligația a devenit lichidă) doar după efectuarea reparației de către PFA, întrucât nu sunt aplicabile în cauză prev. art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci normele care guvernează raporturile contractuale dintre părți.
În același sens, tribunalul a reținut că sunt lipsite de temeinicie și argumentele reclamantei în sensul că în speță ar fi aplicabile dispozițiile referitoare la subrogație, potrivit cărora reclamantasolvensar beneficia de acțiunea specială împotriva pârâtei debitoare, care se naște la momentul efectuării de către ea a plății, în locul pârâtei debitoare, către creditorul obligației de plată. Aceasta întrucât nu se poate reține existența unei obligații a pârâtei față de PFA.
Cât privește interpretarea pe care a dat-o reclamanta naturii juridice a raportului dintre ea și PFA, potrivit căreia ar fi efectuat plata reparațiilor pentru pârâtă, în temeiul unei gestiuni de afaceri, această interpretare a fost apreciată de instanța de fond ca fiind eronată din punct de vedere juridic, întrucât între pârâtă și PFA nu a existat nici un raport juridic, astfel încât nu exista nici o obligație a pârâtei față de PFA care să fie executată de reclamantă, în temeiul unei gestiuni de afaceri.
Tribunalul a mai reținut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă incidența vreunui caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, iar în ceea ce privește cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata sumei de 6491,48 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată doar în limita sumei de 4100, probată cu chitanța nr. 51/20 martie 2008, la suportarea căreia a obligat reclamanta.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta LEASING C-N, solicitând anularea ei, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de apel, s-a relevat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, întrucât acțiunea are ca obiect obligarea pârâtei la îndeplinirea unei obligații de a da și a fost introdusă în termenul de prescripție.
Astfel, reclamanta arată că în temeiul art. 23.4 din contractele de leasing, în calitate de utilizator, avea obligația de a efectua reparațiile autovehiculelor, existând un prim raport obligational între reclamantă, în calitate de creditor, și pârâtă, în calitate de debitor, având ca obiect repararea autovehiculelor, respectiv obligație de a face.
Prin executarea de către reclamantă a acestei prime obligatii de reparare a autovehiculelor, obligația initială s-a transformat dintr-o obligație de a face, în temeiul art. 23.4 din contractele de leasing, într-o nouă obligatie de a da, n temeiul art. 987 și urm. civ. având ca obiect -plata prețului reparării.
Referitor la termenul de prescripție al primei obligații, reclamanta consideră că este irelevant dacă acțiunea a fost introdusă sau nu în termen, deoarece prima obligatie a fost executată (autovehiculele au fost reparate), aceasta transformându-se într-o nouă obligatie cu un termen de prescripție distinct. Acest termen nou, pentru noua obligație, a început să curgă în data de 21.12.2004, moment la care a devenit certă, lichidă și exigibilă, prin factura fiscală Seria - nr. -/21.12.2004 și s-a împlinit în data de 21.12.2007, moment la care a promovat prezenta acțiune, înregistrată prin poștă înainte de 21.12.2007, data de pe plic.
Prin prezenta actiune, reclamanta a solicitat executarea obligatiei de a da-plata prețului reparatiilor.
Astfel arată că a solicitat suma de 175.907.87 RON, dovedită cu factura nr. -/21.12.2004 și pentru care a îndeplinit procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 7201.pr.civ. deoarece este o actiune evaluabilă în bani și nu obligatie de a face.
Pe fond reclamanta a solicitat admiterea actiunii, invocând în drept dispozițiile art. 23.4 din contractele de leasing, în calitate de utilizator, avea obligația de a efectua reparațiile autovehiculelor, existând un prim raport obligational între reclamantă, în calitate de creditor, și pârâtă, în calitate de debitor, având ca obiect repararea autovehiculelor.
Obligația, obiect al primului raport juridic, nu a fost contestată în nici un fel de pârâtă, iar existenta obligației de reparare a fost prevăzută în contract, iar, reprezentant România, a făcut o constatare tehnică cu acordul pârâtei.
Față de această stare de fapt, în temeiul art. 987.civ. reclamanta a arătat că obligația pârâtei din primul raport juridic a fost îndeplinită de prin plata reparațiilor autovehiculelor realizate de PF. Aceasta a dus la transformarea obligației inițiale și la nașterea unui nou raport obligational, cel de-al doilea, având și de această dată ca părți pe reclamantă, în calitate de creditor și pârâtă, în calitate de debitor, obiectul fiind însă restituirea plății făcute pentru executarea obligației din primul raport.
