Spete pretentii comerciale. Decizia 65/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A VI-A COMERCIALĂ
DOSAR NR-
DECIZIA COMERCIALĂ NR. 65
Ședința publică de la 11 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Aurică Avram JUDECĂTOR 2: Liliana Crîngașu
GREFIER - -
.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor formulate de către apelanta - reclamantă - SA și de către apelanta - pârâtă - SA, împotriva sentinței comerciale nr.9553/17.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Dezbaterile au avut loc la data de 28.01.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea consecutiv la 04.02.2010 și 11.02.2010, când în aceeași componență a decis următoarele:
CURTEA
Prin cererea formulată în data de 13.07.2010 la Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, reclamanta - SA a chemat în judecată pârâta - SA solicitând obligarea acesteia la plata echivalentului în lei al sumei de -,59 lire sterline și -,34 dolari SUA la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea precizatoare formulată în data de 15.11.2006 reclamanta - SA a indicat că dobânda legală calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată este în sumă de -,34 lei, iar prin cererea precizatoare formulată în data de 20.12.2006 aceeași reclamantă a învederat modul de calcul al sumelor reprezentând debitul principal și dobânda legală.
În raport cu administrarea probei cu expertiză contabilă în cauză, reclamanta a precizat că solicita obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de -,52 lei - prin cererea formulată la 25.03.2009, și în cuantum de -,46 lei calculată până la data de 22.01.2009, precum și în continuare, până la data plății efective - prin cererea formulată la 20.05.2009.
De asemenea prin notele scrise formulate la data de 09.06.2009 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința comercială nr.9553 pronunțată la data de 17.06.2009 în dosarul nr- Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a admis în parte cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de -,35 USD și -,59, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de debit principal, a sumei de -,52 lei constituind dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data de 06.12.2005 până la data de 09.12.2008, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și în continuare până la data plății efective a debitului principal, precum și a sumei de -,81 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut că la data de 14.10.1991 între - SA (societate comercială absorbită ulterior de reclamantă) și pârâta - SA, pe de o parte și societatea sârbă, pe de altă parte, s-a încheiat un contract prin care reclamanta și pârâta s-au obligat să proceseze țiței pentru societatea sârbă menționată.
Prin sentința arbitrală de la 14.09.2001 Curtea Internațională de Arbitraj a soluționat litigiul dedus judecății de în temeiul acestui contract pronunțând o sentință prin care pârâtele (cele două societăți românești) au fost obligate în solidar la plata către aceasta a sumelor de -,25 USD, 99400,86 USD și 17239,96 USD, reprezentând debit principal. La data de 25.04.2002 Curtea Internațională de Arbitraj a pronunțat oad oua sentință prin care părțile în prezenta cauză au fost obligate la plata unei dobânzi de 9,95% pe an la sumele acordate prin prima sentință arbitrală, indicându-se în raport cu fiecare dintre acestea data de începere a calculului dobânzii. La data de 13.01.2003 Curtea Internațională de Arbitraj a pronunțat oat reia sentință, prin care părțile în prezenta cauză au fost obligate să plătească societății sârbe cheltuielile de judecată în sumă de - USD - cheltuielile arbitrale și - lire sterline - onorariu de avocat.
Anterior acestor sentințe, între reclamantă și pârâtă s-a încheiat, la 03.11.1999, o convenție pentru determinarea modului în care fiecare participă la satisfacerea pretențiilor. Părțile au stabilit că, urmare a executării contractului încheiat cu partenerul iugoslav, față de acesta, sub aspect procentual, - SA răspunde în proporție de 89,5% iar SNP în proporție de 10,5 %, în situația soluționării amiabile a litigiului iar în situația în care litigiul va fi soluționat de Curtea de arbitraj, "în plus față de obligațiile menționate fiecare parte va prelua în sarcina sa obligațiile ce vor fi stabilite de C". Reclamanta a susținut că prin această convenție părțile au stabilit procentual răspunderea fiecăreia față de în ipoteza în care cad în pretenții față de aceasta ca urmare fie a soluționării amiabile, fie a soluționării de către Curtea de Arbitraj a litigiului, în timp ce pârâta a susținut că părțile au stabilit modul de participare a fiecăreia la satisfacerea pretențiilor exclusiv pentru ipoteza în care litigiul este soluționat în mod amiabil.
Susținerea pârâtei nu este întemeiată, deoarece, din interpretarea sistematică a clauzelor convenției, rezultă că părțile au convenit aceeași modalitate de repartizare a debitului - 89,5 % pârâta și 10,5% reclamanta.
În raport cu art.1052 și art.1108 pct.3 civil, codebitorul solidar care a plătit creditorului întreaga datorie are împotriva celuilalt codebitor o acțiune ce derivă din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit. Dat fiind că reclamanta a achitat creditorului întregul debit solicitat de acesta în temeiul celor trei sentințe arbitrale pronunțate de Curtea Internațională de Arbitraj de la, aceasta are dreptul de a obține de la pârâtă 89,5% din debitul datorat creditorului și în raport cu art.43 Cod comercial, dobânda legală de la data achitării debitului în contul pârâtei și până la plata efectivă a acestuia.
Pârâta a susținut că plățile efectuate în contul său de reclamantă nu au corespuns interesului sau și au depășit limitele reprezentării recunoscute de art.1056 cod civil în contextul în care debitul s-a achitat de reclamantă pe parcursul derulării, în anul 2005 unui al doilea litigiu, având ca obiect recunoașterea și încuviințarea executării celor trei sentințe arbitrale, iar cererea în acest sens a fost respinsă de Curtea de Apel București ca lipsită de interes. În raport cu plata efectuată de reclamantă s-a agravat situația pârâtei, care a fost pusă în imposibilitate de a invoca propriile mijloace de apărare față de creditoare, în special prescripția dreptului acesteia de a cere executarea hotărârii străine în temeiul dispozițiilor art.174 alin.1 lit.b din Legea 105/1992.
