Spete pretentii comerciale. Decizia 221/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ,DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV SI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.221
Ședința publică din data de 14 noiembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Leon Rus
JUDECĂTOR 2: Adriana Iluț
GREFIER: - -
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul formulat de către pârâtul, mpotriva Sentinței comerciale nr. 494/C din 5 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată - SRl B, având ca obiect pretenții
La data de 13.11.2008 intimata a înregistrat concluzii scrise însoțite de înscrisuri.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 07 noiembrie 2008, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de astăzi.
CURTEA:
Prin sentința comercială nr. 494 din 5 martie 2008 Tribunalului Comercial Clujs -a constatat că prin încheierea pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2007 în dosarul nr- s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea primului capăt al cererii introductive de instanță, având ca obiect obligarea pârâtului la plata debitului de 243.870,86 lei, reprezentând contravaloarea betonului livrat și a serviciilor conexe prestate în favoarea pârâtului în perioada iulie-august 2005.
S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta - SRL împotriva pârâtului, iar în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma globală de 195.069,65 lei, reprezentând penalități de 3% pentru fiecare zi de întârziere la plata contravalorii betonului livrat și a serviciilor conexe prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, evidențiate în facturile: nr. -/31 august 2005, în valoare de 7366,10 lei, scadentă la 31 august 2005, nr. -/24 august 2005, în valoare de 9528,33 lei, scadentă la 24 august 2005 și nr. -/23 august 2005, în valoare de 5841,83 lei, scadentă la 23 august 2005, calculate de la scadențele acestor facturi și până la data introducerii cererii, 8 iunie 2006 inclusiv.
Totodată, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei, în continuare, penalități de 3% pentru fiecare zi de întârziere la plata contravalorii betonului livrat și a serviciilor conexe prestate de reclamantă în favoarea pârâtului, evidențiate în facturile: nr. -/31 august 2005, nr. -/24 august 2005 și nr. -/23 august 2005, calculate de la data de 9 iunie 2006 inclusiv și până la achitarea integrală a contravalorii acestor facturi.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile suplimentare ale reclamantei până la concurența sumei de 2.112.113,74 lei și cele referitoare la obligarea pârâtului la plata în continuare de penalități pentru întârzierea la plată a celorlalte facturi de care s-a prevalat reclamanta.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei având ca obiect restituirea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar corespunzătoare primului capăt de cerere, mai sus arătat, la judecarea căruia s-a renunțat.
Au fost compensate cheltuielile de judecată ale părților în toate etapele procesuale desfășurate în acest litigiu până în prezent.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj la 8 iunie 2006 sub nr. 3276/2006, reclamanta - SRL a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de -,86 lei reprezentând debit restant aferent facturilor scadente la 30 de zile de la data emiterii: nr. -/12 iulie 2005, pentru suma de 16.112,61 lei, nr. -/6 iulie 2005, pentru suma de 26.226,42 lei, achitată parțial, cu un rest de plată de 16.023,7 lei, nr. -/21 iulie 2005 pentru suma de 39.334,81 lei, nr. -/22 iulie 2005, pentru suma de 25.706,97 lei, nr. -/27 iulie 2005, pentru suma de 44.477,62 lei, nr. -/27 iulie 2005 pentru suma de 47909,75 lei, nr. -/30 iulie 2005 pentru suma de 4519,62 lei, nr. -/5 august 2005 pentru suma de 47909,75 lei, nr. -/12 august 2005 pentru suma de 22243,00 lei, nr. -/23 august 2005 pentru suma de 5841,83 lei, nr. -/24 august 2005 pentru suma de 9528,33 lei, nr. -/31 august 2005 pentru suma de 7366,10 lei, respectiv obligarea debitorului la plata de penalități de 3% pentru fiecare zi de întârziere pentru toate facturile, conform clauzei penale cuprinse în art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 1 martie 2005, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare comercială încheiat la 1 martie 2005 și a comenzilor verbale și telefonice date de către pârât reclamantei, aceasta i-a livrat mărfuri constând în diverse cantități de beton din clasele descrise atât în facturi cât și în avizele de însoțire a mărfii și, concomitent i-a prestat și servicii, constând în transportul betonului cu autobetoniere mari și mici, totalul numărului de curse rezultând din avizele de însoțire a mărfurilor livrate, anexate facturilor, contravaloarea mărfurilor și a serviciilor de transport fiind facturate la data livrării, iar conform uzanțelor și înțelegerii părților acestea trebuiau achitate în maximum 30 de zile de la data emiterii lor. A mai arătat că, dovada livrării bunurilor și a prestării serviciilor de transport și pompare este reprezentată de semnarea contractului de vânzare-cumpărare comercială personal de către pârâtul și a facturilor și a avizelor de însoțire a mărfii, conform OG nr. 5/2001, de către pârât personal sau de către persoane desemnate de acesta, înscrisurile fiind însușite de părți prin semnătură și chiar ștampilă, fără obiecțiuni cantitative și calitative referitoare la marfa livrată. A mai arătat că, la data de 18 ianuarie 2006, după mai multe demersuri eșuate, reprezentanții reclamantei - d-na și d-l, administratorul reclamantei - s-au întâlnit cu pârâtul la biroul acestuia situat în- (actualmente-C, conform susținerilor pârâtului), ocazie cu care pârâtul a reconfirmat datoria sa față de reclamantă prin semnarea extrasului de cont pentru suma de 243.870,86 lei, reprezentând debit efectiv rezultat din evidențele contabile.
A mai arătat că a formulat împotriva pârâtului o cerere de emitere a unei somații de plată, admisă de Tribunalul Comercial Cluj în fond și pusă în executare, împotriva căreia pârâtul a formulat cerere în anulare, de asemenea admisă de Tribunalul Comercial Cluj. În aceste condiții, dată fiind atitudinea de rea-credință a pârâtului, reclamanta a formulat o nouă cerere de emitere a ordonanței conținând somația de plată împotriva pârâtului, precum și o plângere penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții. A învederat că pârâtul și-a înstrăinat deja o mare parte din bunurile proprietatea sa, inclusiv prin acte autentificate de d-na notar public pe care reclamanta a notificat-o să nu dea curs cererilor pârâtului.
La termenul din 3 octombrie 2006, reclamanta și-a restrâns cererea, renunțând la judecarea petitului 1, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de -,86 lei reprezentând debitul restant corespunzător contravalorii facturilor mai sus enumerate. Și-a motivat cererea prin invocarea faptului că, prin sentința civilă nr. 3087/7 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 3169/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, ordonanța comercială nr. 283/C/2006, pronunțată în dosarul nr. 211/2006 al Tribunalului Comercial Cluja fost anulată doar parțial și nu total.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 43, art. 44, art. 70.com. art. 1073.civ.
