Spete pretentii comerciale. Decizia 46/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- DECIZIA NR.46/A-
Ședința publică din 06 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gina Achim JUDECĂTOR 2: Ioana Miriță
- - - JUDECĂTOR 3: Fabiola Ion
- -- - grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, apelul declarat de reclamanta - - - prin lichidator SP - cu sediul în Râmnicu V, str.G-ral nr.14, -.G,.2, județul V, împotriva sentinței nr.156 din 02 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți - SRL - cu sediul în Râmnicu V, Calea lui, nr.227, județul V, - SRL cu sediul în, județul V, - SRL cu sediul în Râmnicu V, str.- -, -.B,.3, județul V și intimata-chemată în garanție - SUCURSALA cu sediul în Râmnicu V, str. G-ral nr.20, județul V
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns avocat - pentru intimata-pârâtă - SRL și avocat - pentru intimata-pârâtă - SRL, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de taxa judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei după care, apărătorii părților precizează că nu au de formulat cereri prealabile.
Instanța, analizând înscrisurile de la dosar, constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Avocat -, având cuvântul pentru intimata-pârâtă - SRL, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică, având în vedere concluziile scrise depuse la dosar. De asemenea, precizează că intimata-pârâtă - SRL a fost dobânditor de bună credință și stăpânește acest activ, figurând ca proprietar. A fost solicitat terenul de sub construcție precum și cel de lângă construcție. Certificatul de atestare doar atestă dreptul de proprietate pe care apelanta-reclamantă l-a dobândit prin lege încă din anul 1990, dar pe care l-a pierdut legal, prin ordonanța de adjudecare definitivă. Solicită obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat -, având cuvântul pentru intimata-pârâtă - SRL, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică, având în vedere precizările din întâmpinarea depusă la dosar. De asemenea, solicită obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Asupra apelului de față, constată că,
Prin cererea înregistrată sub nr.11194/2003, la Judecătoria Rm. V, reclamanta, prin lichidator judiciar Rm.V, a chemat în judecată pe pârâta Rm.V, solicitând să se dispună obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate al reclamantei pe următoarele terenuri: a) 32 mp. aferent de îmbuteliere suc; b) 350 mp. aferent clădirii; c) 1.000 mp. aferent clădirii, precum și obligarea pârâtei la plata chiriei pentru folosirea terenurilor de mai sus, chirie ce va fi calculată prin expertiză tehnică, în raport de data introducerii acțiunii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a deținut în proprietate clădirile: Hală îmbuteliere suc, și în comuna, județul V, vândute de banca creditoare, la licitație publică, datorită acumulării datoriilor rezultate din credite. La momentul vânzării, reclamanta nu avea titlu de proprietate pe terenul de sub clădiri, iar expertul a evaluat clădirile la valoarea lor de circulație și cu precizarea că terenul nu se vinde. Deși în actele procesuale anterioare Ordonanței de adjudecare nr.1441/1.03.1999 (inclusiv în încheierea de adjudecare definitivă din 28.01.1999), nu se face mențiunea de vânzare a terenurilor, în ordonanța respectivă au fost adjudecate atât clădirile, cât și terenurile aferente în favoarea pârâtei Terenurile nu se puteau vinde și adjudeca de către pârâtă pentru că, la acel moment, reclamanta avea doar un drept de folosință asupra lor și nu un drept de proprietate. Totodată, prețul de începere a licitației a reprezentat numai valoarea clădirilor. Întrucât pârâta a folosit terenurile, fără să plătească o chirie, se impune obligarea ei la plata unei chirii, către reclamanta proprietar, de la data la care a început să folosească efectiv terenurile.
Prin cererea nr.11195/2003, aceeași reclamantă, prin lichidator judiciar, a chemat în judecată aceeași pârâtă, solicitând aceleiași instanțe, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.733.648 lei, reprezentând contravaloarea factură nr.-/5.12.2000 neachitată, precum și la plata dobânzilor legale. calculate la suma respectivă. de la data scadenței ei, până la achitarea efectivă.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că suma pretinsă de la pârâtă și facturată, reprezintă chirie pentru terenurile de 32 mp. 350 mp. și 1.000 mp. aferente clădirilor Hală îmbuteliere suc, și. Pârâta a cumpărat la licitație cele trei clădiri, dar nu și terenul aferent pentru care reclamanta a dobândit titlu de proprietate (Certificat de Atestare a Dreptului de Proprietate) ulterior licitației. În perioada dintre cumpărarea clădirilor la licitație de către pârâtă și primirea Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra terenurilor de către reclamantă, pârâta a folosit fără drept terenurile și, ca atare, reclamanta i-a facturat chirie. În anul 2000, pârâtă a fost notificată pentru plata chiriei, dar a refuzat factura la plată.