Potrivit legii române dreptul respectiv se prescrie în termen de 3 ani iar prima sentință arbitrală a fost pronunțată la 14.09.2001. Dar, astfel cum rezultă din sentința pronunțată la 03.11.2005 de Tribunalul, prin hotărârea din 10.07.2003 o instanță engleză a admis cererea de executare silită a hotărârilor arbitrale în temeiul Convenției d l New Z. din 1958. Ulterior, aceeași cerere a fost admisă și de o instanță din, referitor la cererea creditorului de transformare a sechestrului asigurator pus la data de 02.11.2005 asupra navei reclamantei, " - ", andocată în portul, în sechestrul executoriu în scopul satisfacerii creanței stabilită prin cele trei sentințe arbitrale.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, pârâta a plătit în perioada 13.07.2004 - 10.03.2005 în cadrul executării silite pornite de creditorul în Marea Britanie suma de 32845,41 lire sterline. Potrivit art.4052lit.b și d Cod pr.civ. cursul prescripției se întrerupe la data depunerii cererii de executare silită, iar dispozițiile art.1045 Cod civil prevăd ca acțiunea îndreptată împotriva unuia dintre creditorii solidari face să se întrerupă prescripția împotriva tuturor acestora. Rezultă că în speță cursul prescripției început la 14.09.2001 a fost întrerupt prin cererile de executare silită formulate în anul 2003 și 2004, iar la data depunerii cererii de sechestru și încuviințare a executării sentințelor arbitrale termenul de prescripție nu era împlinit, astfel că nu poate fi reținută apărarea pârâtei referitoare la imposibilitatea de a invoca prescripția.
În condițiile în care reclamanta a achitat debitul în scopul evitării pierderii dreptului de proprietate asupra unei nave comerciale nu poate fi reținută nici apărarea pârâtei în sensul că plata a fost efectuată în condiții "oculte", ca de altfel, nici apărarea în sensul că plata în numerar ar fi în contradicție cu cele convenite de părți prin Protocolul încheiat la 22.03.2001 la. Prin acest protocol reclamanta, pârâta și au hotărât ca stingerea debitului ce ar rezulta din hotărârea arbitrală să se realizeze printr-un contract comercial având ca obiect livrarea de produse petroliere de către reclamantă și pârâtă. Susținerea reclamantei în sensul că Protocolul nu are caracter obligatoriu este întemeiată, clauza 4 prevăzând, în traducere, că respectivul act nu leagă părțile, astfel că acordul de dare în plată este un acord de principiu, urmând să-și producă efecte în funcție de manifestările ulterioare de voință ale părților. În privința sumelor datorate reclamantei de pârâtă tribunalul are în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul, iar nu opiniile experților parte, calculul din cuprinsul acestuia fiind corect. În raport cu primele două sentințe arbitrale părțile datorau suma de - USD, debit principal și -,42 USD dobânzi, din care reclamantei îi revenea la plată 10,5% adică suma de -,57 USD, respectiv suma de 89445,02 USD iar pârâtei 89,5%, adică -,43 USD, respectiv -,39 USD.
La 22.08.2002 reclamanta a achitat creditorului - USD făcând astfel plata părții sale din debitul principal și parțial în contul dobânzilor, pe care le datora, ulterior rămânând de plată în sarcina pârâtei suma de -,49 USD și, respectiv suma totală de - USD, dobânzi, din care în sarcina reclamantei -,6 USD, iar pârâtei -,39 USD.
La data de 06.12.2005 reclamanta a achitat creditorului suma de 2.501.778,84 USD, 217.104,59 lire sterline și 7777,5 USD conform confirmărilor de plată în valută externă emise de BANK.
La acea dată debitul datorat creditorului se compunea din -,49 USD, debit datorat de pârât în baza primei sentințe arbitrale, din -,32 USD, debit datorat în temeiul celei de a doua sentințe arbitrale (dobânzi acumulate până la 06.12.2005) din care la plată revenea pârâtei suma de -,86 USD iar reclamantei suma de 22619,59 USD.
În temeiul celei de a treia sentințe arbitrale în raport cu data de 06.12.2005, pârâta achitase în perioada 13.07.2004 - 10.03.2005 suma de 32895,41 lire sterline. Procentele stabilite prin convenția încheiată de părți la 03.11.1991 sunt aplicabile și în cazul sumelor prevăzute de cea de a treia sentință arbitrală, astfel că la data menționată, rezultă că creditorul avea dreptul să mai obțină din suma de 250.000 lire sterline, de la pârât -,59 lire sterline și de la reclamant diferența până la suma de -,59 lire sterline, rămasă în urma scăderii sumei de 32895,41 lire sterline, iar din suma de - USD pârâta avea obligația de a achita - USD iar reclamanta 24150 USD.
În total, la data de 06.12.2005 la care reclamantul a achitat întregul debit ce se datora, pârâta datora creditorului următoarele sume: -,49 USD, -,86 USD, -,59 lire sterline și - USD adică -,35 USD și -,59 lire sterline.
Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă ca pentru perioada 06.12.2005 - 09.12.2008 pârâta datorează reclamantei dobânzi în sumă de -,90 USD și 34479,32 lire sterline, adică -,52 lei, reclamanta solicitând aplicarea unui procent de 6%, mai mic decât dobânda legală.
Împotriva acestei sentințe comerciale au declarat apel atât reclamanta - SA cât și pârâta - SA.