A mai reținut tribunalul că în numele pârâtului a fost depusă o întâmpinare nesemnată de către d-l av., prin care s-a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acestor apărări, s-a arătat că pârâtul este o persoană fizică, care a achiziționat marfă de la reclamantă, în numele său, personal, fără intermediari sau reprezentanți, marfă pe care a și achitat-o, astfel cum rezultă din chitanțele emise de către reclamantă: nr. -/15 iulie 2005, pentru suma de 17.600 lei, nr. -/4 august 2005, pentru suma de 20.060 lei, nr. -/29 august 2005, pentru suma de 17.450 lei, nr. -/14 decembrie 2005 pentru suma de 2265,18 lei, nr. -/14 decembrie 2005 pentru suma de 1334,82 lei, nr. -/30 decembrie 2005 pentru suma de 9075 lei, nr. -/29 ianuarie 2006 pentru suma de 171,21 lei. A mai arătat că pretențiile creditoarei au format obiectul unei cereri de emitere a unei ordonanțe conținând somația de plată, soluționată irevocabil prin sentința nr. 3087/2006 a Tribunalului Comercial Cluj, care a anulat parțial ordonanța nr. 283/2006 și a menținut dispozițiile privind obligarea sa la plata sumei de -,86 lei, fără penalități și fără dobânzi, corespunzătoare acelorași facturi de care se prevalează în prezentul litigiu reclamanta, cu toate că pârâtul a contestat și pe această cale acest debit.
A mai arătat că suma pretinsă de către reclamantă nu este justificată, deoarece nici facturile și nici avizele de însoțire a mărfii depuse în probațiune de către reclamantă nu sunt semnate de către pârât, semnăturile de pe aceste acte, diferite unele de altele, aparținând unor terțe persoane și nu pârâtului. În ceea ce privește extrasul de cont pe care i l-a opus reclamanta, a recunoscut semnarea acestuia, dar cu semnificația confirmării primirii acestui act, dar nu cu semnificația acceptării datoriei. A reiterat susținerea sa potrivit căreia este persoană fizică fără structură organizatorică, compartimente, conducători de compartimente, fără evidențe contabile, fără reprezentanți sau delegați care să semneze în numele său, să infirme sau să confirme vreun debit pe baza unei evidențe contabile. În acest context, a arătat că nici una dintre plățile efectuate și probate cu înscrisurile pe care le deține nu corespunde vreuneia dintre facturile depuse de către reclamantă, fapt care l-a condus la concluzia că nu datorează nimic reclamantei, concluzie pe care i-a comunicat-o și acesteia.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă, s-a opus la acordarea acestora, arătând că debitul asupra căruia au fost calculate nu este dovedit, respectiv că depășesc cu mult debitul, fără temei legal și cu încălcarea dispozițiilor Legii disciplinei contractuale.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1091, art. 1169.civ. Legea disciplinei contractuale.
Pentru dovedirea pretențiilor avansate în cererea introductivă, reclamanta a depus la dosarul nr. 3276/2006 următoarele înscrisuri: copia plângerii penale și a memoriului înregistrate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj sub nr. 652/P/2006 (5-8), extrasul de cont nr. 102/18 ianuarie 2006 (9, 227, 228), listă de prețuri pentru serviciile de transport și pompare beton emisă de reclamantă (10), listă de prețuri pentru tipurile de beton vândute, emisă de reclamantă (11, 229, 230), contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și pârât, în calitate de cumpărător (12, 226), copia ordonanței nr. 283/C/14 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 211/2006 al Tribunalului Comercial Cluj (13-15,. 216-207), extras din rolul fiscal al pârâtului (16-18), prima pagină a notificării adresate de reclamantă d-nei notar public în vederea sistării autentificării unei vânzări a unui bun proprietatea pârâtului (19), cererile de executare silită a ordonanței nr. 283/C/14 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 211/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, pe calea executării silite imobiliare și a popririi, adresate de reclamantă BEJ (20-21), copia cererii în anulare formulată de pârât împotriva ordonanței nr. 283/C/14 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 211/2006, înregistrată sub nr. 3169/2006 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, cu citația aferentă (22-24), facturile fiscale: nr. -/12 iulie 2005 (98) cu avizele de însoțire a mărfii din 8 și 11 iulie 2005 (89-97), nr. -/6 iulie 2005 (110) cu avizele de însoțire a mărfii din 1 și 5 iulie 2005 (99-109), nr. -/21 iulie 2005 (138) cu avizele de însoțire a mărfii din 15 și 19 iulie 2005 (111-137), nr. -/22 iulie 2005 (158) cu avizele de însoțire a mărfii din 21 iulie 2005 (139-157), nr. -/27 iulie 2005 (190) cu avizele de însoțire a mărfii din 22, 23 și 25 iulie 2005 (159-189), nr. -/30 iulie 2005 (192) cu avizul de însoțire mărfii din 30 iulie 2005 (191), nr. -/5 august 2005 (57) cu avizele de însoțire a mărfii din 1, 4 și 5 august 2005 (58-88), nr. -/12 august 2005 (43) cu avizele de însoțire a mărfii din 9 august și 11 august 2005 (44-56), nr. -/23 august 2005 (39) cu avizele de însoțire a mărfii din 17 august 2005 (40-42), nr. -/24 august 2005 (33) cu avizele de însoțire a mărfii din 23 august 2005 (28, 34-38), nr. -/31 august 2005 (25) cu avizele de însoțire a mărfii din 30 august 2005 (26-27,.29-32), fișe ale contului 4111.0111 deschis în contabilitatea reclamantei pentru pârâtul (207-212), copia cererii în anulare formulată de pârâtul împotriva ordonanței comerciale nr. 283/C/14 martie 2006, înregistrată sub nr. 3169/2006 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, soluționată prin sentința comercială nr. 3087/7 iunie 2006 (213-215), copia contestației la executare înregistrate pe rolul Judecătoriei Cluj -N sub nr. 10290/17 mai 2006 (218-219), soluționată prin sentința civilă nr. 5280/26 iunie 2006 (220-222), copia încheierii comerciale nr. 206/CC/14 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 3227/2006 (223-224), precizarea cererii de executare silită împotriva debitorului înregistrată sub nr. 188/19 iunie 2006 la BEJ (225), Contrar susținerilor sale din cererea introductivă, nu a depus factura nr. -/27 iulie 2005.
În probațiune, pârâtul a arătat că înțelege să se servească de proba cu înscrisuri, însă, contrar mențiunilor din întâmpinare, nu a depus copii ale chitanțelor de care s-a prevalat.
Instanța a mai încuviințat, pentru ambele părți, proba cu interogatoriul părții adverse. Răspunsurile pârâtului au fost consemnate în înscrisul de la 240 și transcrise în cuprinsul înscrisului de la 241. Reclamanta a răspuns în scris la întrebările pârâtului, în cuprinsul înscrisului de la 236.