În momentul în care a îndeplinit obligația unei alte persoane, reclamanta apreciază că avea la dispoziție atât acțiunea subrogatorie, cât și acțiunea proprie întemeiată pe gestiunea de afaceri.
Referitor la apărările formulate de pârâtă cu privire la gestiunea de afaceri și la faptul că această gestiune nu i-a profitat, reclamanta a arătat că, în temeiul gestiunii de afaceri, pârâta a executat obligatia inițială față de ea și nu o obligație față de PF, iar din punct de vedere juridic, obligația a fost executată de reclamantă și, tehnic, prin PF.
De asemenea, a relevat și faptul că gestiunea de afaceri i-a profitat pârâtei, prin stingerea obligației inițiale de reparare a autovehiculelor.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală si temeinică, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea acestei poziții procesuale, s-a relevat că, în speță, nu operează gestiunea de afacerii, deoarece raporturile juridice cu privire la leasing au fost stabilite între apelanta si pârâtă, iar față de nu sunt opozabile; prin identitate de ratiune raporturile juridice legate de reparațiile comandate de apelanta către nu-i sunt opozabile. Ca efect, nu exista nici un raport între si.
De asemenea, pârâta a apreciată întemeiată consideratia Tribunalului Comercial Cluj care, în mod corect a considerat lipsite de temeinicie si argumente juridice atât interpretarea raporturilor juridice dintre reclamantă și ca fiind o gestiune de afaceri, cât si că în speță ar fi aplicabile dispozitiile referitoare la subrogatie în obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din reparatiile efectuate de în cuantum de 175.907,87 RON.
În drept, au fost invocate prevederile art. 969 si urm. 973, 987 și urm. Cod civil, art. 282 și urm. pr.civ.
Analizând apelul formulat, prin prisma susținerilor părților și a prevederilor legale incidente în cauză, Curtea reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins în consecință, conform art. 296.pr.civ. cu consecința păstrării sentinței tribunalului.
Pentru a dispune astfel, s-a constatat că, în cursul anului 2002, pârâta, în calitate de utilizator, a încheiat cu reclamanta, în calitate de finanțator, contractele de leasing financiar nr. 178-189/2002, având ca obiect finanțarea de către reclamantă a achiziționării a 6 capete autotractor și 6 semiremorci noi, iar în cursul anului 2004, date fiind dificultățile financiare cu care s-a confruntat pârâta, aceasta a anunțat-o pe reclamantă despre imposibilitatea sa de a continua plata ratelor de leasing și despre intenția sa de a înapoia bunurile obiect al achiziției.
a avut loc la data de 30 iunie 2004, conform art. 25.2 și art. 23.4 din contracte, consemnată în 6 procese verbale de predare - primire, în fiecare dintre aceste procese verbale fiind menționate lipsurile și deficiențele aparente, de regulă, în penultimul aliniat consemnându-se: "cele de mai sus au fost constatate vizual, urmând ca verificarea finală să se efectueze de către reprezentanța, respectiv ", solicitat expres de către reclamantă și agreat de către pârâtă.
La data de 2 iulie 2004, a făcut constatarea generală, obiectivă, calificată și completă a stării tehnice a bunurilor predate, care cuprindea atât deficiențele funcționale cât și lipsurile și/sau completările necesare, instanța achiesând la poziția conform căreia acest fapt avea ca și consecință cunoașterea de către reclamanta finanțatoare a întinderii obligațiilor la care ar fi putut să o angajeze pe pârâta utilizatoare.
În consecință, acțiunea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor datorate în temeiul art. 23.4 din contracte, inclusiv a contravalorii reparațiilor, care au fost achitate de către aceasta către PF, în baza facturii fiscale nr. -/21.12.2004, a fost respinsă ca prescrisă de către tribunal.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în mod corect, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 23.4 din fiecare dintre contractele de leasing nr. 178-189/26 septembrie 2002, în cazul returnării obiectului contractului, pârâta utilizatoare urma să restituie autovehiculul în aceeași stare și condiție, din punct de vedere estetic și tehnic, în care îl primise, mai puțin uzura cauzată de folosirea sa în conformitate cu art. 2, folosire corespunzătoare, cu menținerea autovehiculului în stare de funcționare și estetică ireproșabilă.
Toate piesele lipsă, defectele sau uzura mai mare decât uzura normală urmau să se stabilească de către un expert independent desemnat de reclamanta finanțatoare, iar dacă acestea conduceau la imposibilitatea exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali, urmau a fi imputate pârâtei utilizatoare. Cheltuielile determinate de o astfel de returnare, care includeau atât cheltuielile de transport, cheltuielile de expertiză, cât și eventualele cheltuieli de reparație urmau a fi suportate de pârâta utilizatoare.
