Spete pretentii comerciale. Decizia 275/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 275/
Ședința publică din 21 martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR 1: Nemenționat
Judecător
Grefier
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul cu domiciliul în comuna, sat, nr. 161 județul M, împotriva sentinței nr. 3444 din 22 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Mureș.
În lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
dezbaterilor și susținerile asupra recursului declarat sunt cuprinse în încheierea de ședință di data de 18 martie 2008, dată la care s-a amânat pronunțarea pentru azi, 21 martie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Prin sentința nr. 3444/22 decembrie 2003 Tribunalului Mureș, dos. nr. 879/2003, a fost admisă în parte acțiunea comercială formulată de reclamanta " " în contradictoriu cu pârâtul și a obligat pârâtul la plata sumei de 21.960.000 lei ROL către reclamantă cu titlu de preț marfă vândută și dobândă legală comercială aferentă începând cu data de 20 mai 1999 până la plata efectivă.
De asemenea, a obligat pârâtul și la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.013.500 lei ROL.
A respins excepțiile de inadmisibilitate și, respectiv, prescripția exctinctivă invocată de pârâta "" prin reprezentantul.
A respins ca nefondată acțiunea reclamantului îndreptată împotriva acestei asociații familiale.
Pentru a pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că inițial, prin sentința civilă nr. 889/07.06.1999 pronunțată de Judecătoria Reghin, dos. nr. 979/1999 a fost admisă excepția necompetenței materiale în favoarea Tribunalului Mureș, iar această ultimă instanță prin sentința nr. 193/10.02.2000, dos. nr. 3667/1999, a admis acțiunea reclamantei. Însă, această hotărâre a fost desființată prin decizia nr. 708/A/20.11.2000 a Curții de Apel Tg. - M, dos. nr. 582/2000/E dispunând rejudecarea cauzei de către Tribunalul Mureș.
Instanța de fond, arată în considerentele hotărârii atacate, reține că au fost invocate două excepții, respectiv a inadmisibilității și a prescripției exctinctive, excepții pe care instanța de fond le-a respins ca nefondate argumentând că prescripția extinctivă a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată. În ce privește excepția inadmisibilității, legată de neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii, instanța reține că textul art. 720 Cod procedură civilă a fost introdus după formularea acțiunii introductive, astfel că nu pot fi invocate în speța de față.
În legătură cu extinderea cadrului procesual făcut de reclamantă, prin precizarea de acțiune făcută la data de 26.03.2003, prima instanță a respins această cerere în temeiul art. 132 Cod procedură civilă, în sensul că extinderea nu mai este posibilă ulterior primei zile de înfățișare.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a constatat, în aceleași considerente ale hotărârii atacate, că între reclamantă și pârâtul au existat relații comerciale având ca obiect vânzarea de material lemnos, acte comreciale ce s-au desfășurat.
În baza unor relații bazate pe încredere, instanța de fond argumentând că administratorul reclamantei și pârâtul fiind rude (afini de gradul IV), reclamanta preda material lemnos pârâtului fără ca plata acestui material să se facă imediat, iar ulterior se factura marfa și se plătea, lucru care s-a întâmplat și cu vânzarea celor 36 mc lemn fag, material ce a fost încărcat în două camioane conduse de șoferii și, așa cum rezultă din declarațiile extrajudiciare (date în fața organelor de poliție). De asemenea, instanța de fond reține că predarea materialului în cauză a fost dovedită și cu declarațiile martorilor și, date în fața instanței, martori ce au efectuat lucrările de fasonare a buștenilor cumpărați de pârât.
În ce privește faptul că operațiunea comercială nu a fost înregistrată în contabilitatea reclamantei, prin faptul că nu a fost emis avizul de expediție prevăzut de nr.HG 379/1993, instanța reține că s-au efectuat cercetări penale, finalizate prin rezoluția din 21.10.2002. Potrivit art. 46 Cod comercial, instanța de fond consideră că probele de la dosar demonstrează că operațiunea comercială a avut loc, iar suma pe care pârâtul o datorează reclamantei este cea reflectată de factura din 10.05.1999 pentru suma de 21.960.000 lei ROL.