În ședința publică din 14 noiembrie 2006, instanța a procedat la verificarea de scripte conform dispozițiilor art. 177-178.proc.civ. reținând la dosar o coală A4 pe care pârâtul și-a efectuat semnătura, din mai multe poziții (242).
În același sens, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba testimonială, fiind audiați la cererea reclamantei martorii (244-246) și (247-248), respectiv la cererea pârâtului martorul (250-251). Instanța l-a decăzut pe pârât din proba cu declarația martorului, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată în ședința publică din 20 februarie 2007 (255).
Prima instanță a reținut, în esență, că din probele administrate în cauză a rezultat că între părțile litigante s-au derulat raporturi comerciale, atât scrise cât și verbale, prin care reclamanta a livrat pârâtului diferite cantități de materiale (beton) necesare construirii de către acesta a unor apartamente în regie proprie, că aceste materiale au fost achitate într-o anumită perioadă de timp în care relațiile comerciale s-au desfășurat normal și că ulterior din cauza unor împrejurări necunoscute a refuzat sau încetat să mai facă plăți către reclamantă.
Prima instanță a mai reținut că reclamanta a uzat și de procedura sumară a somației de plată întemeiate pe dispozițiile nr.OG 5/2001, soldată cu un eșec, aspect care, față de regimul juridic al unei astfel de hotărâri, nu este relevant pentru paralizarea demersului judiciar sub aspectul utilizării procedurii de drept comun în materie comercială, mai ales că reclamanta a urmat și procedura prealabilă a concilierii conform normelor prevăzute la art. 7201.pr.civ.
Totodată, instanța comercială a mai reținut că nu are relevanță dacă facturile au fost semnate de o altă persoană la punctul de lucru indicat decât administratorul societății pârâte, deoarece marfa a fost predată cu semnătură de primire, însă nu a fost achitată, și, în plus, că la recepția mărfii pârâta nu a ridicat obiecțiuni cu referire la cantitatea și calitatea acesteia iar prețul de livrare a fost stabilit în contract. În fine s-a înlăturat și apărarea conform căreia contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat ulterior predării mărfii deoarece reclamanta a dorit sa încheie contractul în scris astfel să fie în posesia unui înscris datorită "răcirii" relațiilor comerciale dintre părți și a prevenirii unor eventuale refuzuri de plată din partea pârâtului.
Împotriva acestei sentințe pârâtul a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr- la 5 mai 2007, și soluționat prin decizia civilă nr. 140/21 iunie 2007, prin care instanța de control judiciar a admis apelul declarat de pârâtul împotriva sentinței comerciale nr. 1568 din 06 martie 2007 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Comercial Cluj, pe care a desființat-o în întregime și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.
Pentru a statua în acest sens, în esență, Curtea de Apel Cluja reținut că în ședința publică din data de 3 octombrie 2006 (231 dosar primă instanță) s-a consemnat depunerea de către reclamantă, prin avocat, a unei precizări de acțiune precum și a unui set de înscrisuri, învederând atât în scris (206 dosar primă instanță) cât și oral (231 dosar primă instanță) că renunță la judecarea petitului nr. 1 referitor la debitul restant în valoare de 243.870,86 RON. Momentul la care s-a produs depunerea cererii scrise de renunțare la judecată semnată și ștampilată atât de administratorul societății reclamante cât și de avocat a avut loc după comunicarea cererii de chemare în judecată, dar înainte de dezbaterea fondului cauzei și de administrarea de probe, astfel încât conform art. 246 alin. 3 și alin. 4.proc.civ. instanța era obligată să ia act de manifestarea de voință a reclamantei de a renunța la judecarea petitului nr. 1, singura posibilitate pe care o avea pârâtul fiind aceea a obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. A concluzionat în sensul că, neprocedând astfel, prima instanță a nesocotit principiul disponibilității în virtutea căruia reclamanta a uzat de actul de dispoziție vizând desistarea și, totodată, a încălcat și limitele cu care a fost învestită, contrar dispozițiilor art. 129 alin. final proc.civ.
A mai reținut că prima instanță nu s-a preocupat în ceea ce privește determinarea cât mai clară a obiectului cererii cu care a fost învestită și nici nu a cerut reclamantei un tabel concentrator cu suma exigibilă cu titlu de penalități și nici cu modalitatea de determinare ori determinabilitate a penalităților în funcție de fiecare factură în parte și de fiecare dată de exigibilitate a facturilor ca moment de curgere a penalității, respectiv nu a indicat ori precizat facturile pentru care se datorează penalități și modalitatea de determinare a acestora. Mai mult, prima instanță nu s-a pronunțat și nici nu a analizat în concret apărările invocate de pârâtă cu referire la excepția nulității contractului de vânzare cumpărare comercială, în special cu referire la clauza penală, și nici nu a dat o soluție asupra efectelor datei contractului, în condițiile în care reclamanta susține că acest înscris a fost redactat și încheiat în luna februarie și că s-a menționat data de 1 martie 2005 ca o ratificare a acestei convenții, iar pe de altă parte pârâtul a contestat această afirmație, în sensul că înscrisul a fost antedatat, data de 1 martie 2005 nefiindu-i opozabilă. A subliniat caracterul esențial al acestor aspecte, întrucât de validitatea clauzei penale și apoi de data de la care acționează aceasta depinde soluționarea cererii vizând plata penalităților de întârziere, pornind de la premisa că obiectul cererii de plată a penalităților a fost corect și riguros determinat până la sesizarea instanței și determinabil ulterior acestui moment, mai ales că, clauza penală este anticipativă și întotdeauna prejudiciul este determinat cu anticipație de părți.
În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. 1.proc.civ. a dispus ca, în rejudecare, prima instanță să dea eficiență manifestării de voință a reclamantei în ceea ce privește renunțarea la judecată cu privire la primul petit, în armonie cu dispozițiile art. 246 alin. 1-3.proc.civ. apoi să pună în discuție și să solicite reclamantei să precizeze și să evalueze în concret în conformitate cu dispozițiile art. 112 alin. 1 pct. 3.proc.civ. obiectul celui de-al doilea petit, sub sancțiunea anulării acestuia conform art. 133 alin. 1.proc.civ. și, în caz afirmativ, să calculeze și să stabilească și apoi să pună în vedere timbrarea corespunzătoare a acestui capăt de cerere conform art. 2 alin. 1 raportat la art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din nr.OG 32/1995 după care să procedeze la soluționarea acestuia cu reținerea tuturor aspectelor semnalate în cuprinsul deciziei de casare și a celorlalte apărări invocate pe calea apelului și a întâmpinării, pe care Curtea de Apel nu le-a mai trecut în revistă și nici nu le-a mai analizat deoarece excedeau fazei procesuale a apelului și implicit soluției date apelului. Nu în ultimul rând, a dispus analizarea de către instanța de rejudecare în ce măsură cererile vizând cheltuielile de judecată formulate de ambele părți sunt întemeiate în raport de soluția dată asupra cererii principale și ținând seama de soluția cu privire la cererea de renunțare la judecată prin prisma dispozițiilor art. 246 alin. 3 teza ultimă proc.civ și, eventual dacă se impune a se reține incidența prevederilor art. 276.proc.civ.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj sub nr-, la data de 24 august 2007.