Prin apelul declarat de reclamanta - SA, timbrat și în termen legal, s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivarea apelului s-a arătat că prin calea de atac se vizează exclusiv sumele neacordate de prima instanță, respectiv 50832,95 USD și 26250, diferențe debit principal și -,94 lei, diferență dobândă legală.
Tribunalul nu a reținut faptul că plățile silite efectuate de - SA către creditorul, în decembrie 2005 reprezintă în mod integral partea de datorie care incumba pârâtei. Sub acest aspect prima instanță a preluat fără rezerve încheierile raportului de expertiză întocmit de expertul, cu privire la care apelanta-reclamantă a formulat obiecțiuni. Din suma de - prevăzută de a treia sentință arbitrală, pârâta trebuia obligată la plata sumei de -,59 corespunzător procentului de 89,5% și în raport cu faptul că reclamanta își plătise anterior integral partea care îi revenea din debitul principal, încă din timpul soluționării arbitrajului, la 22.08.2002, fiind aplicabilă regula proporției culpei procesuale și regula "accesorium sequitur principale".
În ceea ce privește diferența de sumă reprezentând dobânda legală, neacordată de prima instanță prin cererea formulată în cauză la 15.11.2006 reclamanta a precizat că solicită dobânda legală aferentă sumelor de -,59 și -,34 USD pretinse ca debit principal, calculată pe perioada 06.12.2005 - 13.07.2006, conform perioadei de la data de 20.12.2006.
Expertul a calculat o dobândă în sumă de -,52 lei și în raport cu aceasta reclamanta și-a majorat câtimea obiectului capătului 2 de cerere, criticând însă modul de calcul respectiv pe calea obiecțiunilor, prin care a solicitat refacerea calculului dobânzilor în raport cu includerea în debitul de referință și a sumei de -,32 USD, reprezentând rest rămas de plată la data de 06.12. 2005 din dobânda stabilită de Curtea de arbitraj de la, datorată în mod solidar de reclamantă și pârâtă. Expertul desemnat a refuzat să refacă astfel calculul dobânzii, care, însă a fost susținut în opinia separată a expertului judiciar consilier al reclamantei, conform căreia suma datorată de pârâtă cu titlu de dobândă legală, calculată la 22.01.2009 este de -,46 lei. Prin încheierea de la 20.05.2009, tribunalul a renunțat la a mai solicita răspunsul expertului desemnat, considerând ca acesta și-a spus părerea și că va efectua verificarea rapoartelor de expertiză menționate urmând să rețină unul dintre acestea. Tribunalul nu a motivat însă suficient pentru ce motiv a dat preferință pe deplin raportului expertului.
Prin apelul declarat de pârâta - SA, timbrat și în termen legal, s-a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii în parte a cererii reclamantei, cu obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei, la data plății, la cursul oficial al BNR, a următoarelor sume: 484.617 USD - debit principal, -,87 USD dobânzi, -USD cheltuieli arbitrale și 92104,59 onorarii avocațiale, la care se adaugă dobânda pe perioada de la 06.12.2005 până la data efectuării expertizei, în sumă de -,85 lei.
În motivarea apelului s-a arătat că situația de fapt reținută de tribunal nu corespunde probelor administrate, care au fost incorect apreciate, iar dispozițiile legale incidente au fost incorect interpretate și aplicate.
În sensul arătat s-a susținut de către apelant mai întâi că nu a fost corect interpretată convenția încheiată între părți la 03.11.1999, invocată ca temei al cererii de chemare în judecată.
Astfel, clauza de la punctul 3.5. din convenție face trimitere expresă exclusiv la clauza de la punctul 3.3. care prevede valoric datoria față de. Prevederea referitoare la "preluarea în sarcina sa" de către fiecare parte a obligațiilor stabilite în plus față de obligațiile stabilite la punctul 3.3. nu este subordonată și nu poate fi determinată în raport cu clauza de la punctul 3.4, la care prevederile de la punctul 3.5. nu fac trimitere. În lipsa unei prevederi exprese în convenție în sensul că și obligațiile stabilite de Curtea de Arbitraj să fie preluate în proporția prevăzută la pct.3.4. nu este legal îngăduită denaturarea voinței părților în sensul ca procentele prevăzute la pct.3.4. se aplică oricărei desocotiri dintre părți. Clauza 3.4. se referă exclusiv la ipoteza soluționării amiabile a litigiului, interpretare pe care demonstrează și clauzele de la pct.6 și 7 din convenție, acesta din urmă excluzând aplicarea procentelor stabilite la pct.3.4. Tribunalul a interpretat convenția ignorând voința reală a părților (art.977 Cod civil, sustrăgând o clauză din întregul context contractual, contrar art.982 Cod civil. Convenția nu poate fi extinsă decât la prestațiile la care părțile s-au obligat (art.984 Cod civil), iar exemplul dat pentru ipoteza rezolvării a litigiului nu permite extinderea clauzei prevăzute la pct.3.4. fără încălcarea art.985 Cod civil. Prevederile pct.3.4. stabilesc expres că numai în situația soluționării amiabile părțile își asuma obligația suspendării datoriei în procentele convenite, interpretarea în acest sens fiind sub incidența art.985 Cod civil, iar nu și în cazul în care părțile au căzut în pretenții. Or, litigiul nu s-a soluționat pe cale amiabilă ci de către Curtea de arbitraj. Interpretarea greșită a convenției de către tribunal a condus la determinarea incorectă a cuantumului părții din datoria solidară ce revine pârâtei. În condițiile în care între părți nu a existat o convenție de repartizare procentuală a celorlalte obligații stabilite de C, în afara debitului principal, sunt incidente dispozițiile art.1039, art.1052, art.1053 Cod civil, precum și ale art.969, art.970 Cod civil, pentru dobânda aferentă debitului principal și pentru cheltuielile de judecată stabilite de Curtea de arbitraj, operând apărând principiul suportării egale a datoriei.