În ce privește acțiunea îndreptată împotriva "" instanța pe motiv că nu a constatat vreo relație comercială între reclamantă și această parte, a respins capătul de cerere ca nefondat.
Prin decizia nr. 46/A/16.03.2004 a Curții de Apel Tg. - M s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâtul.
Această ultimă decizie, însă, a fost casată conform deciziei nr. 3935/04.12.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin admiterea recursului și, ca urmare, s-a dispus trimiterea cauzei Curții de Apel Tg. - M pentru soluționarea recursului.
În considerentele deciziei instanței supreme se arată, în esență, la data la care la care Tribunalul Mureșa pronunțat hotărârea atacată era în vigoare dispozițiile art. 282 Cod procedură civilă introdus prin nr.OUG 138/2000 în forma sa inițială, text în raport cu care, arată instanța supremă, hotărârile judecătorești date în primă instanță privind, printre altele, obligații de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la 200.000.000 lei ROL inclusiv nu erau supuse apelului. Astfel, în raport cu valoarea litigiului calea de atac era cea extraordinară a recursului și nu a apelului.
Așadar, instanța constată că este sesizată, derivat, cu recursul pârâtului, care solicită ca prin admiterea acestei căi de atac în final să fie respinsă acțiunea introductivă de instanță. În motivele acestei căi de atac, cuprinse în dosarul nr- al Curții de Apel Tg. - M, pe care acesta și le-a susținut și cu ocazia dezbaterilor în fața prezentei instanței, pârâtul consideră nelegală și netemeinică hotărârea atacată. În fapt, pârâtul susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză. În acest sens, pârâtul arată că nu a existat o convenție comercială între părți cu privire la cantitatea de 36 mc în luna septembrie 1998 și că, de fapt, ultima cantitate de material lemnos a fost achiziționată la data de 27.08.1998 cu factura nr. -. În continuare, pârâtul arată că factura a fost întocmită după intentarea acțiunii introductive de instanță, iar avizul de expediție al materialului lemnos cu nr. -/20.09.1998 a fost întocmit într-o zi de duminică fără însă să poarte semnătura de primire a materialului lemnos la recepționare a pârâtului, cu atât mai mult cu cât acest ultim document nu poartă număr de înregistrare iar ancheta penală, cu privire la acest aviz, a stabilit că la data de 20.09.1998 nu a fost efectuat niciun transport de material lemnos de către reclamantă. În ce privește declarațiile martorului, pârâta relevă că acestea sunt contradictorii.
De menționat că prin încheierea din 1 februarie 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție, din dosar nr. 6505/2004 ( 29), s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, reținând că există o cauză penală, privind infracțiuni de mărturie mincinoasă față de martorii și, martori audiați și de către prima instanță, dar și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ce ar fi fost comisă de administratorul reclamantei privind avizele nr. -/20.09.1998 și nr. -/20.09.1998, precum și aceeași infracțiune de fals pentru factura cu nr. -/10.05.1999.
Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, aflată în același dosar ( 39 - 41) s-a dispus, pentru faptele care au stat și la originea suspendării dispuse de instanța supremă, scoaterea de sub urmărire penală a celor doi martori, dar și a administratorului reclamantei. în considerentele acestei rezoluții, însă, se arată că cei doi martori, învinuiți în cauza penală cu nr. 919/P/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, își mențin poziția cu privire la transportul efectuat de material lemnos, însă nu și cu privire la existența reală a celor două avize de expediție. În ce privește aceste avize de expediție, se reține de către parchet că ele sunt false și că prezintă ca date de emitere și cantități de material lemnos ireale. De asemenea, cu privire la factura fiscală cu nr. - a fost întocmită în fals, cu atât mai mult cu cât nu a fost înregistrată în evidența contabilă a reclamantei. Pentru aceste din urmă fapte, de fals în înscrisuri private, parchetul a dat soluție de neurmărire penală pe motiv că faptele penale sunt prescrise.
Analizând actele de la dosar, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și în virtutea rolului devolutiv 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs reține următoarele:
Materialul probator ce se administrează într-o cauză are ca și scop convingerea instanței cu privire la existența sau inexistența faptei deduse judecății, în cazul de față a dovedirii unei relații comerciale determinate, concrete între reclamanta - intimată și recurentul - pârât.