Tribunalul, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2007, luat act de renunțarea reclamantei la judecarea primului capăt al cererii introductive de instanță având ca obiect obligarea pârâtului la plata debitului de 243.870,86 lei, reprezentând contravaloarea betonului livrat și a serviciilor conexe prestate în favoarea pârâtului în perioada iulie-august 2005.
În același sens, a pus în vederea reclamantei să își cuantifice pretențiile aferente celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect penalități de întârziere, de la data scadenței fiecărei facturi și până la data introducerii acțiunii.
Prin înscrisurile depuse la datele de 24 octombrie 2007 și, respectiv 30 octombrie 2007 (14,18 dosar rejudecare), reclamanta a indicat valoarea obiectului petitului 2 la suma de 2.112.113,74 lei și a depus un tabel cuprinzând modalitatea de calcul a acestei sume (19-45 dosar rejudecare). Ținând cont de prevederile cuprinse în Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, potrivit cărora se taxează distinct capetele de cerere cu finalități diferite și care presupun modalități diferite de taxare (taxă fixă și, respectiv taxă la valoare), instanța a calculat taxa judiciară de timbru aferentă prin adiționarea valorilor obiectelor primelor două capete de cerere 243.870,86 + 2.112.113,74 = 2.355.984,6 lei și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, rezultând o taxă judiciară de timbru datorată de 26.746,37 lei, cu un timbru judiciar datorat de 5 lei. Ținând cont de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar achitate în primă instanță, 5625,22 lei (3, 196 dosar primă instanță) și, respectiv, 1 leu (2 dosar primă instanță), instanța, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2007 pus în vedere reclamantei să facă dovada achitării unei taxe judiciare de timbru de 21.121,15 lei și a unui timbru judiciar de 4 lei până la următorul termen, obligații pe care reclamanta și le-a îndeplinit (18 verso, 48 dosar rejudecare).
La solicitarea instanței, întemeiată pe dispozițiile art. 129 alin. 4-5.proc.civ. reclamanta a depus la dosar la data de 3 decembrie 2007 factura nr. -/27 iulie 2005 și avizele de însoțire a mărfii aferente (51 dosar rejudecare, respectiv 52-87). Prin înscrisul depus la aceeași dată (50 dosar rejudecare), a învederat o eroare materială strecurată în cererea introductivă, referitoare la cuantumul contravalorii acestei facturi, care este de 4806,53 lei și nu de 47909,75 lei, dar a arătat că, în realitate, această eroare este indiferentă, deoarece la calculul sumei aferente petitului 1, 243.870,86 lei, respectiv la calculul penalităților aferente petitului, 2, de 2.112.113,74 lei, a avut în vedere cuantumul corect al contravalorii acestei facturi.
În ședința publică din 12 decembrie 2007 (105 verso, aliniatul al 3-lea), reprezentanta reclamantei a recunoscut faptul că contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și pârât, în calitate de cumpărător (12, 226) a fost încheiat ulterior datei de 1 martie 2005, probabil la începutul anului 2006.
În rejudecare au mai fost depuse la dosar mai multe înscrisuri: istoricul - BETON SRL (88-95 dosar rejudecare), istoricul reclamantei - SRL (96-104 dosar rejudecare), adresa nr. 89929/29 martie 2006 emisă de IPJ C (110 dosar rejudecare), adresa nr. 723/20 septembrie 2006 emisă de IPJ C - Serviciul Cercetări Penale (111 dosar rejudecare), plângerea penală înregistrată sub nr. 115/D/P/1 iunie 2005 formulată de - BETON SRL împotriva martorului și a d-lui (112-115 dosar rejudecare), memoriu la plângerea penală înregistrată sub nr. 723/2005 (116 dosar rejudecare), plângerea penală formulată de - BETON SRL împotriva martorului, înregistrată sub nr. 6622/28 aprilie 2005 pe rolul Judecătoriei Cluj -N (117 dosar rejudecare), procesul verbal al dezbaterilor - BETON SRL din 16 martie 2005 (118-122 dosar rejudecare).
La solicitarea pârâtului, instanța, în ședința publică din 16 ianuarie 2006, încuviințat audierea martorului, apreciind că înscrisurile de la 110-122 dosar rejudecare, mai sus enumerate, nu sunt relevante pentru reținerea unei stări de dușmănie între martorul și reprezentanții reclamantei, deoarece se referă la relații de afaceri desfășurate între martor și o altă societate comercială, - BETON SRL, societate ai cărei reprezentanți sunt, într-adevăr, aceiași cu cei ai reclamantei, reclamanta - SRL nedovedind însă vreo eventuală neînțelegere între martor și reprezentanții săi în legătură cu activitatea sa.
Martorul a fost audiat în ședința publică din 27 februarie 2008 (134-137 dosar rejudecare).
Cu titlu de aspecte preliminare, prima instanță a reținut că litigiul este guvernat de legea comercială, conform art. 56.com. iar procedura prealabilă a concilierii directe poate fi considerată ca fiind îndeplinită prin derularea între părți a litigiului obiect al dosarului nr. 211/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, în care reclamanta a încercat valorificarea pretențiilor avansate și în prezenta cerere introductivă pe calea sumară a somației de plată guvernată de dispozițiile nr.OG 5/2001.
