Spete pretentii comerciale. Decizia 2676/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2676/2009
Ședința publică de la 29 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Monica Diaconescu
JUDECĂTOR 3: Radu Rareș
GREFIER
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta - COM SRL, împotriva deciziei comerciale nr. 2/A/2009, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu intimata - S&- SRL, având ca obiect pretenții recurs împotriva hotărârii de stabilire a competenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la a doua strigare se prezintă reprezentanta recurentei, avocat, cu delegație la dosar și reprezentantul intimatei, avocat, cu delegație la dosar, din cadrul, și Asociații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul declarat este legal timbrat.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurentei solicită în temeiul art. 312 alin. 3 și 6 Pr. Civ. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, apreciind că este vorba despre un litigiu de natură civilă și nu comercială.
Întrebată fiind, reprezentanta recurentei arată că hotărârea trebuia controlată tot de către o instanță civilă, având în vedere natura cauzei, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Arată că față de natura prejudiciului, prezenta cauză are o natură civilă, neexistând nici un element comercial. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată, recizând că raportat la calitatea părților, prezenta cauză este de competența instanței comerciale, apreciind că bunurile înlocuite urmează regimul unei subrogații universale, deci bunurile de înlocuit urmând a deservi - ca și cele inițiale - scopului societății.
În ceea ce provește competența instanței, apreciază că aceasta aparțrine instanței comerciale, motiv pentru care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate. Arată că Judecîtoria C-N a statuat ca o instanță civilă.
Curtea pune în discuția părților aspectul referitor la faptul dacă Tribunalul Comercial era în măsură să statueze asupra unei hotărâri pronunțată de o jurisdicție civilă.
Reprezentantul intimatei arată că Tribunalul Comercial Cluja statuat în mod corect, fiind instanța competentă.
Reprezentanta recurentei arată că sub aspectul competenței se intră sub instituția autorității delucru judecat.
Raportat la acest aspect, reprezentantul intimatei arată că această instituție intervine doar în acele cauze în care se antamează fondul.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin decizia comercială nr.2/A/2 martie 2009, pronunțată în dosarul nr- a Tribunalului Comercial Cluj, s-a dmis apelul declarat de apelanta - S & - SRL C-N în contradictoriu cu intimata - COM SRL O împotriva sentinței civile nr. 13878 din 10.12.2008, dosar nr- a Judecătoriei Cluj -N pe care o anulează în întregime și reține cauza spre competentă soluționare în primă instanță.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 13878/2008 a judecătoriei Cluj -N pronunțată la data de 10 decembrie 2008 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei, invocata prin întâmpinare și a fost dmisă în parte acțiunea civila formulata de reclamanta COM în contradictoriu cu pârâta S&- L, fiind bligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 323.403,92 lei, cu titlu de despăgubiri, inclusiv TVA și a dobânzii legale aferente începând cu data intentării acțiunii i până la data achitării debitului.
Totodată, s-au respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.
De asemenea a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 6.425,55 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că în conformitate cu susținerilor reclamantei, atestate de Procesul-verbal de intervenție nr. 194 din 08.08.2006 întocmit de Inspectoratul pentru situații de urgenta " ", la data de 08.08.2006, ora 13:35, în depozitul reclamantei situat în C-N,- s-a produs un incendiu în care au ars aproximativ 50 kg. folie polietilenă, 30 kg. carton și s-au deteriorat aproximativ 100 europaleti gresie și faianță de pe aproximativ 128 europaleti, respectiv 4400m2faianța 20x20, 2500m2faianță, 20x30, 2250m2faianța 25x33 si 1400m2gresie 25x25, fiind salvați aproximativ 200 europaleti cu gresie și faianță.
Față de marfa deteriorată, prin procesul verbal de inventariere întocmit de reclamantă la data de 09.08.2008 s-a mai constatat degradarea a 912m2gresie 20x20 244S.
Valoarea comerciala a mărfii deteriorate a fost stabilită de departamentul comercial al reclamantei la suma de 271.768 lei + TVA, în total 323.403,92 lei, iar marfa a fost scăzută din evidentele reclamantei pe baza procesului verbal de inventariere, conform bonului de consum din 09.08.2006.
Potrivit Raportului de constatare tehnica privind analiza cauzei incendiului produs la depozitul reclamantei în data de 08.08.2006, focarul inițial de incendiu a apărut într-o stivă de europaleți cu plăci de gresie și faianță ambalați în cutii de carton și folie de polietilena de cca. 3, amplasați lângă unul din pereții depozitului, iar incendiul s-a propagat pe verticală, apărând urme de arderi pe peretele ce separă depozitul de o încăpere în care se executau operațiuni de tăiere cu flacăra pentru dezafectarea unor instalații, perete în care s-au observat, la o înălțime de cca. 5, mai multe găuri de traversare, prin examinarea cărora s-au observat urme intense de arderi provenind din operațiunile de taiere.
Concluzia fundamentată și prezentată pe larg în Raportul de constatare este aceea că împrejurarea determinantă a producerii incendiului a fost executarea operațiunilor de tăiere cu flacăra a țevii ce traversează peretele între fostul atelier de vopsitorie a modelăriei și depozitul în care a apărut incendiul, fără respectarea normelor tehnice si organizatorice de prevenire si stingere a incendiilor, celelalte ipoteze luate in discuție fiind înlăturate.
Instanța de fond a reținut din coroborarea răspunsurilor date de parata la interogatoriul cu depozițiile martorilor audiați, si -, că rezulta fără putința de tăgada ca depozitul învecinat celui aparținând reclamantei, fosta vopsitorie a modelăriei, aparține paratei si la data producerii incendiului in acest spațiu au avut loc lucrări de dezafectare a spațiului, care au presupus si executarea de lucrări de taiere a instalațiilor cu flacăra, executate de personal necalificat, care lucra pentru parata fără a avea încheiate contracte de munca.
Conform dispozițiilor art. 998, 999. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar sa fie dovedita existenta prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul produs, precum si a culpei autorului.
Apoi, pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta săvârșită de prepusul sau in condițiile art. 1000 alin. 3. civ. mai este necesara existenta raportului de prepușenie si comiterea faptei ilicite si prejudiciabile de către prepus in cadrul funcțiilor încredințate de comitent.