Printr-un al doilea motiv de apel s-a arătat că tribunalul a ignorat Protocolul încheiat la 22.03.2001 referitor la modalitatea convenită de - SA și - SA cu creditorul pentru achitarea datoriilor stabilite prin sentințele arbitrale. Prin înscrisul respectiv s-a convenit că executarea hotărârilor arbitrale se va face nu prin executarea obligațiilor pecuniare stabilite, ci prin contracte comerciale separate pentru livrarea de produse petroliere. Reclamanta și pârâta în cauză au solicitat partenerului executarea hotărârilor arbitrale conform protocolului din 22.03.2001 dar aceasta a refuzat încheierea contractelor pe argumente care nu echivalau cu desființarea protocolului. Reclamanta a încălcat obligațiile asumate prin protocol și a procedat unilateral la plăți directe către, exclusiv în proporția valorică determinată procentual.
Prin considerentele reținute prima instanță a denaturat conținutul protocolului, sub aspectul sensului literal al termenilor convenției. Chiar dacă protocolul nu era opozabil arbitrilor ci viza exclusiv procedurile execuționale ale sentinței arbitrale care urma să fie pronunțată, convenția are putere de lege între părți, este opozabilă acestora și reprezintă un mijloc de apărare ignorat și neutilizat de reclamantă, în contextul "reprezentării" pârâtei, efectuate de reclamantă la 2,3 noiembrie 2005 în Olanda, în raportul de efectuare a plății supuse desocotirii. Conduita reclamantei a ignorat protocolul prin care se recunoștea de către creditorul o circumstanță specială care a generat litigiul.
Or, în totală contradicție cu convenția părților, reclamanta a plătit un debit în numerar către creditorul extern, fără a invoca vreo apărare bazată pe protocolul în discuție și încălcând convenția respectivă, acționând în contra intereselor pârâtei. Or, plata făcută în contra intereselor creditorului solidar, sub pretextul și aparența reprezentării acestuia, nu dă dreptul la desocotire în modul pretins de reclamant, dacă acesta a încălcat convenția care reglementează raporturile dintre codebitori.
Printr-un alt motiv de apel s-a arătat că reclamanta a încălcat regulile reprezentării loiale a codebitorului solidar, prevăzute de art.1056 Cod civil și a procedat la achitarea integrală a debitului, fără a valorifica toate mijloacele de apărare de care dispunea pentru exonerarea la plată, ori pentru reducerea datoriei. Mai mult, prin achitarea întregii datorii pretinsă de creditorul s-a ajuns să se achite inclusiv suma de 32895,41, suportată de pârâtă în perioada 13.07.2004 - 10.03.2005 prin executare silită în Marea Britanie.
Reclamanta a achitat debitul integral fără să comunice pârâtei nici modalitatea în care creditorul a calculat suma plătită și nici împrejurarea că este pusă în situația de a face plata.
Începând cu data de 06.04.2004 între creditorul extern, pe de o parte și părțile în cauza de față, pe de altă parte s-a purtat litigiul privind recunoașterea și încuviințarea executării sentințelor arbitrale, în dosarul 4672/2004 al Tribunalului București - Secția Comercială. Situația era defavorabilă creditorului extern, sentința arbitrală ce urma să fie pusă în executare fiind pronunțată în septembrie 2001, astfel că era depășit termenul de prescripție a dreptului de a cere recunoașterea hotărârii străine și încuviințarea executării silite în România a hotărârilor arbitrale, conform legii române. Prin plata efectuată de reclamantă s-a agravat și situația ambilor codebitori, inclusiv a pârâtei care a fost pusă în imposibilitatea de a invoca mijloace de apărare, sub aspectul prescripției față de creditor. Plata intempestivă, fără explicații, făcută de - SA nu a corespuns interesului pârâtei, și a depășit limitele legale ale "reprezentării" la care se referă art.1056 Cod civil deoarece stingerea sau micșorarea obligației achitate prin plată s-a făcut în condiții oculte.
Dispozițiile art.991, 1039, 1052, 1053, 1056 Cod civil nu sunt aplicabile în raport cu conduita reclamantei. Hotărârea străină nu a fost recunoscută de plin drept în România și numai după ce era recunoscută se putea încuviința executarea silită. procedurii de încuviințare a executării este necesară în cazul hotărârilor cu efect patrimonial pronunțate în statele membre ale UE.
prescripției dreptului de a cere recunoașterea hotărârii străine și de a solicita încuviințarea executării acesteia, a început, potrivit legii române, la 14.09.2001, iar la data la care reclamanta a efectuat o plată în Olanda, în contextul executării silite (02.11.2005), dreptul creditorului de a cere recunoașterea hotărârii și încuviințarea executării acesteia era prescris. Reclamanta, care își achitase partea sa de datorie, dacă considera de bună-credință că este nevoită să achite și partea de datorie (de bază) ce revenea pârâtei, trebuia să o încunoștiințeze pe aceasta și astfel s-ar fi ajuns, cel puțin, să nu se mai plătească și suma de 32895,41 pentru care pârâta fusese deja executată silit în Marea Britanie. Vătămarea pârâtei este evidentă, neputând fi opuse apărări comune conform legii române, inclusiv aceea referitoare la plata unei părți din datorie de către pârâtă; în plus, în mod incorect prima instanță a recunoscut dreptul reclamantei de a cere dobânzi chiar și pentru această parte din debit.