Analizând ansamblul materialului probator aflat în dosarele de primă instanță, apel și rejudecare, în limitele stabilite de instanța de control judiciar, tribunalul a reținut că între reclamantă, în calitate de vânzătoare și locatoare de servicii și pârât, în calitate de cumpărător și locatar de servicii s-au desfășurat în perioada iulie - august 2005 raporturi juridice de vânzare-cumpărare, respectiv locațiune de servicii guvernate de dispozițiile art. 1294-1295.civ. respectiv art. 1412-1413 alin. 3.civ. Aceste contracte de vânzare-cumpărare, respectiv de locațiune de servicii au avut ca obiecte materiale diverse cantități din diverse tipuri de beton, respectiv transportul și pomparea acestor cantități de beton, toate arătate în facturile și avizele de însoțire a mărfii aflate în dosarul primei instanțe la 25-192, respectiv în dosarul instanței de rejudecare la 51-87. Aceste contracte au fost încheiate consensual, pe bază de comenzi urmate de executare, conform art. 36.com. astfel cum rezultă din declarațiile coroborate ale martorilor (250-251 dosar primă instanță) și (244-246 dosar primă instanță). Astfel, martorul a arătat expres faptul că a primit, personal, comenzi atât de la pârât cât și de la un angajat al pârâtului, d-l, atât pe durata raporturilor litigioase, cât și anterior, iar martorul, care are calitatea de administrator al unei societăți cu obiect de activitate realizarea de construcții, - SRL, al cărei angajat era d-l, a arătat că a executat pentru pârât anumite lucrări de construcții în perioada anterioară celei în litigiu și că îl anunța verbal/telefonic pe pârât despre necesarul de materiale, iar pârâtul obținea aceste materiale strict pe baza cererilor martorului, conform convenției dintre ei. Din declarația martorului, care se coroborează cu recunoașterea reclamantei efectuată prin intermediul reprezentantei acesteia, d-na av. N, în ședința publică din 12 decembrie 2007 (105 verso, aliniatul al 3-lea dosar rejudecare), instanța mai reține că contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și pârât, în calitate de cumpărător (12, 226 dosar primă instanță) a fost încheiat ulterior datei de 1 martie 2005 și ulterior livrărilor litigioase din perioada iulie-august 2005, probabil la începutul anului 2006.
Concluzia instanței este conformă și cu starea de fapt care rezultă din mențiunile istoricului reclamantei - SRL eliberat de ORC de pe lângă Tribunalul Cluj (96-104 dosar rejudecare), din care rezultă că denumirea inițială a acestei societăți comerciale era IMOBIL SRL, denumire care a fost schimbată în SRL abia la data de 18 aprilie 2005, conform mențiunii înregistrate în registrul comerțului cu nr. 27291/18 aprilie 2005. În consecință, la data de 1 martie 2005 societatea nu exista sub această denumire și nu putea încheia, sub această denumire, cu pârâtul contractul de vânzare-cumpărare de la 12, 226 dosar primă instanță.
În acest context, tribunalul nu poate reține ca temeinice afirmațiile pârâtului potrivit cărora nu ar fi avut deloc relații comerciale cu reclamanta ci cu - BETON SRL, deoarece aceste alegații sunt contrazise atât de mențiunile facturilor de la 25-192 dosar primă instanță, respectiv 51-87 dosar rejudecare, semnate și, deci acceptate la plată în sensul art. 46.com. cât și de declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză: (244-246 dosar primă instanță), (247-248 dosar primă instanță), (250-251 dosar primă instanță) și (134-137 dosar rejudecare), care au arătat expres faptul că pârâtul a cumpărat diverse cantități de beton de la reclamantă. Desigur, plata de către pârât a debitului corespunzător capătului de cerere nr. 1, la judecarea căruia a renunțat reclamanta, nu valorează recunoaștere a acestui debit, deoarece, astfel cum rezultă din pozițiile procesuale concordante ale părților, plata acestui debit a avut loc în cadrul unei proceduri de executare silită și nu s-a realizat benevol. În același context, instanța reține că pârâtul s-a limitat la a arăta că semnătura de pe facturile mai sus arătate nu îi aparține, dar nu a înțeles să se servească de procedura înscrierii în fals împotriva acestor înscrisuri, procedură guvernată de dispozițiile art. 179-184.proc.civ.
Simplul fapt că semnătura de pe aceste facturi nu ar aparține pârâtului nu este însă de natură să îl exonereze pe pârât de obligația de a achita contravaloarea lor. După cum rezultă din declarațiile concordante ale martorilor (244-246 dosar primă instanță), (247-248 dosar primă instanță), (250-251 dosar primă instanță) și (134-137 dosar rejudecare), pârâtul efectuează lucrări de construcții în scopul comercializării imobilelor astfel edificate cu titlu de activitate curentă, martorul arătând că pârâtul este cunoscut ca fiind "constructor", că imobilele se edificau "pe numele altora" și că "marea majoritate a cantității de beton s-a livrat pe str. -, unde aveau imobile în construcție, iar ulterior pe str. - și -", martora arătând că pârâtul i-a "confirmat faptul că urma să valorifice imobilele construite și să achite datoriile", martorul confirmând executarea de către pârât a unui imobil pe str. -, respectiv martorul arătând că "în cursul anilor 2004-2005 pârâtul a fost client al - BETON SRL". De altfel, chiar pârâtul, prin concluziile scrise, a recunoscut faptul că a edificat blocuri, deci bunuri care depășesc sfera construcțiilor care ar fi edificate pentru uzul sau consumația pârâtului ori a familiei sale, pentru a fi incidente dispozițiile art. 5.com. În consecință, tribunalul reține că pârâtului, care desfășoară activități comerciale specifice întreprinderilor de construcții, îi este aplicabil regimul juridic care stabilește drepturile și obligațiile comercianților, conform art. 7.com. și art. 3 pct. 8.com.
Potrivit art. 392-396.com. prepus este acela care este însărcinat cu comerțul patronului sau, fie în locul unde acesta îl exercita, fie în alt loc, iar patronul răspunde de faptele prepusului și de obligațiunile contractate de el, în limitele însărcinării ce i-a dat. Mandatul dat prepusului poate fi expres sau tacit. Față de terți, mandatul tacit al prepusului se socotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului pentru care este dat. Patronul nu poate opune terților vreo restricție a mandatului tacit, dacă nu probează că ei o cunoșteau în momentul contractării obligațiunii. este totdeauna dator a trata în numele patronului și să arate în subsemnatura sa, pe lângă numele și prenumele sau propriu, numele și prenumele sau firma patronului, cu mențiunea prin procură, sau alta asemenea. În lipsa unei asemenea declarațiuni, prepusul se obligă personal; cei de al treilea însă pot exercita și contra patronului acțiunile ce derivă din actele prepusului, privitoare la exercițiul comerțului cu care acesta a fost însărcinat. Astfel cum rezultă din declarațiile coroborate ale martorilor (244-246 dosar primă instanță) și (247-248 dosar primă instanță), facturile emise de reclamantă erau primite de două persoane, d-nele și, împuternicite în acest sens de către pârât, iar toate aceste facturi sunt semnate de primire, aspect din care instanța derivă concluzia că facturile în discuție au fost semnate de d-nele și, în calitate de prepuse ale pârâtului, astfel încât reclamanta este îndreptățită să exercite prezenta acțiune direct împotriva pârâtului, ca patron al acestor prepuse, conform art. 396 alin. 2.com.