La termenul din data de 26.02.2004, dosar nr.11195/2003 a fost conexat la dosarul nr.11194/2003.
La același termen, a fost introdusă în cauză, la cererea pârâtei, - Sucursala V, în calitate de chemată în garanție.
La data de 28.05.2004, reclamanta, în temeiul art.57 Cod procedură civilă, a chemat în judecată și pe și Rm.V, pentru a fi obligate la respectarea dreptului de proprietate pentru terenurile în suprafață de 32 mp. 350 mp. și 1.000 mp. precum și la plata chiriei aferente folosinței acestora.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a înstrăinat terenul către celelalte două societăți comerciale.
Prin sentința civilă nr.4405/30.09.2004, Judecătoria Rm.V a respins cererea reclamantei împotriva pârâtei, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a - Sucursala V, a admis cererea de chemare în garanție a - Sucursala V, a admis cererea de introducere în cauză a și și a obligat-o pe reclamantă să plătească 16.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta, prin lichidator, și -Sucursala
Prin decizia nr.28.02.2005 pronunțată în dosarul nr.186/civ/2005, Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, Conflicte de muncă și Asigurări sociale a declinat competența de soluționare a apelurilor la Tribunalul Vâlcea - Secția civilă.
Prin decizia nr.884/26.08.2005 pronunțată în dosarul nr.1570/CV/2005, Tribunalul Vâlcea - Secția Civilă a admis apelurile, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
S-a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat în dispozitiv asupra obligațiilor și, a respins probele cerute de acestea; a admis cererea în garanție a, deși a respins acțiunea reclamantei față de pârâta, care chemase în garanție; admițând cererea în garanție, nu a stabilit nicio obligație în sarcina - Sucursala
În rejudecare, prin sentința nr.3852/14.09.2006, pronunțată în dosarul nr.9552/2005, Judecătoria Rm.V a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a; a respins acțiunea reclamantei față de; a respins acțiunea reclamantei formulată în dosarul nr.11195/2003, conexat la prezentul dosar, împotriva aceleiași pârâte; a respins cererea de chemare în judecată a și formulată în dosarul nr.11194/2003; a respins excepția lipsei calității procesuale-pasive a - Sucursala V; a respins cererea de chemare în garanție a - Sucursala V; a obligat-o pe reclamantă să plătească 2.500 lei cheltuieli de judecată către și 2.350 lei cu același titlu către
Împotriva sentinței, a formulat apel reclamanta prin lichidator judiciar.
Prin încheierea din 23.11.2006, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Vâlcea - Secția Civilă a scos cauza de pe rolul său și a trimis-o Secției comerciale a aceluiași tribunal, spre competentă soluționare a apelului, apreciind că este un litigiu comercial.
Prin decizia nr.1/8.01.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Vâlcea - Secția comercială a admis apelul, a anulat sentința nr.3852/2006 și a reținut cauza spre competentă judecare la Tribunalul Vâlcea - Secția comercială, în primă instanță. Instanța a reținut că litigiul este unul comercial, pentru că imobilele făceau parte din fondul de comerț al reclamantei, iar valoarea acestuia este de 1 miliard lei.
Judecând în primă instanță, prin sentința nr.493/C/30.05.2006, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Vâlcea - Secția comercială a admis excepția prematurității, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a respins cererea reclamantei împotriva pârâtelor, și, a luat act că pârâta a renunțat la judecarea cererii de chemare în garanție a - Sucursala V și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, Tribunalul Vâlcea - Secția comercială a reținut că reclamanta nu a îndeplinit procedura concilierii directe prevăzută de art.7201Cod procedură civilă. Astfel, cu pârâta nu a fost îndeplinită procedura, iar cu și nu a fost respectat termenul prevăzut de art.7201alin.3 Cod procedură civilă.