De asemenea, Curtea achiesează la cele relevate de către tribunal, conform cărora obligația pârâtei de a suporta contravaloarea tuturor pieselor lipsă, a defectelor sau a uzurii mai mari decât uzura normală era condiționată de stabilirea imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali. Această stabilire a unei eventuale imposibilități de exploatare în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali implica în mod necesar efectuarea unei lucrări de constatare de către "expertul independent", astfel încât această obligație a pârâtei era determinată de două modalități, de o condiție: a imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali, respectiv de un termen, a cărui expirare era marcată de efectuarea de către "expertul independent" a constatării.
Din constatările efectuate de "expertul independent" nu rezultă în ce măsură această condiție este sau nu îndeplinită, neexistând vreo mențiune expresă în acest sens, însă prima instanță a pornit în analiza acțiunii reclamantei de la ipoteza cea mai favorabilă acesteia, conform căreia condiția imposibilității exploatării în continuare a autovehiculului la parametrii săi normali ar fi îndeplinită.
În acest context, s-a apreciat în mod corect că momentul finalizării constatărilor efectuate de "expertul independent" marchează atât îndeplinirea condiției, de la această dată reclamanta având cunoștință despre imposibilitatea exploatării în continuare a autovehiculelor la parametrii lor normali, cât și împlinirea termenului care afecta obligația pârâtei.
Or, întrucât constatările au avut loc la data de 2 iulie 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 21 decembrie 2007, termenul de prescripție apare ca fiind împlinit, la data de 2 iulie 2007, cu atât mai mult cu cât nu a existat nici o cauză întreruptivă sau suspensivă a cursului prescripției.
Curtea constată că obiect al litigiului l-a constituit nu numai contravaloarea reparațiilor efectuate de către PF, ci și cheltuielile de transport și cheltuielile de expertiză, însă și în privința acestora s-a arătat de către tribunal că s-a împlinit termenul de prescripție, întrucât dreptul reclamantei de a solicita aceste sume s-a născut la același moment, al finalizării constatărilor, în condițiile în care reclamanta cunoștea deja atât eventuala necesitate și întindere a contravalorii transportării autovehiculelor la locul de expertizare, cât și eventualul necesar de piese și eventuala manoperă necesară reparațiilor.
Prin apelul declarat de către reclamantă, se relevă faptul că excepția a fost în mod greșit admisă, întrucât a avut loc o transformare a obligației inițiale și nașterea unui nou raport obligațional, cel de-al doilea, având și de această dată ca părți pe reclamantă, în calitate de creditor și pârâtă, în calitate de debitor, obiectul fiind însă restituirea plății făcute pentru executarea obligației din primul raport.
Astfel, reclamanta arată că, în temeiul art. 23.4 din contractele de leasing, în calitate de utilizator, avea obligația de a efectua reparațiile autovehiculelor, existând un prim raport obligațional între reclamantă, în calitate de creditor, și pârâtă, în calitate de debitor, având ca obiect repararea autovehiculelor, respectiv obligație de a face.
Prin executarea de către reclamantă a acestei prime obligații de reparare a autovehiculelor, obligația inițială s-a transformat dintr-o obligație de a face, în temeiul art. 23.4 din contractele de leasing, într-o nouă obligație, de a da, n temeiul art. 987 și urm. civ. având ca obiect - plata prețului reparațiilor.
În final, se concluzionează în sensul în care, la momentul în care a îndeplinit obligația unei alte persoane, reclamanta avea la dispoziție atât acțiunea subrogatorie, cât și acțiunea proprie întemeiată pe gestiunea de afaceri, alegând-o pe cea de-a doua, datorită diferențelor de regim juridic existente între ele.
În esență, se susține că a avut loc o transformare a raportului juridic obligațional existent între cele două părți, prin plata de către reclamantă, pentru pârâtă, a prețului reparațiilor.
În doctrină, s-a arătat că transformarea obligației constă în operațiunea juridică în temeiul căreia se schimbă,prin acordul părților, unul dintre elementele raportului juridic obligațional.
În opinia instanței, argumentația reclamantei este lipsită de consecvență juridică, întrucât, deși face referire la faptul că a avut loc o transformare a raportului juridic existent, în temeiul art. 23.4 din contracte, aceasta își întemeiază acțiunea pe prev. art. 987.civ. care reglementează gestiunea de afaceri.
juridic construit de către reclamantă amintește mai degrabă de o novație obiectivă, prin intermediul căreia se schimbă obiectul raportului juridic obligațional, cu consecința nașterii unei noi obligații în sarcina debitorului, însă ceea ce este relevant în cazul unei asemenea operațiuni juridice este faptul că ea necesită voința părților de a, ca o cerință de validitate dedusă din prev. art. 1.130.civ. care, în cauză, nu există.