Tribunalul a ignorat faptul că termenul de prescripție a dreptului de a cere încuviințarea executării silite este de 3 ani, iar o hotărâre străină nu are forță executorie pe teritoriul României dacă nu s-a obținut încuviințarea, astfel că dreptul de a cere executarea silită se naște numai după îndeplinirea procedurii exequatur-ului. Creditorul căruia reclamanta i-a făcut plata pierduse, urmare a prescrierii, dreptul de a cere încuviințarea executării silite a primei sentințe arbitrale, conform legii 105/1992, astfel că "reprezentarea creditorului", fără invocarea acestei apărări, nu este conformă cu legea română, în baza căreia a solicitat reclamanta desocotire în cauză. Reclamanta nu putea ignora total pârâtul codebitor solidar cu privire la acte de natură a stinge sau a micșora obligația, cum ar fi prescripția și plata parțială a creanței supuse executării în Olanda, neputându-se reține "o reprezentare legală" a codebitorului solidar, aptă să genereze dreptul la dobânzi. Dispozițiile art.1056 Cod civil condiționează reprezentarea creditorilor în sensul de a nu se fi lucrat deosebit (în speță, de către reclamantă) în interesul propriu și în defavoarea și în contra intereselor comune ori ale creditorului reprezentat, deoarece în acest caz este exclusă ideea de reprezentare. Această situație se verifica și cu privire la plata făcută de reclamantă la 22.08.2002 către creditorul, pârâta fiind pusă în fața faptului împlinit, contrar clauzelor protocolului din 03.11.1999.
Printr-un ultim motiv de apel s-a arătat că prima instanță a interpretat incorect probele administrate cu privire la împărțirea cheltuielilor arbitrale și a onorariilor de avocați. Potrivit art.4 și 6 din convenția din 03.11.1999, reclamanta și pârâta în cauză urmau să formeze o apărare comună, ceea ce implica suportarea de către acestea, în proporții egale, a costurilor.
Nu este incident principiul proporției căderii în pretenții în litigiu, deoarece din dispozitivul hotărârilor arbitrale rezultă că cele două părți au căzut în pretenții deopotrivă, în egală măsură. Între părți nu se aplică nici criteriul proporției procentuale convenită pentru suportarea obligațiilor stabilite prin hotărârile arbitrale, criteriu care nu se aplică, în consecință, nici cu privire la cheltuielile arbitrale sau onorariile avocațiale. Nu toate costurile stabile de tribunalul arbitral sunt accesorii debitului principal, pentru a fi supuse desocotirii în aceeași proporție. Susținerile reclamantei sub acest aspect au fost preluate de prima instanță cu încălcarea art.969 - 970 Cod civil, costurile apărării fiind de fapt stabilite convențional de părți, prin clauzele convenției din 03.11.1999, în raport cu care nu sunt aplicabile nici prevederile art.277 Cod pr.civ. și nu prezintă relevanță plata făcută de reclamantă la 22.08.2002.
În concluzie, în lipsa unor criterii care să permită desocotirea în varianta cerută de reclamantă se impunea partajarea datoriei în cotă de între părți, în raport cu dispozițiile art.969 - 970, 1039, 1052, 1053 Cod civil.
- SA în calitate de intimată a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului - SA, ca nefondat. În acest sens, s-a arătat în esență, în raport cu situația de fapt reținută și considerentele sentinței atacate că motivele de apel formulate nu sunt fondate. Astfel, nu pot fi reținute criticile apelantei pârâte referitoare la pretinsa plată a unei creanțe prescrise a creditorului, această susținere fiind înlăturată în mod legal de către prima instanță. Nu sunt valabile nici susținerile apelantei referitoare la protocolul tripartit din 22.03.2001, care nu sunt în măsură să acrediteze ideea că plata silită efectuată de reclamantă nu ar fi fost necesară. Nu se justifică înștiințarea pârâtei în contextul executării silite la care a fost supusă reclamanta în Olanda asupra navei proprietatea acesteia. Prima instanță a reținut în moc corect cotele de împărțeală a datoriei comune, stabilite convențional de către părți iar nu împărțirea datoriei comune în cote egale.
- SA a formulat de asemenea, întâmpinare, susținând că motivele apelului formulat de apelanta - SA sunt nefondate. În acest sens s-a arătat ca în mod greșit apelanta pretinde că - SA ar trebui să suporte integral debitele stabilite prin cea de a treia sentință arbitrală, privind cheltuielile arbitrale și onorariile de avocat, pentru motivul că în timpul soluționării arbitrajului, la 22.08.2002 și-ar fi executat integral partea de obligație față de, culpa procesuală revenind exclusiv apelantei. Or, sentința arbitrală în discuție este pronunțată împotriva ambelor părți, completează primele două sentințe arbitrale și, prin urmare, nu este în măsură să determine o culpă procesuală diferită a - SA. În realitate, după cum s-a arătat și în propriul apel al acesteia din urmă, în raport cu art.4 și 6 din convenția din 03.11.1999 părțile suportă în proporții egale cheltuielile de apărare și arbitraj, nefiind incidente criteriul proporției căderii în pretenții sau criteriul proporției procentuale convenite.
De asemenea, apelanta pretinde în mod eronat validarea raportului expertului parte al reclamantei, cu privire la cuantumul dobânzii legale datorate de - SA, în condițiile în care a fost validat prin sentința apelată, raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat. Prima instanță nu putea proceda la validarea parțială a două rapoarte de expertiză contrare. Includerea în debitul de referință a unui pretins "rest rămas de plată la 06.12.2005 din dobândă a fost examinată de acest din urmă expert iar obiecțiunea a fost respinsă motivat de prima instanță.
Părțile în cauză nu au solicitat administrarea altor probe decât înscrisurile deja depuse la dosarul primei instanțe.
Față de acestea, analizând actele dosarului Curtea constată că ambele apeluri formulate în cauză sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente.