Prin sentința nr.625/C/3.08.2007, pronunțată în același dosar, aceeași instanță a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței nr.493/C/2007 și a completat sentința, în sensul că a obligat-o pe reclamantă să plătească 3.150 lei cheltuieli de judecată către pârâta
Împotriva sentinței nr.493/C/2007, a formulat apel reclamanta care, invocând dispozițiile art.297 Cod procedură civilă, a solicitat desființarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru că:
1) în privința revendicării, nu se impune parcurgerea procedurii prevăzută de art.7201Cod procedură civilă, pentru că nu este evaluabilă în bani. Ca atare, nu se putea comunica pârâtei "valoarea pretinsă", pentru că nu s-a cerut valoarea terenului, ci a fost revendicat terenul.
2) în privința capătului de cerere privind pretențiile bănești pentru lipsa de folosință, prima instanță în mod greșit nu a reținut că procedura de conciliere a fost legal parcursă, reclamanta respectând termenul de 15 zile cerut de lege pentru ca părțile să se poată întâlni. Astfel, pârâtele și au fost notificate prin adresele nr.609 și nr.643/12.08.2003 să se prezinte la concilierea din data de 27.08.2003. Pârâta a răspuns cu adresa nr.3681/19.08.2003, că refuză să dea curs pretențiilor reclamantei.
Prin decizia nr.102/A/C/10 octombrie 2007, Curtea de Apel Piteștia admis apelul formulat de reclamanta - prin lichidator Rm.V și a desființat în parte sentința, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal sub aspectul raportului juridic dedus judecății în dosarul nr.11195/2003 al Judecătoriei Rm.V, menținând în rest sentința.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reținut că într-adevăr, litigiul are natură comercială, fiind vorba de bunuri din fondul de comerț al reclamantei și de acte și fapte juridice săvârșite de comercianți. De asemenea, obiectul litigiului este unul evaluabil în bani sub aspectul ambelor pretenții ale reclamantei (revendicare și pretenții bănești).
Cu adresa nr.644/12.08.2003, reclamanta a adus la cunoștință pârâtei că figurează în evidențele sale cu un debit de 59.733.648 lei, reprezentând chirie teren 32 mp. 350 mp. și 1.000 mp. facturat cu factura nr.-/5.12.2000, și a invitat-o la rezolvarea amiabilă a situației litigioase, la data de 27.08.2003. Cu adresa nr.3681/19.08.2003, pârâta a refuzat concilierea.
Pretențiile din factura sus arătată au fost cerute în fața instanței judecătorești în dosarul nr.11195/2003 al Judecătoriei Rm.
Procedura prevăzută de art.7201Cod procedură civilă este imperativă din punctul de vedere al parcurgerii ei, însă împrejurarea că reclamantul nu respectă termenul de 15 zile prevăzut de alin.3, nu atrage anularea procedurii fără a se dovedi vătămarea pârâtului.
Prin urmare, câtă vreme, în speță, pârâta a fost încunoștințată despre pretențiile reclamantei și temeiul lor legal, faptul că nu a avut la dispoziție 15 zile nu poate fi reținut ca motiv de anulare a procedurii concilierii, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a recunoscut niciodată pretențiile reclamantei, nici în termenul de conciliere, nici ulterior, deci nu a fost vătămată de eventuala nerespectare a termenului respectiv. Pe de altă parte, Curtea constată că a primit notificarea chiar în ziua de 12.08.2003, astfel că termenul prevăzut de art.7201Cod procedură civilă pentru conciliere a fost respectat de reclamantă (filele 230 și 233 dosar Tribunalul Vâlcea nr-).
Prin urmare, cu privire la aceste pretenții rezultate din factura nr.-/5.12.2000 și cu privire la pârâta, procedura de conciliere a fost legal îndeplinită și, prin urmare, pretențiile trebuie verificate dincolo de acest aspect.
Curtea nu a reținut celelalte motive de apel, întrucât cererea de revendicare imobiliară este o cerere evaluabilă în bani, conform art.5 alin.1 din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr.146/1997 și, ca atare, face obiectul dispozițiilor art.7201Cod procedură civilă.