Mai mult, reclamanta nu-și putea întemeia prezenta acțiune nici pe mecanismul subrogației, întrucât acesta reprezintă un mod de transmitere, iar nu de transformare al obligației și presupune trecerea laturii active sau pasive a raportului juridic obligațional de la părți la o altă persoană.
Or, Curtea constată că reclamanta nu a reușit să dovedească întrunirea acestei condiții, iar, pe de altă parte, efectul subrogației constă în transmiterea creanței către o altă persoană, cu toate garanțiile sale, fără ca în acest mod să ia însă naștere o nouă obligație, care să fie afectată de un alt termen de prescripție.
Nu se înțelege, în acest context, de ce consideră reclamanta că obligația de a face a pârâtei s-a transformat într-una de a da și, mai mult, de ce această transformare s-a realizat prin plata prețului reparațiilor către PF, fără un acord expres din partea - SA.
Instanța de apel achiesează la susținerile tribunalului conform cărora, pentru ca reclamanta să invoce cu succes subrogația sa în drepturile creditorului PF față de pârâtă, ar fi fost necesară existența unui raport juridic obligațional între aceste două subiecte de drept, în cadrul căruia pârâta să aibă calitatea de debitor, condiție neîndeplinită în speță, întrucât contractul de prestări servicii încheiat de către reclamantă cu persoana fizică nu este opozabil societății pârâte, aspect ce rezultă din prev. art. 973 și 969.civ.
Chiar dacă s-ar admite, prin absurd, contrariul, nu rezultă de ce această subrogație ar avea ca efect și novația raportului obligațional derivat din contractele de leasing, în lipsa acordului expres al pârâtei.
Nici mecanismul gestiunii de afaceri nu poate fi invocat în sprijinul tezei conform căreia obligația de a da a pârâtei, ca obligație nouă, rezultată din transformarea celei de a face, s-a născut la data de 21.12.2004, data la care a fost emisă factura fiscală nr. -, întrucât gestiunea de afaceri nu este un mod de transformare al obligațiilor, ci un fapt juridic licit, neputându-se susține teza potrivit căreia, prin voința sa unilaterală, reclamanta ar fi determinat prelungirea termenului general de prescripție al obligației pârâtei de a suporta contravaloarea reparațiilor și care începe să curgă la data de 2.07.2004.
Pentru a aprecia astfel, Curtea a luat în considerare și faptul că, pentru a fi aplicabile prev. art. 987.civ. este necesar ca gestiunea să fie utilă, în sensul că, prin săvârșirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială, în ceea ce-l privește pe cel gerat.
Or, în speță, este discutabilă îndeplinirea acestei condiții, raportat la poziția procesuală a pârâtei și la efectele pe care reclamanta le atribuie acestei gestiuni, iar, pe de altă parte, gerantul trebuie să acționeze cu intenția de a gera interesele altei persoane, iar nu cu convingerea că săvârșește acte pentru sine, astfel încât sunt pertinente susținerile primei instanțe conform cărora exista un contract de prestări servicii doar între reclamantă și PFA, guvernat de art. 1.412-1.413 alin. 4.civ. dovedit în condițiile art. 46.com. iar între pârâtă și PFA nu a existat nici un raport juridic, astfel încât nu exista nici o obligație a pârâtei față de PFA care să fie executată de reclamantă, în temeiul unei gestiuni de afaceri.
În concluzie, obligația pârâtei fiind una contractuală, momentul inițial al termenului său de prescripție este determinat de momentul exigibilității sale sau de momentul îndeplinirii modalităților de care era afectată, respectiv data de 2 iulie 2004, nefiind aplicabile prev. art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Reținând și că nu a fost relevată existența vreunei cauze suspensive sau întreruptive de prescripție, soluția adoptată de către tribunal este temeinică și legală, urmând a fi păstrată, prin respingerea apelului declarat de către reclamantă.
În temeiul art. 274.pr.civ. aceasta va fi obligată să plătească pârâtei-intimate suma de 9.400 lei, cheltuieli de judecată în apel, conform dovezilor justificative depuse la dosar la 48 și urm.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanta LEASING C- împotriva sentinței civile nr. 752 din 02 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține în întregime.
Obligă apelanta să plătească intimatei P suma de 9.400 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 5 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- AL - - - - -
Red.
Dact. /5 ex./2.12.2008
.fond:.
Președinte:Simona HajjarJudecători:Simona Hajjar, Mirela Budiu