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta - SA, aceasta a pretins că în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată precizată, a solicitat obligarea pârâtei la plata în echivalentul în lei a sumelor de -,34 USD și -,56 cu titlu de debit principal, și a sumei de -,46 lei, dobânzi, iar prin sentința atacată pârâta a fost obligată la plata doar a sumelor de -,35 USD și -,59, respectiv, -,52 lei, rezultă că prima instanță nu i-a acordat, în mod greșit și diferența constând în sumele de 50832,95 USD și 26250, respectiv suma de -,94 lei.
În considerentele reținute prima instanță a arătat în detaliu, în baza raportului de expertiză contabilă validat în cauză, modul de calcul al sumei de -,35 USD pe care o datora pârâta creditorului extern (alături de suma de -,59 ) la 6.12.2005, conținând, la fel ca și suma de -,84 USD sume cu titlu de debit principal, dobânzi, cheltuielile arbitrale și onorarii de avocat. În ceea ce privește diferența de sumă neacordată -50832,95 USD, apelanta o susține doar ca simplă diferență dintre ce a pretins și ceea ce i s-a acordat, fără a face vreo referirelămuritoare(cu ce titlu ar fi trebuit acordată, în baza cărui calcul, etc.), astfel că din moment ce chiar apelantul nu argumentează pe criteriile menționate suma respectivă, instanța de apel nu poate decât să rețină că apelantul nu invocă sub acest aspect o critică obiectivă, de natură să înlăture considerentele reținute de prima instanță în contextul respectiv.
Cu privire la obiecțiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză referitor la modul de stabilire a debitului, expertul desemnat a răspuns în mod concludent motivând netemeinicia obiecțiunilor în raport cu acest răspuns iar apelanta-reclamantă nu a adus contraargumente nici prin motivele de apel formulate.
Referitor la suma de 26250, apelanta-reclamantă critică faptul că deși din suma de - stabilită prin a treia sentință arbitrală cu titlu de onorariu de avocat în sarcina pârâtei revenea un procent de 89,5%, adică -,59, trebuind să se rețină că atât a plătit reclamanta creditorului cu acest titlu, la 06.12.2005, prima instanță i-a acordat în mod greșit doar suma de -,59.
Or, prima instanță a avut în vedere în mod corect că reclamanta are dreptul la desocotire pentru ceea ce a plătit creditorului din ceea ce datora pârâta acestuia la data de 06.12.2005. Din suma de - datorată inițial, pârâtei revenea tot inițial la plată suma de - (89,5%) iar reclamantei diferența (10,5%). La 06.12.2005 suma datorată creditorului cu titlu de onorariu de avocat se diminuase, însă, în urma executării silite anterioare a pârâtei, pentru suma de 32895,41, în Marea Britanie, creditorul mai având dreptul să mai obțină doar suma de -,59 din care doar 89,5% revenea pârâtei, adică -,59 și, în consecință, doar la această sumă poate fi obligată pârâta la plata către reclamantă. Nu se poate reține ca fiind valabil plătit de către reclamantă creditorului ceea ce pârâta deja plătise acestuia pe calea executării silite. Astfel, dacă pârâta ar fi obligată și la plata sumei de 26250 ar însemna că suma totală de - ar reveni la plată în totalitate, 100%, pârâtei și în nici o cotă reclamantei.
În sprijinul susținerilor sale în acest context apelanta-reclamantă a invocat regula proporției culpei procesuale și a regulii, accesorium sequitur principale. Or, în mod corect tribunalul a reținut că suportarea de către părți în procent de 89,5%, respectiv 10,5% și a obligației de plată a cheltuielilor de judecată incluzând onorariile de avocat intervine în primul rând în raport cu clauzele 3.4. și 3.5. din convenția încheiată de părți la 03.11.1999, față de care nu mai prezenta relevanță caracterul accesoriu al obligației de plată a cheltuielilor de judecată. Nu este incidentă nici regula proporției culpei procesuale. Cea de a treia sentință arbitrală completează susținerile arbitrale anterioare și vizează deopotrivă reclamanta și pârâta în cauza de față. Prin urmare, faptul că reclamanta și-a îndeplinit unilateral obligațiile de plată față de creditorul extern, spre deosebire de pârâtă, nu este de natură să diminueze pentru o parte sau să mărească pentru cealaltă culpa procesuală în raport cu care tribunalul arbitral a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Nu se pot reține însă, în acest context, nici susținerile - SA în sensul că din moment ce din cea de a treia sentință arbitrală, ca și celelalte două anterioare, rezultă ca ambii pârâți au căzut în pretenții deopotrivă și în aceeași măsură, iar din clauza 3.4 și 3.6 din convenția din 03.11.1999 rezultă că "societățile românești vor forma o apărare comună", trebuie să se aibă în vedere suportarea cheltuielilor de arbitrare și de apărare în cote egale. Sentința arbitrală vizează deopotrivă ambele părți, pârâte în acel proces, dar între acestea sunt aplicabile clauzele convenției din 03.11.1999, care constituie legea părților, în sensul răspunderii potrivit cotelor de 89,5% și10,5% și pentru orice obligație stabilită de tribunalul arbitral.
Referitor la suma de -,94 lei, reprezentând dobânzi, pretinsă de apelantă a nu îi fi fost acordată în mod greșit, este de reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la dobânzi calculate în raport cu sumele -,34 USD și -,56 pe care le plătise creditorului extern la 06.12.2005. Prima instanță a reținut în mod justificat calculul corect efectuat sub acest aspect prin raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat ( ). Bazându-se pe raportul întocmit în cauză de expertul parte ( ) încuviințat reclamantei, aceasta din urmă a formulat, într-adevăr, obiecțiuni la raportul de expertiză solicitând, printre altele refacerea calculului dobânzii cu includerea în debitul de referință și a sumei de -,32 USD, reprezentând rest de plată la data de 06.12.2005 din dobânda stabilită de Curtea de Arbitraj de la ca fiind solidar datorată de părți către firma. Expertul desemnat a răspuns inclusiv la această obiecție la 18.02.2009 (filele 85 și urm. dosar fond), explicând erorile de calcul ale expertului parte și concluzionând că obiecțiunea nu este justificată.