, tribunalul concluzionează că între reclamantă, în calitate de vânzătoare și prestatoare de servicii și pârât, în calitate de cumpărător și beneficiar s-au desfășurat relații comerciale în perioada iulie-august 2005, care nu sunt guvernate de clauzele din contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 de la 12, 226 dosar primă instanță ci, astfel cum rezultă și din declarația martorului (244-246 dosar primă instanță), de mențiunile înscrise în facturile care au consemnat, în formă simplificată, raporturile juridice dintre părți. Analizând conținutul acestor facturi din perspectiva existenței unei clauze penale aplicabile achitării cu întârziere a contravalorii facturilor, instanța reține că singurele facturi care conțin o clauză de această natură sunt cele cu nr. -/31 august 2005, în valoare de 7366,10 lei, scadentă la 31 august 2005 (25 dosar primă instanță), nr. -/24 august 2005, în valoare de 9528,33 lei, scadentă la 24 august 2005 (33 dosar primă instanță) și nr. -/23 august 2005, în valoare de 5841,83 lei, scadentă la 23 august 2005 (39 dosar primă instanță). Astfel, toate aceste trei facturi cuprind, pe avers, o mențiune potrivit căreia "prezentul paragraf ține loc de contract de vânz.-cump. în formă simplificată în baza Lg. 469/2002 acceptat de ambele părți, prin semnătură de primire cumpărătorul consimte la plata de penalități de 3% pe zi din valoarea facturii. Atenție!! Cuantumul penalităților de întârziere poate depăși debitul datorat (art. 4, al. 3, Lg. 469/2002)". Prin semnarea acestor facturi de către prepusele pârâtului, pârâtul a acceptat această clauză penală, conform art. 46.com. coroborat cu art. 395 și art. 396 alin. 2.com. fiind în consecință ținut să-și îndeplinească obligația de plată a acestor sume de bani către reclamantă, conform art. 1069 alin. 2.civ. deoarece nu a achitat la scadență contravaloarea acestor facturi. Acest din urmă fapt este probat de ordonanța nr. 283/C/14 martie 2006 pronunțată în dosarul nr. 211/2006 al Tribunalului Comercial Cluj (13-15,. 216-207 dosar primă instanță) coroborată cu sentința comercială nr. 3087/7 iunie 2006 (213-215 dosar primă instanță) prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pârâtul datora reclamantei sumele reprezentând contravaloarea facturilor de la 25-192 dosar primă instanță, respectiv 51-87 dosar rejudecare, care includ cele trei facturi cu clauză penală mai sus arătate.
Având în vedere derogarea expresă de la dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 cuprinsă în aceste clauze penale, pârâtul datorează reclamantei sumele corespunzătoare aplicării cotei de 3% la valoarea facturilor fără limitarea acestor debite la contravalorile facturilor avute în vedere ca baze de calcul, penalitățile curgând în continuare până la data achitării contravalorii celor 3 facturi în discuție.
În acest context, instanța a subliniat faptul că apărările pârâtului potrivit cărora nu a semnat facturile în discuție și că nu este ținut de obligațiile care derivă din aceste facturi, neavând calitate de comerciant nu pot fi primite, din motivele mai sus arătate. Cât privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 de la 12, 226 dosar primă instanță, invocată de pârât cu motivarea că la data de 1 martie 2005 societatea comercială reclamantă nu avea în obiectul său de activitate fabricarea, comercializarea și transportul de beton, instanța are în vedere situația reală a acestui contract, care este încheiat la începutul anului 2006, dată la care reclamanta avea denumirea și obiectul de activitate actuale și care îi permiteau desfășurarea sub acest nume a activităților de fabricare și de comerț cu beton (98 verso, cod. 1 2663 și 102). Cât privește apărarea pârâtului potrivit căreia nu putea consuma cantitățile de beton livrate de reclamantă la imobilul său din-, instanța a reținut că pârâtul, astfel cum s-a arătat mai sus, avea mai multe lucrări de construcții în desfășurare simultană, astfel încât livrarea de către reclamantă a cantităților respective de beton apare deplin plauzibilă.
În ceea ce privește calificarea juridică a contractului de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 de la 12, 226 dosar primă instanță, instanța a avut în vedere faptul că potrivit art. 1189.civ. actul de recunoaștere a unei datorii constatate printr-un titlu precedent nu face proba despre datorie și nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune și de unul sau mai multe acte de recunoaștere conforme cu dânsul; actul recognitiv, în cele două cazuri menționate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu. În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 și încheiat în realitate la începutul anului 2006 nu face nici o referire la raporturile desfășurate între părți în perioada iulie-august 2005, el nu poate avea valoarea de act recognitiv pentru contractele de vânzare-cumpărare și de prestări servicii încheiate consensual în această perioadă, cu atât mai mult cu cât nu cuprinde datele contractelor anterior încheiate, iar clauza penală pe care o conține este neconcordantă atât cu clauzele penale din facturile nr. -/31 august 2005 (25 dosar primă instanță), nr. -/24 august 2005 (33 dosar primă instanță) și nr. -/23 august 2005 (39 dosar primă instanță), prin lipsa derogării de la dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002, cât și cu absența oricărei clauze penale din celelalte facturi. În concluzie, contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 și încheiat în realitate la începutul anului 2006, fiind realizat ulterior raporturilor litigioase, nu prezintă nici o relevanță pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care derivă din contractele de vânzare-cumpărare și locațiune de servicii (prestări servicii) încheiate consensual între părți în perioada iulie-august 2005. Analizând în acest context și nulitatea clauzei penale invocate de pârât, tribunalul reține că nu există nici un motiv de nulitate anterior sau concomitent încheierii celor trei convenții de vânzare-cumpărare consemnate simplificat în facturile de la 25, 33 și 39 dosar primă instanță. Astfel, aceste convenții au fost încheiate de reclamantă și pârât, în calitate de comercianți cu deplină capacitate de exercițiu, pentru realizarea unui obiect posibil și licit, cu o cauză licită și morală, iar pârâtul nu a dovedit existența vreunui viciu de consimțământ, în ceea ce îl privește personal sau în ceea ce le privește pe prepusele sale, care au semnat facturile respective. Mai mult, pârâtul a semnat fără nici o obiecție extrasul de cont nr. 102/18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă prin care a recunoscut debitul principal de -,86 lei, corespunzător contravalorilor facturilor indicate de reclamantă, între care și cele 3 facturi cu clauză penală în discuție.
Reclamanta, prin reprezentanta sa, a formulat oral o cerere de restituire a taxei judiciare de timbru aferente capătului de cerere la judecarea căruia a renunțat, cerere pe care a reiterat-o în cuprinsul concluziilor scrise depuse la 3 martie 2008 (146 dosar rejudecare).
Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 146/1997 republicată și actualizată, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cerere, în următoarele cazuri: a) când taxa plătită nu era datorată; b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; c) când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; d) când, în procesul de divorț părțile au renunțat la judecată ori s-au împăcat; e) când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă.