Instanța a constatat ca cerințele angajării răspunderii civile delictuale a paratei sunt îndeplinite. Astfel, prepusii paratei au executat pentru aceasta lucrări de taiere cu flacăra, fără respectarea normelor tehnice si organizatorice de prevenire si stingere a incendiilor, astfel cum s-a stabilit prin raportul comisiei de specialitate a instituției care a intervenit pentru stingerea incendiului, provocând astfel incendiul ce a cauzat deteriorarea mărfurilor depozitate de reclamanta in propriul depozit, învecinat, in pofida argumentelor invocate de parata prin întâmpinare si concluziile asupra fondului, care nu se verifica prin prisma probelor administrate.
Așa fiind, potrivit principiului general al răspunderii civile delictuale, persoana vinovata, respectiv comitentul, este ținut la repararea integrala a prejudiciului cauzat prin fapta ilicita.
Sub aspectul valorii prejudiciului încercat de reclamanta, constând in pierderea efectiv suferita si beneficiul nerealizat, instanța retine ca pretențiile in suma de 323.403,92 lei includ si TVA, conform calculului reclamantei, motiv pentru care instanța a respins capătul de cerere din acțiunea reclamantei prin care se pretinde ca la aceasta valoare sa fie adăugata TVA.
De asemenea, cum in speța nu s-a făcut dovada notificării paratei anterior cererii de chemare in judecata, emiterea ei nefiind relevanta in lipsa dovezii de comunicare, instanța a reținut ca parata a fost pusa in întârziere numai la data intentării acțiunii, motiv pentru care parata datorează dobânda legala exclusiv de la aceasta data, iar nu de la data de 08.08.2006 așa cum pretinde reclamanta, pretențiile fiind admise numai in aceasta limita.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta - S&- SRL, solicitând instanței modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de către intimată ca netemeinică și nefondată.
În motivare s-a arătat că raportul de cauzalitate între comiterea faptei ilicite si prejudiciu vinovăția autorului faptei ilicite. Toate aceste condiții trebuie îndeplinite mai întâi in persoana autorului faptei ilicite.
Existenta acestei condiții speciale suplimentare trebuie dovedita in plus, in vederea angajării răspunderii civile delictuale a S&- in calitate de comitent (art. 1000 alin. 3 Cod civ.)
Sentința recurată a fost data cu aplicarea greșita a legii raportat la situația de fapt, deoarece nu sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a S&-; nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a S&- in calitate de comitent.
Recurenta a mai arătat că rejudiciul p. invocat de către Amira nu este urmarea încălcării vreunui drept al acesteia. Prin desfășurarea oricărei activități in cadrul halei proprietatea S&-, aceasta nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate sau unui alt drept aparținând Amira, ci pur si simplu își exercita atributele specifice propriului drept de proprietate.
Certitudinea unui prejudiciu implica nu numai existenta sa, ci si întinderea sa, neexistand acte doveditoare in susținerea lui.
În acest sens, este evident faptul ca întinderea prejudiciului nu poate fi stabilit in mod cert întrucât valoarea estimata a prejudiciului este stabilita in mod diferit in cadrul Raportului de constatare tehnica emis de către pompieri si in cadrul Procesului verbal de inventariere realizat de către Amira.
Astfel, Raportul de constatare tehnica apreciază întinderea pagubelor prin referire la cantitatea de gresie si faianța dintr-un număr de 100 de paleti iar raportul de inventariere stabilește valoarea prejudiciului in funcție de un număr total de 11462 mp de gresie si faianța.
Din acest punct de vedere, Amira a depus in probațiune o serie de facturi pentru produsele gresie si faianța, insa nu a putut dovedi ca aceste produse au fost depozitate in hala in care s-a produs incendiul si nici ca aceasta era cantitatea totala depozitata in hala la momentul producerii acestuia.
S-a mai arătat că Amira a nu a dovedit întinderea prejudiciului, iar documentele pe care Ie-a furnizat in probațiune nu fac decât o estimare a valorii prejudiciului, respectiv un prejudiciu aproximativ.
În ceea ce privește celălalt document pe care Amira își bazează pretențiile - Procesul verbal de inventariere - aceasta proba nu poate fi relevanta in speța, deoarece provine exclusiv de la aceasta si valoarea sa probatorie nu este absoluta.
Astfel, estimarea prejudiciului efectuata prin propriul proces-verbal nu este o proba prin care sa se constate in mod obiectiv, lipsit de părtinire, întinderea prejudiciului.
Constatarea prejudiciului nu s-a făcut intr-un cadru contencios, printr-un mijloc de proba administrat de instanța, in baza poziției sale procesuale neutre, ci pur si simplu s-a alegat de către Amira ca aceasta ar fi întinderea prejudiciului.
Conform principiilor de drept, cel ce face o afirmație in justiție trebuie sa o dovedească.
În acest sens, dovada întinderii prejudiciului nu se poate admite a se face numai având la baza alegațiile Amira, consemnate in procesul verbal întocmit tocmai de aceasta.
În ceea ce privește solicitările Amira cu privire la obligarea S&- la plata dobânzii legale începând cu data producerii incendiului, aceasta dobânda nu se poate solicita decât după ce prejudiciul a fost cuantificat.
Mai mult, inclusiv în sentința recurată se arata ca in speța nu s-a făcut dovada notificării paratei anterior cererii de chemare in judecata, emiterea ei nefiind relevanta in lipsa dovezii de comunicare. Instanța a reținut corect ca S&- a fost pusa in întârziere numai de la data intentării acțiunii, motiv pentru care dobânda legala se calculează exclusiv de la aceasta data, iar nu de la data producerii incendiului, respectiv 08.08.2006.
Rolul determinării momentului la dreptul de creanța născut dintr-un eventual prejudiciu este plenar este numai la momentul la care instanța se pronunța prin hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva.
S-a mai arătat că în speța, nu este îndeplinit caraceterul lichid si exigibil al creanței de a repara eventualul prejudiciu, deoarece acest caracter apare doar după ce instanța s-a pronunțat cu privire la întinderea prejudiciului in mod definitiv. In speța, din probatoriul administrat de Amira in dovedirea pretențiilor sale nu rezulta cu certitudine întinderea prejudiciului.
Raportat de aceste elemente de fapt, sentința recurata este netemeinica, deoarece nu se poate stabili cu titlu de certitudine întinderea prejudiciului, elementele aduse in probațiune nefiind opozabile - S&-, si prin urmare insuficiente pentru a putea angaja răspunderea noastră.
Referitor la fapta ilicită, recurenta a arătat că prin fapta ilicita se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane. Dreptul de proprietate este un drept absolut care da posibilitatea titularului sa își exercite toate atributele specifice acestuia in maniera in care o considera necesara pentru el.