La termenul de la 25.03.2009 reclamanta reiterează aceleași obiecțiuni pe care prima instanță le admite iar expertul desemnat formulează răspuns, la data de 10.04.2009, prin care își menține punctul de vedere și calculul eronat efectuat de expertul-parte. În raport cu acest răspuns reclamanta depune din nou la dosar obiecțiunile formulate la 25.03.2009 iar tribunalul le respinge prin încheierea de la 20.05.2009, apreciind că expertul desemnat și-a spus părerea cu privire la obiecțiunile reclamantei la raportul de expertiză, urmând să aprecieze în ce măsură și-a spus părerea expertul consilier-parte al reclamantei. Prin urmare, nu este vorba, astfel cum susține apelanta-reclamantă de un refuz al expertului desemnat de a reface calculul dobânzii sau de o renunțare a instanței de a mai solicita răspunsul expertului desemnat la obiecțiuni, ci de exercitarea atribuției instanței de a aprecia corectitudinea și concludența uneia sau alteia dintre lucrările expertului desemnat, respectiv, expertului parte.
În considerentele sentinței apelate, prima instanță a motivat în mod suficient de ce a reținut ca fiind corectă opinia expertului desemnat, făcând trimitere la raportul de expertiză și la răspunsul la obiecțiuni, mențiunile din cuprinsul acestora fiind pe deplin lămuritoare.
Oricum, în concret nu se pune problema în sensul că expertul desemnat nu ar fi calculat dobânda datorată de pârât reclamantei și în raport cu dobânda datorată creditorului extern de pârâtă până la 06.12.2009, calculată în baza celei de a doua sentințe arbitrale, dar a avut corect în vedere nu suma de - USD, ci suma de -,86 USD stabilită în funcție de cotele convenite de părți prin protocolul de la 03.11.1999, revenind pârâtei la plata cu titlu de dobânzi către creditorul extern la data de 06.12.2005. Aceasta în condițiile în care la aceeași dată și în sarcina reclamantei mai subzista un debit către creditorul extern în sumă de 22619,59 lei, dobânzi, în condițiile în care plata efectuată la 22.08.2002 a fost doar parțială în ceea ce privește dobânzile datorate în raport cu procentul de 10,5%.
II.În ceea ce privește apelul formulat de pârâta - SA aceasta a susținut în mod greșit în primul rând incorecta interpretare a convenției părților din 03.11.1999 de către prima instanță.
Astfel, apelanta-pârâtă consideră că prin convenția respectivă părțile au stabilit procentual (89,5% respectiv, 10,5%) răspunderea fiecăreia dintre ele față de partenerul, exclusiv pentru ipoteza soluționării amiabile cu acesta a litigiului. Cum litigiul nu a fost soluționat amiabil, ci de către Curtea de Arbitraj, ipoteză pentru care convenția din 03.11.1999 nu a mai prevăzut procentele menționate, în lipsa unei convenții prin care să se fi delimitat cota fiecăreia dintre părțile în cauză din obligația de plată operează principiul suportării egale a întregii datorii sau cel puțin pentru partea din aceasta reprezentând dobânzi, cheltuieli de arbitrare și onorarii de avocat. Interpretarea în acest sens a clauzelor convenției de către apelanta-pârâtă nu este întemeiată. Din interpretarea sistematică a convenției rezulta că în scopul determinării modului de participare a fiecăreia dintre societățile românești la satisfacerea pretențiilor prin clauza 3 convenției părțile au stabilit ce datorează fiecare în baza contractului, acestuia din urmă, prin subclauza 3.3. din convenție stabilindu-se datoria fiecăreia dintre părți către creditorul. În continuare, în cadrul aceleiași clauze 3 din convenție prin subclauzele 3.4. și 3.5. părțile au detaliat determinarea răspunderii lor pentru ipotezele în care litigiul s-ar soluționa amiabil sau respectiv, de către Curtea de arbitraj. 3.4. prevede procentual întinderea răspunderii fiecărei părți în situația soluționării amiabile iar subclauza 3.5 menține și pentru ipoteza soluționării litigiului de către Curtea de arbitraj, defalcarea între părți a debitului față de astfel cum s-a prevăzut prin subclauza 3.3. și, implicit procentele menționate în subclauza 3.4, menționând în plus că fiecare parte va prelua în sarcina sa obligațiile ce îi vor fi stabilite de Curtea de arbitraj. Cum stabilirea răspunderii pârâtelor pentru obligațiile stabilite de Curtea de arbitraj nu necesita o convenție expresă a părților, rezultă că prin formularea "fiecare parte va prelua în sarcina sa" celelalte obligații stabilite de Curtea de arbitraj s-a urmărit de către părți raportarea la contextul convențional anterior, rezultând din subclauzele 3.3 și 3.4. în sensul preluării în procentul stabilit inițial în raport cu întinderea răspunderii valorice a fiecăreia dintre părți și a celorlalte obligații stabilite de Curtea respectivă.