În privința pârâtei, Curtea a constatat că nu s-a realizat procedura prevăzută de art.7201Cod procedură civilă, însă nu sub aspectul nerespectării termenului de 15 zile reținut de prima instanță, ci chiar sub aspectul prezentării pretențiilor reclamantei și a temeiului de drept al acestora raportat la pretențiile deduse ulterior judecății.
Astfel, a fost chemată la conciliere pentru suma de 110.153.763 lei, reprezentând chirii, fără să arate de unde provin și pe ce perioadă și în legătură cu ce bunuri au fost calculate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.2291/24 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr-, a admis recursul și a modificat decizia Curții de Apel Pitești, în sensul că a desființat în tot sentința nr.493/30 mai 2007 Tribunalului Vâlcea, menținând restul dispozițiilor deciziei, cu motivarea că inițial cererile au fost înregistrate la instanța civilă și numai după parcurgerea mai multor cicluri procesuale s-a stabilit natura comercială a litigiului; pe de altă parte, nerespectarea dispozițiilor art.720 (1) din Codul d e procedură civilă, nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o vătămare în sensul art.105 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
În rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr-.
La data de 5 noiembrie 2008, reclamanta și-a precizat cererile în sensul că solicită obligarea pârâtelor, și să-i respecte dreptul de proprietate asupra următoarelor terenuri: a) 32 mp. aferent de îmbuteliere suc; b) 350 mp. aferent clădirii; c) 1.000 mp. aferent clădirii, evaluate la suma de 49.324 euro; obligarea pârâtelor la plata sumei de 5.073 lei, chirie facturată prin factura -/5 decembrie 2000, precum și a dobânzii legale aferente; obligarea pârâtelor la plata lipsei de folosință a terenurilor în sumă de 3.311 euro anual începând cu anul 2000. La data de 16 decembrie 2008, reclamanta a precizat nivelul chiriei la suma de 2.542 euro și nivelul despăgubirilor totale pentru lipsa de folosință, la suma de 26.490 euro.
Pârâții, prin reprezentanți, au solicitat respingerea cererilor cu motivarea că terenurile în litigiu existau în patrimoniul reclamantei încă din anul 1990, conform art.20 din Legea nr.15/1990, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate are efect declarativ pentru că doar atestă existența unui drept preexistent, nefiind constitutiv de drepturi. Pârâta a dobândit legal și cu bună credință proprietatea terenurilor în baza ordonanței de adjudecare definitivă nr.1441/1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Rm.V în dosarul nr.2126/1998.
Prin sentința nr.156 din 2 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, Secția comercială și contencios administrativ fiscal a respins cererile reclamantei, aflată în procedura falimentului, reprezentată prin lichidator judiciar SP Rm.V și a luat act de renunțarea la judecată pentru chemarea în garanție a - Sucursala
A fost obligată reclamanta la 2.500 lei, către și la 3.300 lei către, cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Terenurile în litigiu au făcut obiectul contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr.622 din 7 aprilie 2007. Pentru creditul contractat de reclamantă la, au fost ipotecate atât cele trei clădiri (hală îmbuteliere suc, distilerie și ciupercărie) precum și terenurile aferente clădirilor (fila 5 dosar 11194/2003).
Întrucât reclamanta nu a achitat creditul, banca a declanșat executarea silită, înființându-se comandament în dosarul execuțional nr.192/1998, atât asupra clădirilor cât și asupra terenurilor aferente.
Este adevărat că în raportul de expertiză efectuat pentru determinarea valorii de licitație s-au evaluat numai clădirile, iar publicațiile de vânzare nu fac referire la terenuri.
Însă, prin ordonanța de adjudecare definitivă nr.1441 din 1 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Rm.V în dosarul nr.2126/1998, s-au adjudecat în favoarea, atât clădirile, cât și terenurile în litigiu.
Ordonanța de adjudecare are caracterul unei hotărâri judecătorești, deoarece era susceptibilă (în redactarea Codului d e procedură civilă la momentul pronunțării) de a fi atacată pe calea recursului și rămânând irevocabilă, dobândește puterea lucrului judecat. Transferul dreptului de proprietate operează în favoarea adjudecatarului, în temeiul ordinului judecătoresc cuprins în ordonanță. Ea constituie în același timp un titlu de proprietate, la fel ca un act de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică.