În speța, activitatea S&- de dezafectare reprezintă o activitate care pune in practica aceste atribute ale dreptului de proprietate, fără a încălca vreo norma legala sau sociala, adică fără a fi o fapta ilicita.
Pretențiile Amira se bazează pe o prezumție respectiv că activitatea S&- in hala proprietate proprie a fost săvârșită de o astfel de maniera încât constituie o fapta ilicita prejudiciabila.
În dovedirea acestei prezumții Amira se folosește de o alta prezumție, respectiv de cea utilizata de pompieri in Raportul de constatare tehnica întocmit cu ocazia stingerii incendiului. Astfel, prin acel Raport de constatate tehnica se prezuma ca "sursa probabila de incendiu: efect termic" si ca "mijloacele care puteau produce incendiul: dispozitiv pentru taiere cu flacăra".
S-a mai arătat că prezumțiile sunt mijloace de proba care pot fi utilizate pentru dovedirea unui fapt vecin si conex celui greu sau imposibil de dovedit, insa nu sunt admisibile un sir de prezumții, una derivând din alta, pentru a dovedi un fapt greu, imposibil de dovedit.
Sentința recurata este neîntemeiata, deoarece instanța nu a ținut cont de faptul ca Amira nu a dovedit ca fapta s-a săvârșit de o asemenea maniera încât ea sa aibă caracter ilicit.
Cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, recurenta a arătat că nu s-a făcut dovada săvârșirii de către S&- a vreunei fapte ilicite, rezulta implicit ca aceasta condiție nu este îndeplinita.
In condițiile din speța, nu se poate proba ca fapta licita a S&-, de a-si utiliza propria hala, a cauzat incendiul. De altfel, raportata la condițiile spațiale ale celor 2 hale, acest lucru era tehnic imposibil.
Conform declarațiilor martorului, propus de către Amira, gurile prin care comunicau cele doua încăperi si prin care presupune ca ar fi trecut scânteile ce ar fi cauzat incendiul erau in realitate niște orificii de 2- 3 cm in jurul unor țevi de metal, de altfel singurul mod in care cele doua hale comunicau.
Mai mult, din declarațiile aceluiași martor, țevile nu erau amplasate pe peretele despărțitor. In condițiile in care peretele despărțitor are o grosime de 30 de cm, este fizic imposibil ca scânteile care se presupune ca au cauzat incendiul sa fi trecut prin peretele despărțitor, prin orificiile de 2- 3 cm, astfel încât sa fi ajuns in cealaltă hala si sa fi fost cauza incendiului.
De asemenea, in condițiile in care in hala proprietate a S&- se desfășurau lucrări de dezafectare de mai bine de 2 săptămâni, fără alte incidente, nu se poate susține in mod rezonabil ca lucrările S&- au fost cauza producerii incendiului.
-se existenta faptei ilicite, se in mod automat raportul de cauzalitate. Cum nici unul din aceste elemente nu a fost probat, nu se poate obliga S&- la plata sumelor bănești solicitate prin acțiune introductivă.
Totodată raportul de cauzalitate se impune a fi privit si prin prisma inacțiunii Amira, deoarece aceasta nu si-a îndeplinit obligațiile legale privind masurile necesare prevenirii si stingerii incendiului.
Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 307/2006, apărarea împotriva incendiilor constituie o activitate de interes public, național, cu caracter permanent, la care sunt obligate sa participe, in condițiile prezentei legi, autoritățile administrației publice centrale si locale, precum si toate persoanele fizice si juridice aflate pe teritoriul României.
De asemenea, art. 6 alin. (1) din aceeași lege arata ca persoanele fizice si juridice sunt obligate sa respecte reglementările tehnice si dispozițiile de apărare împotriva incendiilor si sa nu primejduiască, prin deciziile si faptele lor, viata, bunurile si mediul.
Mai mult, art. 19 din Legea nr. 307/2006 obliga pe administratorul sau conducătorul instituției, după caz, are următoarele obligații principale: sa stabilească, prin dispoziții scrise, responsabilitățile si modul de organizare pentru apărarea împotriva incendiilor in unitatea sa, sa le actualizeze ori de cate ori apar modificări si sa le aducă la cunoștința salariaților, utilizatorilor si oricăror persoane interesate; sa asigure identificarea si evaluarea riscurilor de incendiu din unitatea sa si sa asigure corelarea masurilor de apărare împotriva incendiilor cu natura si nivelul riscurilor; sa solicite si sa obțină avizele si autorizațiile de securitate la incendiu, prevăzute de lege, si sa asigure respectarea condițiilor care au stat la baza eliberării acestora; in cazul anularii avizelor ori a autorizațiilor, sa dispună imediat sistarea lucrărilor de construcții sau oprirea funcționarii ori utilizării construcțiilor sau amenajărilor respective.
Nerespectarea acestor obligații atrage răspunderea disciplinara, contravenționala, materiala, civila sau penala, după caz.
În condițiile in care Amira depozita in mod frecvent materiale de genul celor alegat distruse in incendiu, ar fi trebuit sa își asigure condițiile optime de depozitare a acestora in sistem de siguranța. In acest sens, ar fi trebuit sa procedeze la instalarea dotărilor de prevenire si stingere a incendiilor.
Din acest punct de vedere, neîndeplinirea de către Amira a obligațiilor legale de prevenire si stingere a incendiilor constituie o culpa a acesteia in prorogarea incendiului. Aceasta culpa este o cauza exonerativă de răspundere, instanța fiind obligata sa reconsidere întinderea prejudiciului solicitat de către Amira precum si cauzele acestuia.
Lipsa mijloacelor de prevenire si stingere a incendiilor in hala proprietatea Amira este stablilită prin Raportul de constatare tehnica, depus in probațiune chiar de către aceasta, in dovedirea propriilor pretenții.
Din acest punct de vedere, nu i se poate permite Amira invocarea propriei culpe in neconformarea cu masurile elementare de protecție si stingere a incendiilor pentru a-si acoperi un prejudiciu la care in mod indubitabil a contribuit.
Mai mult, in condițiile in care Amira are o parte din vina propagării incendiului, deoarece nu a luat masurile elementare de prevenire si stingere a incendiilor, instanța de judecata, in temeiul rolului activ si in temeiul principiului echității ar fi trebuit sa procedeze la o diminuare a pretențiilor solicitate, proporțional cu vina Amira la propagarea incendiului.