Evident că probele care se administrează într-o cauză nu au o ierarhie prestabilită în funcție de care instanța ar fi obligată să rețină starea de fapt reală.
Însă, revine instanței ca din ansamblul probator să rețină acele elemente care induc conștiinței judecătorului că o anumită stare de fapt este reală sau, dimpotrivă, inexistentă.
În cazul de față, instanța de fond pornește de la un fapt vecin și conex, deci de la o probă indirectă, care nu este negată de recurent, și anume că între cele două părți au existat relații comerciale îndelungate și, de asemenea, relații de rudenie (afinitate de gradul IV).
Instanța de recurs reține, în raport cu negarea acestor fapte vecine și conexe, dar și cu probele administrate în cauză, inclusiv cu rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin din dosar nr. 919/P/2004 că aceste fapte conexe și vecine nu pot fi extinse asupra obiectului concret dedus judecății.
Așadar, organul de urmărire penală a stabilit clar că documentele contabile justificative sunt false, atât cele două avize de expediție, cât și factura fiscală.
Mai mult, factura fiscală cu nr. -/10.05.1999 nu poate fi acceptată ca probă în materie comercială, contravenind dispozițiilor art. 46 Cod comercial, dispoziții care prevăd că doar facturile acceptate pot fi folosite ca probă. Or, recurentul - pârât nu a acceptat această factură.
Ca atare, aceste mijloace de probă, invocate de reclamanta intimată, nu pot sta la baza convingerii pentru instanța de recurs că operațiunea comercială din luna septembrie 1998 ar fi una reală.
Rămân doar declarațiile martorilor în discuție, parte dintre ele fiind extrajudiciare, în fața organelor de urmărire penală ( 15 - 18 dos. instanța de fond), însă declarațiile acestora au fost luate în anul 2002, deci la 4 ani de la data presupusei operațiuni comerciale afirmate de intimată și contestată de recurent. În condițiile în care a trecut un termen îndelungat de la presupusa operațiune comercială, în condițiile în care transportul materialului lemnos nu apare ca fiind efectuat în niciun document justificativ, dimpotrivă acestea fiind constatate de către organele de urmărire penală ulterior a fi false, aceste probe nu sunt concludente, ele fiind puse sub semnul întrebării ca reflectând realitatea.
Din cele de mai sus rezultă că niciuna din probele propuse de reclamanta intimată nu este utilă și nici concludentă cauzei. Dimpotrivă, mijloacele de probă administrate de instanțe la solicitarea recurentului reflectă o stare de fapt contrară celei afirmate de reclamantă, și anume că operațiunea comercială din 12 septembrie 1998 nu a avut loc.
Simpla ipoteză, pe care de altfel nu o recurentul, că între părți au existat relații comerciale îndelungate și chiar relații de familie nu pot conduce la ideea, în lipsa altor probe directe sau indirecte care să sprijine această ipoteză, nu poate sta singură la baza constatării că o operațiune comercială determinată, respectiv cea din data de 12.09.1998 este una reală, că ea ar fi avut loc.
Pentru argumentele de mai sus, instanța va admite recursul formulat de pârât și va modifica în parte hotărârea atacată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta " ", inclusiv cererea accesorie privind solicitarea cheltuielilor de judecată.
Va menține dispozițiile din hotărârea atacată cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității și prescripției extinctive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâtului, cu domiciliul în comuna, sat, nr.161 județul M, formulat împotriva sentinței civile nr. 3444/22 decembrie 2003 Tribunalului Mureș, dosar nr- și, în consecință:
Modifică în parte hotărârea atacată și respinge acțiunea formulată de reclamanta " ", cu sediul în, nr. 218, județul M, împotriva pârâtului, inclusiv cererea accesorie privitoare la cheltuielile de judecată
Menține dispozițiile din hotărârea atacată referitoare la respingerea excepțiilor de inadmisibilitate și prescripției, invocate de pârâta "", cu sediul în comuna, sat., nr. 2. județul M, precum și la respingerea ca nefondată a acțiunii formulate împotriva pârâtei "".
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 martie 2008.
Președinte, | Judecător, - | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exp./23.04.2008
Jud.fond.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
