Spete pretentii comerciale. Decizia 40/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția Comercială
DECIZIA NR. 40/Ap DOSAR NR-
Ședința publică din 10 aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Laura Fețeanu JUDECĂTOR 2: Carmen Bujan
- - - JUDECĂTOR 3: Tatiana Micu
- - - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de pârâții G și împotriva sentinței civile nr. 4105 din 10 decembrie 2007, pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 27 martie 2008, potrivit încheierii de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru datele de 3 și 10 aprilie 2008.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.4105/10.12.2007 Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ a admis cererea formulată de reclamanta ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ Sucursala B și a obligat pârâții G și în solidar la plata sumei de 100.000 lei reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate conform contractelor de asigurare, a sumei de 7731,50 lei dobândă legală pe perioada 10.01.2006 - 31.12.2006 și în continuare până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii se arată în esență că la 9.11.2005 la imobilul pârâților a izbucnit un incendiu care s-a extins și la casele asigurate, asigurătorul achitând asiguraților suma de 100.000 lei conform dosarelor de daună. Procesul verbal de intervenție nr.39/9.11.2005 și expertiza de specialitate au arătat că sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, astfel încât au fost excluse orice cauze exoneratoare de răspundere.
Împotriva hotărârii au declarat apel pârâții invocând greșita aplicare a prevederilor art.22 alin.1 din legea 136/1995, text ce arată că acțiunea în regres se poate îndrepta împotriva persoanelor numai dacă se constată vinovăția acestora. Plata indemnizației de asigurare nu generează totdeauna subrogația, ci numai atunci când există un raport delictual de reparație a pagubei sau când prejudiciul este rezultatul neîndeplinirii unei obligații contractuale. În speță trebuia reținută forța majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere. Nerespectarea distanței de separație și de siguranță și încheierea poliției de asigurare în aceste condiții nu-i conferă asigurătorului dreptul de a promova acțiunea în regres pe un temei juridic inoperant.
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel și actele dosarului, în baza art.296 Cod procedură civilă se constată că apelul nu este fondat.
Prevederile art.22 alin.1 din legea 136/1995 permit subrogarea asigurătorului în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei în vederea recuperării despăgubirilor.
Textul de lege nu are în vedere doar răspunderea pentru fapta proprie, cum greșit apreciază apelanții, ci se referă la orice fel de răspundere ce este declanșată prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu. Cum în speță prejudiciul a fost cauzat de incendiul declanșat la imobilul apelanților-pârâți, rezultă că în mod corect instanța de fond a întemeiat acțiunea în regres pe prevederile art.1000 alin.1 Cod civil, întrucât incendiul nu s-a produs prin fapta proprie a pârâților, ci ca urmare a "faptei lucrului". Ori dispozițiile art.1000 alin.1 cod civil concretizează, cu de principiu, regula răspunderii pentru "prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastră".
În consecință, pentru declanșarea răspunderii prevăzute de art.1000 alin.1 Cod civil, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului precum și a raportului de cauzalitate dintre "fapta lucrului" și prejudiciu, toate celelalte elemente ale răspunderii instituite fiind prezumate. Apelanții - pârâți consideră în mod greșit că în speță nu s-a dovedit raportul de cauzalitate dintre "fapta lucrului" și prejudiciu. Expertiza efectuată în cauză a demonstrat că prejudiciul produs la imobilul asiguraților s-a datorat incendiului declanșat la șura apelanților pârâți, doar sursa de aprindere și împrejurarea determinantă a incendiului fiind incerte datorită neconservării elementelor materiale. Prin urmare, s-a dovedit în cauză atât prejudiciul produs asiguraților, cât și legătura de cauzalitate dintre "fapta lucrului" și prejudiciu.
Forța majoră invocată de apelanții-pârâți nu a fost demonstrată în cauză. Astfel cum s-a arătat mai sus, incendiul declanșat la imobilul pârâților nu a fost cauzat de un eveniment absolut imprevizibil sau cu caracter extraordinar. O simplă împrejurare externă, invincibilă numai în mod relativ (cum este scurt circuitul electric), adică numai pentru paznicul juridic al bunului, la data și la locul producerii faptei și raportată la puterea de cunoaștere a persoanei, nu este un caz de forță majoră, ci un simplu caz fortuit, care nu-l exonerează de răspundere. Spre deosebire de cazul fortuit, forța majoră constă într-o împrejurare externă, fără relație cu lucrul care a provocat dauna, ori potrivit expertizei incendiul a fost declanșat de o sursă ce are legătură cu imobilul pârâților, fiind excluse sursele de aprindere naturale (fila 122 dosar fond).
Referitor la nerespectarea distanței de separație și de siguranță, aprecierile apelanților pârâți legate de asumarea riscurilor contractuale de către asigurator sunt greșite. Așa cum a reținut și instanța de fond, la data edificării construcțiilor, nu erau impuse distanțe de siguranță între compartimentele de incendiu, astfel încât nu există un impediment la încheierea contractului de asigurare, chiar dacă actul s-a perfectat ulterior actelor normative. Pe de altă parte, așa cum se precizează în concluziile expertizei, chiar și în cazul în care nu sufla vântul și rețeaua de apă potabilă era în funcțiune, incendiul se putea extinde având în vedere distanțele mici, fără însă a se putea preciza dacă construcția asigurată ar fi fost afectată sau nu. Prin urmare, împrejurarea legată de nerespectarea distanței de separație și de siguranță între compartimentele de incendiu nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu implică fapta victimelor care la data edificării construcției nu erau ținute de respectarea unor distanțe legale.
De asemenea, elementele exterioare ce au contribuit la cauzarea prejudiciului (vântul puternic și lipsa rețelei de apă) nu sunt de natură să înlăture răspunderea apelanților întrucât chiar și în lipsa acestor elemente, incendiul se putea extinde. Nu se poate pune nici problema diminuării despăgubirii, întrucât așa cum a arătat expertul, o departajare cauzală între fapta ilicită și evenimentele exterioare nu se poate realiza nici măcar teoretic, astfel încât riscul evenimentului exterior va trebui suportat, în final, de către persoana răspunzătoare pentru fapta lucrului, care astfel va trebui să acopere întregul prejudiciu.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, al art.22 alin.1 din legea 136/1995 și al art.1000 alin.1 Cod civil, urmează a respinge apelul declarat și a menține ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâții G și împotriva sentinței civile nr.4105/10.12.2007 pronunțate de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 10 aprilie 2008.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Red. / 06.05.2008
Tehnored. /09.05.2008 / 4 ex.
Jud. fond:
Președinte:Laura FețeanuJudecători:Laura Fețeanu, Carmen Bujan, Tatiana Micu