Recurenta a arătat că sentința recurata este netemeinica, deoarece instanța nu a ținut cont de faptul ca Amira nu a dovedit existenta legăturii de cauzalitate, ntre fapta alegat ilicita si prejudiciul creat.
Mai mult, este inadmisibil ca Amira sa își invoce propria culpa pentru a solicita obligarea S&- la repararea prejudiciului.
În ceea ce privește vinovăția autorului faptei ilicite, recurenta a arătat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, Amira avea obligația dovedirii vinovăției autorului faptei presupus ilicita. Numai daca sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale in persoana autorului direct al faptei, se poate angaja răspunderea celui chemat de lege sa răspundă civilmente pentru autor, in speța comitentul S&-.
Astfel, S&- răspunde numai in calitate de garant al autorului faptei prejudiciabile, pentru asigura compensare prejudiciului suferit de victima. S&-, in calitate de persoana chemata sa răspundă pentru prepus, are dreptul de a solicita de la acesta recuperarea prejudiciului care i-a fost cauzat prin aceea ca a indemnizat victima;
De asemenea, S&- nu are cum sa exercite o astfel de acțiune in regres in condițiile in care a fost obligata sa răspundă pentru un prepus neidentificat, era imperativ necesar, pentru ca victima sa obțină reparația prejudiciului, sa se identifice autorul/autorii direcți ai faptei ilicite si sa se verifice îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale in persoana acestora înainte de a fi obligata S&- sa răspundă in calitate de comitent.
Amira nu a determinat nici măcar persoana/persoanele vinovate de comiterea faptei alegat ilicite, in sensul ca nu s-a stabilit in cadrul procesului cine este autorul direct al faptei ilicite.
În condițiile in care răspunderea comitentului pentru prepus este una indirecta si victima nu a putut dovedi culpa acestuia, acțiunea urmează a fi respinsa ca netemeinica.
Amira nici măcar nu a indicat generic unul sau mai multe nume, in sensul identificării autorului direct al presupusei faptei.
În aceste condiții, nu se pot verifica in persoana autorului direct îndeplinirea tuturor condițiilor angajării răspunderii civile, prin urmare nu poate fi angajata nici răspunderea S&- in calitate de comitent responsabil civilmente pentru prepusii săi.
De asemenea, S&- nu poate fi obligata la repararea prejudiciului nici pe baza angajării răspunderii civile delictuale persoanei juridice - S&- SRL.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului, arătând în motivare că recurenta susține că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece în cauză nu a fost dovedită întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce privește prejudiciul, recurenta arată că acesta nu are caracter cert, deoarece pe de o parte, întinderea prejudiciului a fost stabilită în mod diferit de către pompieri prin Raportul tehnic și de către subscrisa societate prin procesul verbal de inventariere. Pe de altă parte, recurenta mai arată că în Raportul tehnic cantitatea de gresie si faianță este exprimată în paleți, iar în procesul verbal de inventariere în
În realitate, atât în procesul verbal de inventariere cât și în procesul verbal de intervenție întocmit de Detașamentul Pompieri C N, cantitatea de gresie și faianță distrusă prin incendiu a fost indicată în
Într-adevăr din procesul verbal al pompierilor rezultă o cantitate de gresie și faianță distrusă de 10.550. iar din procesul verbal de inventariere rezultă o cantitate de 11.462. gresie și faianță. Aceasta diferență este dată de faptul că după întocmirea raportului tehnic s-a constatat degradarea a încă 912. de gresie.
Doar prin inventarul societății s-a putut stabili cu certitudine acest aspect, respectiv cantitatea de gresie și faianță afectată de incendiu.
La efectuarea inventarului a fost invitat și un reprezentant al societății recurente, însă, acesta a refuzat sa semneze procesul verbal de inventariere, motivând prin aceea că nu se poate exprima personal asupra pagubei. Contravaloarea acestor pagube precum si coroborarea preț cantitate s-au dovedit în cauza cu facturile fiscale existente la dosarul cauzei.
Instanța a reținut în mod corect, că prejudiciul a fost determinat prin coroborarea inventarului cu raportul tehnic întocmit de pompieri și a fost dovedit prin facturile cu care a fost achiziționată marfa, facturi depuse la dosarul cauzei.
Intimata a mai arătat că recurenta a susținut că nu a dovedit că marfa distrusa se afla depozitată în hala in care a izbucnit incendiul, la momentul incendiului. Nici aceasta afirmație nu poate fi primită, deoarece acest aspect a fost dovedit, așa cum corect a reținut si instanța de fond, prin raportul tehnic întocmit de pompieri, din care reiese, că au ars aproximativ 50 kg folie polietilenă, 30 kg de carton și s-au deteriorat aproximativ 100 de europaleți gresie și faianță, fiind salvați alți 200 de europaleți cu gresie și faianță.
Pe de altă parte, au fost depuse la dosarul cauzei fotografii care prezintă marfa arsă din hala unde au fost depozitate, fotografii care nu pot fi contestate.
Recurenta susține că instanța a administrat defectuos probele în dosar, deoarece s-au reținut simple alegații ale intimatei, fără să administreze vreo probă, cu excepția procesului verbal de inventariere.
În realitate, instanța a reținut corect întreaga stare de fapt, coroborând probele administrate în cauză, care nu au constat numai în alegațiile subscrisei. Astfel, s-au depus la dosarul cauzei rocesul p. verbal de intervenție nr. 194/08.08.2006, întocmit de detașamentul Pompieri C N, de unde reiese că s-au deteriorat în urma incendiului 10.550. de gresie și faianță, procesul verbal de inventariere nr. 1004/10.0.8.2006, de unde reiese că s-au deteriorat în urma incendiului 11.462. de gresie și faianță, diferența dintre cele doua procese verbal fiind motivată anterior, aportul tehnic întocmit de Inspectoratul pentru situații de urgență al județului, otografii făcute imediat după stingerea incendiului, din care reiese cu puterea evidenței că s-au deteriorat un număr mare de paleți cu gresie și faianță.
Având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, instanța a procedat în mod corect la coroborarea și aprecierea probelor, reținând starea de fapt corectă.
Recurenta mai arată, citând trunchiat un autor că rolul determinării momentului la dreptul de creanță este plenar și că acel moment coincide cu pronunțarea unei hotărâri definitive. Mai arată că îi lipsește creanței caracterului cert, lichid si exigibil.