Cererea reclamantei nu se încadrează în nici una dintre situațiile mai sus arătate. Astfel, taxa judiciară de timbru respectivă era datorată și a fost stabilită în cuantumul legal, iar renunțarea sa la judecarea petitului 1 nu se datorează rămânerii fără obiect ca urmare a unor dispoziții legale. Faptul că reclamanta a declanșat două procese cu același obiect, unul pe calea prevăzută de OG nr. 5/2001 și celălalt potrivit dreptului comun, chiar în absența unei litispendențe, reprezintă o conduită pentru care reclamantei îi revine în totalitate responsabilitatea, iar faptul că procesul inițiat în baza OG nr. 5/2001 s-a finalizat în mod irevocabil cu mai mare celeritate decât cel desfășurat conform dispozițiilor dreptului comun nu constituie în nici un caz o rămânere fără obiect prin intervenția unor dispoziții legale în sensul art. 23 lit. c din Legea nr. 146/1997. C mult, judecarea primului capăt de cerere în aceste condiții ar fi putut fi respinsă ca lipsită de interes, iar noțiunea de "dispoziții legale" din cuprinsul art. 23 lit. c din Legea nr. 146/1997 se referă la dispoziții stabilite de legiuitor prin acte normative și nu la elemente ale dispozitivelor unor hotărâri judecătorești. În același sens, instanța a reținut că obiectul cererii deduse judecății în prezentul dosar nu îl reprezintă nici o desfacere a căsătoriei și nici o contestație la executare.
Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul, solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii in intregime a actiunii reclamantei, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, pentru toate fazele procesuale.
În motivarea apelului s-a arătat că instanța a facut o gresita interpretare a legii, si o gresita calificare a materialului probator, prin admiterea in parte a actiunii reclamantei, in ceea ce priveste obligarea pârâtului la plata de penalitati de intarziere pentru un numar de trei facturi, care au cuprins mentiunile referitoare la aceste penalitati.
Instanta a ignorat apararile pârâtului, prin care a aratat faptul ca intre el si reclamanta nu s-a nascut raportul juridic invocat, atata vreme cat facturile in cauza nu au fost semnate de catre pârât, si nici de catre vreo persoana imputernicita de către acesta.
Mai mult chiar, instanta opineaza ca numitul ar fi actionat ca prepus al pârâtului, in pofida faptului ca asa cum rezulta din declaratia martorului, acesta a lucrat ca angajat la firma acestui martor, ca muncitor necalificat, si prin urmare nu putea actiona in numele pârâtului, cu atat mai mult cu cat societatea martorului executa lucrari pentru mai multi beneficiari. Daca am accepta argumentatia instantei ar insemna sa acceptam si idea ca orice factura semnata de catre prepusul firmei de constructii l-ar obliga pe beneficiarul lucrarii, indiferent de destinatia materialului livrat.
In realitate au existat raporturi comerciale intre reclamanta si parat, insa intinderea acestor raporturi nu a fost dovedita de catre reclamanta, chiar mai mult s-a dovedit ca pârâtul nu a semnat nici de primire si nici de acceptare facturile in cauza, fapt recunoscut de reclamanta prin interogator si confirmat de intreg materialul probator administrat in cauza.
In aceste conditii, avand in vedere faptul ca reclamanta trebuia sa-si probeze pozitia, precum si principiul potrivit caruia orice dubiu profita paratului, instanta a apreciat gresit starea de fapt si a facut gresita aplicare a legii, astfel incat apelul trebuie admis.
Prin întâmpinarea depusă, reclamanta " ", a solicitat respingerea apelului formulat de parat ca neintemeiat si mentinerea in intregime a sentintei atacate ca fiind legala si temeinica.
În motivarea poziției procesuale s-a arătat că solutia primei instante este pe deplin legala si temeinica, iar motivarea detaliata a acesteia denota o chibzuita interpretare si apreciere a probatoriului administrat, raportat la normele legale aplicabile la starea de fapt corect retinuta in sentinta.
S-a mai arătat că paratul s-a limitat la a arata ca semnatura de pe facturi nu ii apartine, dar nu a inteles sa se serveasca de procedura inscrierii in fals (fila 11 al 2 final). Mai mult, "paratul a semnat fara nici o obiectie extrasul de cont intocmit de reclamanta prin care a recunoscut debitul principal corespunzator facturilor indicate de reclamanta, intre care si cele trei facturi cu clauza penala in discutie".
In fine, clauza penala privind penalitatile de intarziere la care a fost obligat paratul corespunde debitului aferent celor trei facturi incluse in debitul principal, care a fost achitat integral de parat, fiind constatat prin titluri executorii (ordonanta nr 283/C/2006 a Tribunalului Comercial Cluj si sentinta comerciala nr 3087/2006 a aceleiasi instante, avand autoritate de lucru judecat sub acest aspect) - o altă subliniere pertinenta a instantei de fond.
In considerarea aspectelor subliniate anterior, dar vizand si intreaga motivare a sentintei atacate si in urma justei interpretari a probatoriului administrat in cauza, reclamanta a solicitat mentinerea integrala a solutiei pronuntate de instanta de rejudecare ca fiind rezultatul aplicarii corecte a legii la starea de fapt reala, cu consecinta respingerii apelului ca neintemeiat si obligarii paratului-apelant la plata cheltuielilor de judecata.
Analizând apelul declarat, Curtea reține următoarele:
Apelul este fondat și urmează a fi admis.
Tribunalul a reținut corect faptic și a făcut o aplicare justă a dreptului pertinent în privința contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți. Astfel, din declarația martorului, coroborată cu recunoașterea reclamantei efectuată prin intermediul reprezentantei acesteia, av. N, în ședința publică din 12 decembrie 2007, rezultă că acest contract de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și pârât, în calitate de cumpărător a fost încheiat ulterior acestei date de 1 martie 2005 și ulterior livrărilor litigioase din perioada iulie-august 2005, cu atât mai mult cu cât din mențiunile istoricului reclamantei - SRL eliberat de ORC de pe lângă Tribunalul Cluj rezultă că denumirea inițială a acestei societăți comerciale era IMOBIL SRL, denumire care a fost schimbată în SRL abia la data de 18 aprilie 2005, conform mențiunii înregistrate în registrul comerțului cu nr. 27291/18 aprilie 2005. În consecință, la data de 1 martie 2005 societatea nu exista sub această denumire și nu putea încheia, sub această denumire, cu pârâtul contractul de vânzare-cumpărare în discuție.
Tot justificată este și concluzia tribunalului potrivit căreia contractul de vânzare-cumpărare datat 1 martie 2005 nu poate fi considerat recunoaștere, deoarece potrivit art. 1189.civ. actul de recunoaștere a unei datorii constatate printr-un titlu precedent nu face proba despre datorie și nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune și de unul sau mai multe acte de recunoaștere conforme cu dânsul; actul recognitiv, în cele două cazuri menționate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu.