Ordonanța a fost comunicată debitoarei-reclamante, la data de 14 martie 1999 și transcrisă în cartea funciară sub nr.2259/18 martie 1999 (fila 84 dosar 11.194/2003). Or, reprezentanții reclamantei de la acea dată nu au declarat recurs, achiesând la efectele hotărârii, care corespundeau de altfel tranzacțiilor inițiale prin care reclamanta ipotecase și terenurile pentru creditul acordat, iar banca avea dreptul să execute integral garanțiile. A fost declarat un recurs tardiv de către lichidatorul judiciar, respins ca atare, prin decizia nr.46 din 3 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.344/2004 (fila 84 dosar 11194/2003).
Este adevărat că la momentul constituirii sarcinilor, cât și la momentul executării silite, reclamantei nu i se eliberase certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă terenurile se aflau în patrimoniul său în temeiul art.20 din Legea nr.15/1990, potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate are caracter declarativ, pentru că eliberarea lui nu presupune transferul proprietății în acel moment, ci doar determinarea întinderii unui drept pe care reclamanta îl deținea în temeiul legii. De altfel, reclamanta a consimțit la eventuala înstrăinare a terenurilor în momentul când a constituit garanțiile imobiliare, deși nu deținea certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că în prezent se prevalează de propria culpă, ipotecând terenurile fără titlu.
Reținând, așadar, că transferul proprietății terenurilor a operat în temeiul ordonanței de adjudecare, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare este nefondată, întrucât reclamanta nu mai deține dreptul de proprietate în patrimoniul ei. Pe cale de consecință și cererile accesorii în pretenții, constând în chirie și lipsa de folosință, sunt lipsite de temei. Reclamanta își intitulează greșit pretențiile din dosarul nr.11195/2003, întrucât între părți nu există raporturi contractuale, în realitate fiind vorba tot despre despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Față de considerentele de fapt sus menționate, tribunalul a respins, ca nefondate, cererile reclamantei.
În ce privește cererea de chemare în garanție, s-a luat act de renunțare la judecată, în temeiul art. 246 din Codul d e procedură civilă.
Împotriva sentinței nr.156 din 2 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, Secția comercială și contencios administrativ fiscal, în termen legal, a declarat apel reclamanta prin lichidator SP Rm.V, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelanta-reclamantă critică soluția primei instanțe, susținând că:
- terenurile nu au făcut parte din patrimoniul, așa cum eronat a reținut instanța de fond, astfel că nu puteau face obiectul unei ipoteci și nici obiectul unui transfer al proprietății realizat pe calea executării silite;
- instanța de fond, în mod eronat, a reținut că terenurile revendicate au făcut obiectul contractului de garanție imobiliară nr.622/7.04.1997;
- în contractul respectiv, nefiind menționat titlul de proprietate, modul de dobândire al terenurilor;
- terenurile nu au făcut obiectul executării silite, transferul de proprietate operat prin intermediul ordonanței de adjudecare privind numai clădirile; în ceea ce privește terenurile, nu a operat transferul de proprietate, întrucât nu deținea un drept de proprietate asupra acestora;
- instanța de fond, în mod eronat, a reținut că ordonanța de adjudecare constituie un titlu de proprietate, la fel ca un act de vânzare-cumpărare în formă autentică, deși terenurile nu au fost evaluate, iar ordonanța nu a cuprins și prețul acestora;
- instanța de fond nu a făcut o comparare a celor două tipuri de proprietate, pentru a da eficiență celui mai bine caracterizat;
- instanța de fond nu a reținut că pârâta a recunoscut că reclamanta nu deținea un drept de proprietate asupra terenului.
Pentru aceste motive, solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii.