Aceste precizări ale recurentei, rămân fără relevanță juridica, deoarece acest caracter al creanței nu se constituie intr-o condiție a răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, parafrazând același autor, dobânzile aferente prejudiciului creat prin fapta ilicită, pot fi cerute din momentul pronunțării unei hotărâri definitive, până la plata efectivă. Același autor subliniază că cel puțin atunci când prejudiciul are de la început un caracter pecuniar, dobânzile ar fi necesar să se acorde de la data când prejudiciul a devenit cert, cu titlul de lucram cessans, în speță data de 10.08.2006.
Pe de altă parte, ceea ce este esențial în prezenta cauză se constituie în momentul nașterii obligației de reparare a prejudiciului, care este momentul în care sunt întrunite toate condițiile răspunderii delictuale, și nicidecum nu prezintă interes momentul în care prejudiciul se transformă într-un drept de creanță cert, lichid și exigibil. Acest aspect prezintă importanță in faza ultimă a procesului civil și anume executarea.
Așa fiind, susținerea recurentei nu poate fi primita, prejudiciul fiind unul determinat.
n ceea ce privește fapta ilicită, recurenta arată că nu a produs nici o încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, din moment ce își exercita dreptul de proprietate, care este un drept absolut.
Prin activitatea recurentei de dezafectare a unor instalații a fost cauzat un incendiu în urma căruia intimata a suferit un prejudiciu, pe care l-a dovedit prin întreg ansamblul probator. Rezultă cu puterea evidenței că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra materialelor distruse, prin aceea că dreptul de proprietate al subscrisei societăți a fost golit de conținut, fiind imposibilă folosința sau dispoziția asupra bunurilor deteriorate.
S-a mai arătat că recurenta arată că pretențiile intimatei se bazează pe o serie de prezumții referitor la activitatea S&- care a fost săvârșită de o asemenea manieră încât se constituie într-o faptă ilicită.
În opinia recurentei inclusiv Raportul tehnic al pompierilor este un șir de prezumții. în acest sens mai arată că nu sunt admisibile un șir de prezumții, una derivând din alta pentru a dovedi un fapt greu, imposibil de dovedit.
Relativ la condiția raportului de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile delictuale, intimata a arătat că recurenta susține că nici aceasta nu este îndeplinită raportat la inexistența faptei ilicite.
Recurenta reproșează instanței de fond faptul că nu a ținut cont de neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 307/2006 și că neîndeplinirea acestor obligații se constituie într-o cauză exonerativă pentru recurentă.
În realitate, hala în care s-a produs incendiul era la acel moment în proprietatea recurentei, așa încât neîndeplinirea acestor obligații îi este imputabilă acesteia. Pe de altă parte instalația de stingere tip "sprinkler" era scoasă din funcțiune deoarece însăși recurenta prin angajații acesteia procedau la dezafectarea acestor instalații. Cele două hale aveau o instalație comună de apărare împotriva incendiilor, comunicând tocmai prin aceste instalații. Acest aspect reiese din declarația martorului, care a arătat că instalațiile care se dezafectau constau în niște țevi cu diametru de 30- 40 cm, destinate în trecut la apărarea împotriva incendiilor.
Țevile despre care s-a vorbit treceau dintr-o încăpere în alta și erau amplasate pe perete.
Din raportul tehnic de la dosarul cauzei, reiese că existau mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor, cum ar fi stingătoarele portabile de incendiu de tip P6.
Intimata a mai susținut că având în vedere considerentele expuse anterior, și-a îndeplinit obligațiile impuse de Legea nr. 307/2006, cea care nu si-a îndeplinit aceste obligații fiind chiar recurenta.
Recurenta susține că este tehnic imposibil ca incendiul să fi fost cauzat de muncitorii acesteia, deoarece singurul mod de comunicare dintre cele două hale erau niște orificii de 2- 3 cm. Aceste susțineri sunt suport probator, fiind contrazise chiar de raportul tehnic întocmit de pompieri, precum și de declarațiile martorilor audiați de instanța fondului.
Instanța fondului, în mod corect, a reținut că împrejurarea determinată a producerii incendiului a fost executarea operațiunilor de tăiere cu flacără a țevii care traverseză peretele între fostul atelier de vopsitorie a modelăriei și depozitul în care a apărut incendiul.
Cât privește vinovăția autorului faptei ilicite și identificarea autorului faptei ilicite, intimata a arătat că a dovedit prin probele administrate la dosarul cauzei că mai mulți muncitori ai S&- au procedat la dezafectarea unor instalații prin tăiere cu flacără, activitate care a cauzat incendiul.
Totodată a dovedit și vinovăția acestora. Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, s-a dovedit și existența raportului de prepușenie dintre recurentă și muncitorii care executau acele activități. Faptul că nu a indicat exact persoana care a cauzat prejudiciul nu prezintă interes pentru prezenta cauză și nici pentru subscrisa intimată. Cea care trebuie să depună diligentele pentru identificarea muncitorului vinovat, este tocmai recurenta, pentru a se putea îndrepta cu acțiune în regres împotriva acestuia și nicidecum intimata.
Persoana vinovată este cel puțin identificabilă raportat la declarațiile martorului.
Pe lângă îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, sunt îndeplinite și condițiile suplimentare prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale indirecte a comitentului pentru prepusul său.
Împotriva susținerilor recurentei, între aceasta și muncitori a existat la momentul producerii pagubei un raport de prepușenie, aceștia au acționat în cadrul funcțiilor încredințate de comitent-societatea recurentă și a fost dovedită culpa prepușilor.
Cu toate că recurenta nu recunoaște existența vreunui raport de prepușenie între muncitorii care acționau în interiorul halei-proprietatea pârâtei pentru dezafectarea instalațiilor, este improbabil ca muncitorii să fi acționat fără acordul societății sau împotriva voinței acesteia.
Recurenta a arătat că acei muncitori nu erau angajați de către societate, dar acest fapt nu exclude răspunderea sa delictuală, contractul de muncă, nefiind singurul izvor al raportului de prepușenie. Existența raportului de prepușenie a fost dovedită atât prin audierea martorilor propuși în cauză de subscrisa societate, cât și prin cei propuși de societatea recurentă. Reiese cu puterea evidenței că muncitorii au procedat la dezafectarea instalațiilor prin tăiere cu aparatul de sudură, la cererea societății recurente.