Același raționament nu a fost însă aplicat de către instanța comercială și în privința extrasului de cont nr. 102/18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă, tribunalul considerând că prin semnare pârâtul a recunoscut debitul principal de -,86 lei, corespunzător contravalorilor facturilor indicate de reclamantă, între care și cele 3 facturi cu clauză penală în discuție. O atare susținere este falsă, pârâtul arătând constant că semnarea a reprezentat doar o confirmare de primire, neexistând nici un indiciu că aceasta ar fi recunoscut o datorie preexistentă. Tribunalul trebuia să aplice cu consecvență regula cuprinsă în art. 1189.civ. și să observe că nici în privința extrasului de cont nu sunt îndeplinite condițiile actului recognitiv.
Prin urmare, nu s-a făcut în nici un mod dovada că pârâtul ar fi recunoscut datoria.
În rest, constatările primei instanțe potrivit cărora facturile emise de reclamantă erau primite de două persoane, d-nele și, împuternicite în acest sens de către pârât, iar toate aceste facturi sunt semnate de primire, aspect din care instanța a derivat concluzia că facturile în discuție au fost semnate de d-nele și, în calitate de prepuse ale pârâtului, astfel încât reclamanta este îndreptățită să exercite prezenta acțiune direct împotriva pârâtului, ca patron al acestor prepuse, conform art. 396 alin. 2.com. sunt absurde.
Acțiunea comerciantului împotriva prepusului există numai în măsura în care aceasta există și împotriva prepusului, fiind vorba de una și aceeași acțiune. În speță, reclamanta trebuie să fi putut acționa împotriva numitelor și, însă o atare ipoteză este ridicolă, nu există nici un element de identificare a acestor presupuse pârâte.
Prin urmare, reclamanta nu a demonstrat nici măcar existența acestor persoane, necum calitatea lor de prepus, care trebuie să rezulte din mențiuni exprese, așa cum prevede art. 392-396.com.
este acela care este însărcinat cu comerțul patronului său. este totdeauna dator a trata în numele patronului și să arate în subsemnătura sa, pe lângă numele și prenumele sau propriu, numele și prenumele sau firma patronului, cu mențiunea prin procură, sau alta asemenea.
În speță, în facturile în discuție nu se specifică numele persoanei care le semnează și nici calitatea de prepus, concluziile tribunalului fiind astfel hazardate în a considera raportul de prepușenie ca dovedit. Dacă livrările erau într-adevăr recepționate de prepuși ai pârâtului, obligația minimă de diligență a reclamantei era de a trece numele și calitatea persoanei care a semnat facturile în conținutul acestora, cum era de altfel obligată.
De asemenea, în fața instanței de apel s-a cerut o verificare de scripte cu semnătura persoanei alegate a fi dintre cele două prepuse, rezultatul fiind negativ. Asupra probei cu expertiză grafoscopică s-a revenit pentru că nu s-au putut produce înscrisuri contemporane facturilor în discuție emanând de la persoana despre care se afirmă că ar fi semnat facturile, pentru că nu s-a îndeplinit obligația legală de consemnare a numelui semnatarului facturilor în cuprinsul acestora și pentru chestiunea nulității clauzei penale, care va fi tratată în cele ce urmează.
Un alt motiv de respingere a acțiunii îl reprezintă cauza ilicită a clauzei penale cuprinsă în facturile nr. -/31 august 2005, în valoare de 7366,10 lei, scadentă la 31 august 2005, nr. -/24 august 2005, în valoare de 9528,33 lei, scadentă la 24 august 2005 și nr. -/23 august 2005, în valoare de 5841,83 lei, scadentă la 23 august 2005. Aceste trei facturi cuprind mențiunea "prezentul paragraf ține loc de contract de vânz.-cump. în formă simplificată în baza Lg. 469/2002 acceptat de ambele părți, prin semnătură de primire cumpărătorul consimte la plata de penalități de 3% pe zi din valoarea facturii. Atenție!! Cuantumul penalităților de întârziere poate depăși debitul datorat (art. 4, al. 3, Lg. 469/2002)". Tribunalul a considerat că prin semnarea acestor facturi de către prepusele pârâtului, pârâtul a acceptat această clauză penală, conform art. 46.com. coroborat cu art. 395 și art. 396 alin. 2.com. ceea ce este greșit. Chiar dacă raportul de prepușenie ar fi fost clar stabilit față de persoane reale, complet identificate (nu la nivel de și ) rolul prepusului ar fi fost numai acela de a recepționa marfa și de a semna de primire, nicidecum de a încheia contracte în numele patronului cuprinzând clauze penale exorbitante.
Însă, chiar dacă prepusul (real, identificat, dovedit ca fiind prepus) ar fi avut dreptul să expună patronul său la suportarea unei penalități extreme ca valoare, acțiunea ar fi trebuit respinsă pentru nulitatea absolută a clauzei penale.
Potrivit art. 968. civ. cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
În speță, scopul urmărit de către reclamantă prin înscrierea clauzei penale nu este cel normal, de dezdăunare în cazul neplății la termen, ci unul speculativ, de obținere a unor câștiguri care depășesc cu mult valoarea prejudiciului încercat prin întârzierea la plată.
Astfel, dacă facturile nu sunt plătite la timp iar reclamanta ar avea probleme de trezorerie, fluxuri bănești insuficiente, ar apela la împrumuturi bancare, costul acestora (prejudiciul suportat de reclamantă) fiind dobânda activă de plătit.
Prin urmare, dezdăunarea sa justă pentru daunele moratorii suferite este la nivelul ratei dobânzii active. Prin contrast, reclamanta dorește să perceapă o sumă de peste 100 de ori mai mare decât această a dobânzii, ceea ce demonstrează că nu urmărește o dezdăunare reală prin clauza penală inserată, ci obținerea unui câștig exorbitant, profitând de neatenția unor prepuși identificați doar cu prenume, lipsa de cunoștințe juridice, starea de nevoie a cumpărătorului, eventuala poziție dominantă etc.
Prin urmare, caluza penală, chiar dacă a r fi fost valabil asumată, ar fi fost lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită, respectiv scop speculativ.
Față de cele de mai sus, în baza art. 296. pr. civ. Curtea urmează să admită apelul și să schimbe hotărârea atacată în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În baza art. 274. pr. civ. va obliga reclamanta să plătească apelantului suma de 14732,44 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul, împotriva sentinței civile nr.494 din 5 martie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta -. SRL
Obligă reclamanta să plătească apelantului suma de 14732,44 lei cheltuieli de judecată.
Decizia este definitivă. și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 14.11.2008.
PRESEDINTE JUDECATOR GREFIER
- - - - - - -
RED./MR
17.11.08/5 EX.
Președinte:Sergiu Leon RusJudecători:Sergiu Leon Rus, Adriana Iluț