Apelul formulat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:
- în mod legal, prima instanță a reținut că terenurile se aflau în patrimoniul reclamantei, în temeiul art.20 din Legea nr.15/1990, potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate are caracter declarativ, pentru că eliberarea lui nu presupune transferul proprietății în acel moment, ci doar determinarea întinderii unui drept pe care reclamanta îl deținea în temeiul legii;
- terenurile în litigiu au făcut obiectul contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr.622 din 7 aprilie 2007, pentru creditul contractat de reclamantă la, fiind ipotecate atât cele trei clădiri (hală îmbuteliere suc, distilerie și ciupercărie), precum și terenurile aferente clădirilor (fila 5 dosar 11194/2003);
- susținerea apelantei-reclamante, în sensul că terenurile nu au făcut obiectul executării silite, nu poate fi primită, deoarece, așa cum a reținut instanța de fond, pentru motivul că reclamanta nu a achitat creditul, banca a declanșat executarea silită, înființându-se comandament în dosarul execuțional nr.192/1998, atât asupra clădirilor cât și asupra terenurilor aferente; în raportul de expertiză efectuat pentru determinarea valorii de licitație s-au evaluat numai clădirile, iar publicațiile de vânzare nu fac referire la terenuri, dar prin ordonanța de adjudecare definitivă nr.1441 din 1 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Rm.V, în dosarul nr.2126/1998, s-au adjudecat în favoarea, atât clădirile, cât și terenurile în litigiu;
- în mod legal, a reținut prima instanță că ordonanța de adjudecare are caracterul unei hotărâri judecătorești, deoarece era susceptibilă (în redactarea Codului d e procedură civilă la momentul pronunțării) de a fi atacată pe calea recursului și rămânând irevocabilă, dobândește puterea lucrului judecat; transferul dreptului de proprietate operează în favoarea adjudecatarului, în temeiul ordinului judecătoresc cuprins în ordonanță, ea constituind un titlu de proprietate, la fel ca un act de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică. Ordonanța a fost comunicată debitoarei-reclamante, la data de 14 martie 1999 și transcrisă în cartea funciară sub nr.2259/18 martie 1999 (fila 84 dosar 11.194/2003), dar reprezentanții reclamantei de la acea dată nu au declarat recurs, achiesând la efectele hotărârii, care corespundeau de altfel tranzacțiilor inițiale prin care reclamanta ipotecase și terenurile pentru creditul acordat, iar banca avea dreptul să execute integral garanțiile. A fost declarat un recurs tardiv de către lichidatorul judiciar, respins ca atare, prin decizia nr.46 din 3 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.344/2004 (fila 84 dosar 11194/2003);
- nu se impunea ca instanța de fond să compare cele două titluri de proprietate, pentru a da eficiență celui mai bine caracterizat, deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează apelanta-reclamantă, are caracter declarativ, pentru că eliberarea lui nu presupune transferul proprietății în acel moment, ci doar determinarea întinderii unui drept pe care reclamanta îl deținea în temeiul legii; transferul proprietății terenurilor a operat în temeiul ordonanței de adjudecare, tribunalul constatând legal că acțiunea în revendicare este nefondată, întrucât reclamanta nu mai deține dreptul de proprietate în patrimoniul ei;
- nu poate fi primită nici ultima critică formulată de apelanta-reclamantă, deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, reclamanta a dobândit terenurile în patrimoniul său, în temeiul art.20 din Legea nr.15/1990, potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, certificatul de atestare a dreptului de proprietate având caracter declarativ, astfel că nu are relevanță împrejurarea că pârâta ar fi recunoscut că nu deținea un titlu de proprietate asupra terenului.
Față de aceste considerente, urmează ca în baza art.296 Cod procedură civilă, să se respingă ca nefondat apelul formulată de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, apelanta-reclamantă va fi obligată să plătească intimatei-pârâte suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată, iar intimatei-pârâte suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta - prin lichidator SP - cu sediul în Râmnicu V, str.G-ral nr.14, -.G,.2, județul V, împotriva sentinței nr.156/2 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și Contencios Administrativ Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți - cu sediul în Râmnicu V, Calea lui nr.227, județul V, cu sediul în, județul V, cu sediul în Râmnicu V, str.- -, -.B,.3, județul V și intimata-chemată în garanție - SUCURSALA cu sediul în Râmnicu V, str. G-ral nr.20, județul V
Obligă pe apelantă să plătească intimatei Rm., cheltuieli de judecată în sumă de 2.500 lei și intimatei, cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 mai 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
,
Grefier,
Red./11.05.2009
GM/7 ex.
Jud.fond:
Președinte:Gina AchimJudecători:Gina Achim, Ioana Miriță, Fabiola Ion