Culpa comitenților a fost dovedită prin întreg ansamblul probator administrat în cauză: declarația martorului, care a arătat că scânteile produse de aparatul de sudură au căzut peste paleții reclamantei, producându-se astfel incendiul. Martorul a arătat că la data producerii incendiului în discuție lucra la - S&- SRL de aproximativ o săptămână fără să fie angajatul acesteia. munca prestată consta în tăierea materialelor de fier cu aparatul de sudură.
Intimata arată că față de probele administrate în cauză și față de dovedirea îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de codul civil, este fără putință de tăgadă că recurenta este datoare a plăti prejudiciul suferit de intimată, prejudiciu care se datorează culpei muncitorilor, aceștia acționând în hala recurentei în baza unui raport de prepușenie.
Analizând apelul, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta - COM SRL a solicitat obligarea pârâtei - S & - SRL la plata sumei de 323.403,92 lei plus TVA, cu dobânda legală de la data de 08.08.2006 și până la data plății efective.
Față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiunea în pretenții, al cărei obiect depășește valoarea de 100.000 lei, tribunalul constată că în speță sunt incidente disp. art. 2 pct. 1 lit. a pr.civ. potrivit cărora procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei se judecă în primă instanță de către tribunal.
Caracterul comercial al acțiunii judecate în primă instanță de Judecătoria Cluj N, este indiscutabil în raport de calitatea de comerciant al ambelor părți împrocesuate precum și în raport de disp. art. 4.com. și art. 7.com.
Așadar, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată precum și natura comercială a litigiului, atrag competența de soluționare în primă instanță a tribunalului specializat, perspectivă din care, hotărârea pronunțată de Judecătoria Cluj N este nelegală, fiind încălcate dispozițiile legale mai sus citate, cu privire la competența materială de soluționare a litigiului.
Față de considerentele reținute, în temeiul disp. art. 297 alin.2 pr.civ. tribunalul a admis apelul declarat de apelanta - S & - SRL, a anulat în întregime sentința atacată și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță.
II. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta COM, O, solicitând admiterea recursului în baza art. 312 al. 3 și 6.pr.civ. casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului instanței competente Tribunalul Cluj Secția Civilă.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că prin Decizia Comercială nr. 2/ A/2009 Tribunalul Comercial Cluja admis apelul declarat de apelanta S&- împotriva Sentinței Civile nr. 13878/10.12.2008 a Judecătoriei Cluj N, pe care a anulat-o în întregime și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță. Această soluție a fost motivată de faptul că acțiunea în pretenții formulată de subscrisa are un caracter comercial și că obiectul cererii depășește valoarea de 100.000 lei, fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 2 pct.1 lit. a pr.civ, potrivit căruia procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei se judecă în primă instanță de către tribunal. Tribunalul Comerciala subliniat caracterul comercial al acțiunii judecate în primă instanță de Judecătoria Cluj N, făcând referire la calitatea de comerciant al ambelor părți împrocesuate, precum și în raport de disp. art.4 și art. 7.com.
Hotărârea atacată este dată cu încălcarea mai multor dispoziții legale, precum și cu încălcarea mai multor principii guvernatoare ale dreptului procesual civil.
1. Societatea a înregistrat acțiunea în pretenții care a făcut obiectul prezentului dosar la Tribunalul Comercial Cluj sub nr-.
Societatea pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale a instanței,raportat la prevederile art. 2 pct. 1 din pr.civ. excepție care a fost admisă de Tribunalul Comercial prin încheierea nr. 3018/2007, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj N, a sesizat conflictul negativ de competență și a trimis cauza la Curtea de Apel Cluj pentru soluționarea lui.
Prin încheierea Civilă nr. 95/2007, pronunțată în dosar nr-, Curtea de Apel Cluja respins cererea prin care a fost sesizată cu rezolvarea conflictului negativ de competență și constatând inexistența lui a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Cluj N în vederea continuării judecății.
Hotărârea Curții de Apel Cluj prin care s-a pronunțat asupra inexistenței conflictului negativ de competență și asupra competenței Judecătoriei Cluj N, a rămas irevocabilă prin ne exercitarea recursului În termenul prevăzut de art. 158 al 3.pr.civ.
Admiterea de către Tribunalul Comercial Cluja excepției de necompetentă materială prin încheierea nr. 3018/2007 a produs următoarele consecințe juridice:
- dezinvestirea instanței care a admis excepția
- existenta puterii de lucru judecat față de instanța care se dezinvestește
Având în vedere aceste consecințe, reiese că excepția invocată de către pârât în fața instanței de apel, respectiv că instanța competentă este tocmai Tribunalul Comercial, a cărui competență a contestat-o anterior, nu poate fi admisă chiar numai raportându-ne la puterea de lucru judecat.
Așa fiind, odată ce această excepție a fost pusă în discuția părților, a fost admisă și instanța comercială s-a dezinvestit, rezultă cu puterea evidenței că aceasta nu are competența materială de a judeca În primă instanță cauza dedusă judecății.
Tribunalul Comercial Cluja nesocotit efectele puterii de judecat și a admis excepția invocată.
Instanța competentă - Judecătoria Cluj -N - a soluționat în primă instanță cauza dedusă judecății, pronunțându-se prin Sentința Civilă nr. 13878/2008 din dosar nr-. Această hotărâre a fost atacată cu apel care a fost soluționat de către Tribunalul Comercial Cluj, instanță specializată, care nu are competența materială să judece ca instanță de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor civile pronunțate de judecătorii În primă instanță. Competenta materială. în acest caz îi revine Tribunalului Cluj, conform act. 2. pct. 2.pr.civ.
Raportat la articolele legale evocate, înțelege să invocăm excepția necompetenței materiale a Tribunalului Comercial ca instanță de apel, să judece apelul declarat Împotriva unei hotărâri dată În primă instanță de către Judecătoria Cluj -N, într-o cauză civilă.
Având în vedere cele expuse anterior, rezultă că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 3.pr.civ. hotărârea fiind dată de către Tribunalul Comercial Cluj cu Încălcarea competenței materiale. Hotărârea atacată se impune a fi casată, cu consecința trimiterii spre rejudecarea apelului instanței competente - Tribunalul Cluj Secția Civilă
2. Pentru aprecierea instanței competente material să judece un litigiu, trebuie avut în vedere un criteriu principal, obiectiv, respectiv -natura litigiului -la care uneori sunt asociate alte criterii subsidiare de determinare: importanța sau valoarea interesului alegat, calitatea părților și urgența. Astfel, primul criteriu și cel mai important în funcție de care este determinată competența materială a instanțelor, estenatura litigiului.În acest sens se pronunță și prof univ dr., în lucrareaTratat de Procedură Civilă,vol.1, Editura, B, 2005, p. 367-395.
Acțiunea introductivă de instanță are ca și obiect pretenții determinate de aplicarea În cauză arăspunderii civile delictuale.Faptul că atât rec1amantul cât și pârâtul sunt societăți comerciale, nu prezintă importantă. raportat la natura litigiului civil și la faptul că acest litigiu nu s-a născut datorită raporturilor comerciale dintre părți, ci datorită unui fapt ilicit producător de prejudicii.
De altfel, chiar Codul comercial în art. 4 exclude din sfera faptelor de comerț, faptele care sunt de natură civilă.
Așa fiind, competența materială pentru judecarea prezentei cauze în primă instanță, raportat la natura litigiului - răspunderea civilă delictuală revine judecătoriei, în conformitate cu art. 1, al. 1.pr.civ. și raportat la art. 21it b pr.civ.
Prin decizia atacată, Tribunalul Comercial Cluj . dispozițiile imperative ale pr.civ, precum și dispozițiile imperative ale Codului comercial, găsindu-și astfel aplicare motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9, cu consecința casării și trimiterii spre rejudecarea apelului instanței competente Tribunalul Cluj Secția Civilă -.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate ca fiind nelegală și pronunțată de o instanță necompetentă și să se dispună trimiterea spre rejudecare a apelului, instanței competente - Tribunalul Cluj Secția Civilă.
III. Prin întâmpinarea depusă de intimata - S & - SRL C-N, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a recursului formulat de recurenta - COM SRL, cu consecința menținerii în totalitate a Deciziei comerciale atacate, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
1. Cu privire la critica ce se axează pe încălcarea competenței de soluționare a apelului și care se înscrie în dispozițiile art. 304 pct. 3.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Strict din punct de vedere formal dacă o cauză are o anumită natură juridică în funcție de care i se stabilesc a fi aplicabile normele juridice de drept material și procesual și implicit normele de competență se va judeca în primă instanță și în căile de atac de către jurisdicțiile care primesc competență în funcție de astfel de analize, indiferenta dacă, spre pildă, în cadrul controlului judiciar se stabilește contrariul.
Altfel spus, dacă cauza are natură eminamente civilă și în felul acesteia este judecată de prima instanță calea de ataca se va judeca de jurisdicțiile similare stabilite pe aceleași criterii ce relevă de natura cauzei. Numai în situația în care pe parcursul analizei căii de atac dacă se va observa că natura litigiului a fost greșit stabilită se va decide în ce manieră este incident art. 304 pct. 3.pr.civ. și în caz afirmativ jurisdicția din calea de atac, va casa respectiva hotărâre și va reține ori va trimite cauza instanței competente după distincțiile operate de art. 312 alin. 6 și alin. 7.pr.civ.
Prin urmare, cercetând speța de față, Curtea observă că într-o primă etapă acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată la jurisdicția comercială specializată, recte Tribunalul Comercial Cluj, care socotind că este necompetent din punct de vedere material, cauza având natură civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj -N, ca jurisdicție de drept comun în materie civilă.
A mai constat, totodată, în mod eronat, așa cum s-a dovedit ulterior printr-o sentință a Curții de Apel Cluj că s-ar fi ivit în fața Tribunalului Comercial un conflict negativ de competență între acesta și Judecătoria Cluj -N, conflict degajat ca urmare a simplei declinări de competență unidirecționale.
În sfârșit, Curtea constată că Judecătoria Cluj -N a judecat pricina în primă instanță ca o jurisdicție civilă, aplicând normele de drept comun în materie civilă, astfel încât calea de atac împotriva acestei sentințe ar fi trebui judecată de o instanță civilă și deci nu de jurisdicția specializată în materie comercială, chiar dacă analizând calea de atac s-ar fi ajuns la concluzia că Judecătoria a pronunțat o soluție cu încălcarea normelor de competență materială.
Cu toate acestea, Curtea reține că decizia instanței de apel - Tribunalul Comercial Cluj - este legală prin finalitatea la care aceasta a ajuns urmare judecării apelului și statuării asupra nelegalei învestirii a Judecătoriei.
O problemă juridică de competență și de compunere a Tribunalului Cluj care se intercalează în această discuție este aceea dacă această jurisdicție are competență de a statua în apel și în caz afirmativ în ce compunere.
Tribunalul Comercial Cluj este un tribunal specializat instituit prin Legea de organizare judiciară și au regimul juridic prevăzut la art. 2 alin. 2 lit. d) corelat cu prevederile art. 37 rap. la art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004).
Așa fiind, dacă admitem că anterior secția comercială a tribunalului a avut competența de a statua în apel trebuie să admitem că această competență a fost preluată și de tribunalul specializat odată cu cauzele aflate pe rol conform prevederilor art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004.
Din această perspectivă, se poate susține fără teama de a greși că tribunalul specializat poate statua în primă instanță, în apel și recurs, după distincțiile pe care le operează legea procesual civilă în materia secției comerciale a tribunalelor clasice (art. 2 pct. 1 lit. a ), art. 2 pct. 2, pct.3 și pct. 4.pr.civ.).
Pe de altă parte, în materia compunerii completurilor de judecată, în lipsă de alte dispoziții de excepție ori derogatorii, se urmează dispozițiile de drept comun în materie, respectiv prevederile art. 54 din Legea nr. 304/2004.
2. doua chestiune asupra căreia urmează a se pronunța Curtea și care decurge din statuările efectuate cu prilejul analizei primei chestiuni, care vizează totodată și examinarea motivului de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9.pr.civ, rezidă în aceea a deslușirii naturii cauzei de față și a împrejurării dacă există autoritate de lucru judecat raportat la stabilirea competenței materiale.
În primul rând, chestiunea de a ști dacă față de încheierea comercială nr. 3018 din 19 iunie 2007 Tribunalului Comercial Cluj, aceeași instanță învestită în apel ar fi trebuit să rețină autoritatea de lucru judecat raportat la împrejurarea că jurisdicția comercială s-a dezînvestit de judecarea pricinii statuând că aceasta are natură pur civilă.
2.1. Chestiunea juridică nu rezidă în reținerea formală existenței autorității de lucru judecat deoarece nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1201.civ. corelat cu art. 166.pr.civ.
Pentru a exista lucru judecat, dedus într-un proces din hotărârea pronunțată anterior, potrivit art. 1201.civ. trebuie să existe tripla identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect și de cază. Totodată, este necesar ca prima hotărâre, rămasă irevocabilă, să fi rezolvat în fond procesul dintre părți. Atunci când însă prin prima hotărâre sa rezolvat procesul pe considerații procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate, este evident că existența unei astfel de hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni sau reiterarea aceleiași chestiuni într-un lat proces.
Trebuie să notăm strict cu privire la cauza pendinte, că hotărârea ce cuprinde soluția de declinare nu a fost atacată cu recurs, că aceasta nu a fost verificată nici pe calea specifică a regulatorului de competență și deci fondul chestiunii juridice a competenței nu a fost tranșat.
Dacă am admite că printr-un simplu declinator de competență s-ar tranșa definitiv și irevocabil problema competenței materiale am ajunge să negăm valoarea regulatorului de competență ce presupune declinări reciproce între instanțe și pe de altă parte am sustrage de la controlul judiciar o astfle de chestiune negând astfel valoarea și importanța motivului de casare prev. la art. 304 pct. 3.pr.civ. ceea ce este evident inadmisibil. Și este așa, deoarece competența materială nu este numai o chestiune punctuală într-o cauză în care părțile sunt în dispută ci aceasta este o instituție juridică procesuală de capitală importanță atât pentru părți și participanții la procedură în general, inclusiv pentru judecător, cât și pentru ordinea de drept în ansamblu.
Drept urmare, Tribunalul Comercial Cluj, acționând ca instanță de apel în baza prerogativei ce decurge din controlul judiciar a avut posibilitatea legală de a statua dacă sentința dată de prima jurisdicție este pronunțată cu respectarea normelor legale imperative în materia competenței materiale, fără să existe vreun impediment legal care să împiedice jurisdicția de apel să analizeze legalitatea sentinței din această perspectivă.
Așa fiind, Curtea constată că instanța de apel a procedat corect la soluționarea apelului reținând ca posibilă analizarea în cadrul judecării acestuia a motivului de apel ce viza respectarea de către prima instanță a normelor legale în sfera competenței materiale.
2.2. Cu referire la stabilirea naturii juridice a cauzei, aflată în conexiune cu analiza motivului de apel dezvoltat mai sus, Curtea reține următoarele:
Curtea constată că jurisdicția comercială de apel și-a fundamentat soluția pe teza în conformitate cu care litigiul de față este comercial, argumentând convingător că natura comercială a acțiunii rezolvate în primă instanță de Judecătorie este indiscutabilă în raport de calitatea de comerciant a ambelor părți litigante, ținându-se totodată seama și de dispozițiile art. 4.com și art. 7 din același cod și mai apoi că prin prisma valorii obiectului cererii de chemare în judecată atrage competența de primă instanță a jurisdicției specializate în materie comercială.
Curtea reține că nicio lege cadru procesuală și nicio altă dispoziție de ordin material ori special procesual nu evidențiază cu pregnanță monopolul jurisdicțiilor civile de drept comun în situația în care este vorba despre o acțiune ce vizează repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și prejudiciabilă.
Neexistând niciun astfel de monopol, Curtea apreciază că natura contenciosului și implicit a procedurii aplicabile este dată de natura raportului juridic de drept material care a generat conflictul.
Afirmativ, din actele dosarului, reiese că litigiul se grefează pe un raport juridic obligațional născut ca urmare a săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite și prejudiciabile care a avut ca urmări deteriorarea punctului de lucru deținut de către reclamantă.
Fapta ilicită și prejudiciabilă generatoare de răspundere civilă delictuală poate fi săvârșită atât de persoane fizice cât și de cele juridice. Așa fiind, o faptă ilicită și prejudiciabilă poate fi săvârșită în egală măsură și de un comerciant persoană fizică ori juridică în cadrul exercitării activității de comerț.
Daca în cadrul exercitării activității de comerț, comerciantul săvârșește o faptă ilicită care cauzează altuia vătămarea unor drepturi patrimoniale (dreptul de prorpietate asupra unor bunuri imobile sau mobile), conflictul are la bază nașterea unui raport obligațional în care debitorul, comerciantul autor al ilicitului, este obligat să repare creditorului, persoana fizică ori juridică vătămată, prejudiciul astfel cauzat.
În această situație ilicitul este de natură comercială deoarece fapta a fost săvârșită de comerciant în executarea activității sale obișnuite. În această manieră se poate înțelege aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 și 56 din Codul comercial.
Este real că potrivit art. 1 alin. 2 din Codul comercial, în activitatea comercială se aplică legea comercială iar unde aceasta nu dispune se aplică legea civilă.
Cu toate acestea, dispozițiile art. 4 din Codul comercial instituie prezumția relativă că toate actele sau faptele săvârșite de comerciant au natură comercială cu două excepții: dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.
Trebuie să reamintim că natura civilă nu este de esența raportului juridic de reparație și că este posibil ca răspunderea patrimonială să fie activată și ca urmare a săvârșirii de către comerciant a unei fapte ilicite. În acest caz răspunderea patrimonială este impregnată de natura raportului juridic dintre comerciantul autor al pagubei și persoana vătămată, raport care fie se înscrie în art. 4 în măsura în care și persoana vătămată este comerciant, fie în art. 56 dacă aceasta din urmă nu are calitatea de comerciant.
În ambele ipoteze, asupra raportului obligațional de reparație acționează legea comercială iar conflictul generat de acest raport este supus jurisdicției comerciale.
Așa fiind, natura comercială a activității ilicite a comerciantului influențează natura raportului obligațional și implicit natura raportului de drept procesual precum și competența materială de a tranșa un astfel de raport.
Raportat la aceste elemente precum și la valoarea obiectului cererii, corect a decis instanța de apel că litigiul este de competența de primă instanță a tribunalului specializat în materie comercială și că pentru a se da afect unor asemenea statuări este necesar ca în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. 2 fraza I pr.civ. să se admită apelul cu consecința anulării în întregime a sentinței primei instanțe și a reținerii spre judecare în primă instanță a pricinii.
Așa fiind motivele de recurs grefate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9.pr.civ. nu au fost găsite întemeiate și, ca o consecință, în temeiul art. 312.pr.civ. Curtea urmează a respinge ca nefundat recursul cu consecința menținerii în întregime a deciziei din apel.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta - COM SRL O, împotriva deciziei comerciale nr. 2/A din 2 martie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - - - ---
Red./Dact./
4 ex/12.11.2009
Jud. apel: și
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Monica Diaconescu, Radu Rareș