Celelalte clauze din convenție sunt distincte, în ceea ce privește obiectul acestora, de clauza 3 și nu sunt în măsură să influențeze interpretarea acesteia. Astfel, referirea din clauza 4 privind o apărare comună nu poate avea legătură cu cheltuielile de arbitrare și onorariile de avocat la care au fost obligate părțile în cauză prin cea de a treia sentință arbitrală, deoarece acestea privesc cheltuielile Curții de Arbitraj și onorariile avocaților. Sub același aspect trebuie apreciată și clauza 6 din convenție. De asemenea, prin clauza 8 părțile au vizat alte aspecte decât stabilirea modului de participare a fiecăreia la satisfacerea pretențiilor.
În condițiile în care răspunderea fiecăreia dintre părți în raport cu obligațiile de plată către creditorul a fost determinată prin convenția de la 03.11.1999, în procentele menționate în subclauza 3.4. pentru toate sumele la care părțile în cauză au fost obligate, în calitate de pârâte prin cele trei hotărâri arbitrale, nu se mai justifica aplicabilitatea procentelor respective și în baza proporționalității culpei procesuale sau a caracterului accesoriu al obligării la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum a susținut - SA.
Nu este fondat nici motivul de apel prin care - SA a susținut că în raport cu procesul-verbal încheiat de părțile în cauză cu la 22.03.2001 reclamanta nu era îndreptățită la efectuarea unei plăți în numerar către creditorul, în noiembrie 2005, în Olanda, deoarece prin actul respectiv se convenise cu creditorul punerea în aplicare a hotărârii arbitrale prin încheierea unui contract comercial pentru livrarea de bunuri-produse petroliere către creditor, iar în această situație plata făcută de reclamant cu privire la datoria pârâtei față de creditorul a fost în contra intereselor pârâtei, o astfel de "reprezentare" nedând dreptul reclamantei la desocotire.
În realitate, prin punctul 3 din acest proces-verbal părțile semnatare doar "au acceptat", adică au luat în considerare pentru viitor, fără ca aceasta să constituie o obligație, varianta executării hotărârii arbitrale printr-un contract de livrare; interpretarea în acest sens este certificată îndeosebi de mențiunile existente la punctul 4 din înscrisul respectiv în care se specifica expres în mod general, fără vreo distincție, că acesta nu este de natură opozabilă juridic, rămânând la latitudinea părților dacă pun în practică acceptul sau nu. Or, creditorul a refuzat expres, ulterior, pronunțării sentințelor arbitrale, un contract de livrare cu societățile românești.
Prin urmare, procesul-verbal în discuție nu poate fi apreciat drept un mijloc de apărare real, ignorat de reclamantă, în măsură să justifice aprecierea unei reprezentări contra intereselor pârâtei din partea reclamantei. În plus, punerea în executare silită a hotărârilor arbitrale a fost pe deplin opozabilă reclamantei, în contextul în care juridic, plata efectuată de aceasta cu privire la debitul datorat creditorului de pârâtă, în Olanda a intervenit în cadrul executării silite prin care s-a vizat o navă aparținând acesteia.
În mod nefondat a susținut apelanta-pârâtă, printr-un motiv de apel distinct și că plățile efectuate de reclamantă către creditorul, la 22.08.2002 și la 06.12.2005, în ceea ce privește parte din debit în sarcina sa și cu atât mai mult referitor la partea ce revenea la plată pârâtei, s-au efectuat fără înștiințarea acesteia din urmă, fără invocarea apărărilor privind prescripția dreptului de a cere executarea silită, conform legii române, modul de calcul al pretențiilor de către creditor, astfel că reprezentarea pârâtei sub acest aspect s-a realizat ocult, în contra intereselor acesteia, cu depășirea limitelor la care se referă art.1056 Cod civil. Plata intervenită la 06.12.2005 nu a intervenit ca un demers amiabil al reclamantei în raport cu creditorul ci a constituit scopul executării silite pornite de acesta supra unei nave din proprietatea reclamantei, sechestrată în Olanda, astfel că nu se punea problema înștiințării obligatorii a pârâtei, inclusiv cu privire la modalitatea de calcul a pretențiilor creditorului, acest din urmă aspect fiind subordonat sentințelor arbitrale și legii de executare străine aplicabile.
Faptul că cererea creditorului extern de recunoaștere a hotărârii arbitrale și încuviințare a executării silite pe teritoriul României a fost respinsă în dosarul 4672/2004 al Tribunalului București Secția Comercială nu prezintă relevanță, deoarece executarea silită soldată cu plata efectuată de reclamantă a părții din datoria către creditorul extern ce revenea în sarcina pârâtei nu a intervenit pe teritoriul României, ci în Olanda, în baza legii străine, iar nu a legii române. Aplicarea dispozițiilor art.1052 - 1053 Cod civil este condiționată de plata efectuată legal de un codebitor solidar în ceea ce privește partea de debit revenind celuilalt codebitor, cerință care a fost probată în cauză, iar plata efectuată sub acest aspect de reclamantă nu poate fi apreciată drept ocultă sau nelegală din motive care implică legea străină. În raport cu aceasta din urmă, hotărârea arbitrală a fost recunoscută și supusă executării silite, context în care legea română nici nu putea fi invocată din moment ce nu era prioritară într-o aplicare extrateritorială.
Apelanta pârâtă nu a dovedit în mod obiectiv în cauză că în suma plătită de reclamantă la 06.12.2005 s-ar fi regăsit și suma de 32895,41 plătită creditorului extern până la începutul anului 2005 de către pârâtă pe calea executării silite a acesteia în Marea Britanie. Despre plata sume respective s-ar fi cuvenit însă să fie înștiințată reclamanta, în primul rând de către pârâtă.
Cu certitudine însă prin expertiza contabilă efectuată la judecata în primă instanță nu au fost calculate și reținute dobânzi și în raport cu această sumă, după data plății ei, astfel cum rezulta din tabelul de calcul a dobânzilor aferent expertizei (fila 94 vol.II dosar de fond).
În raport cu ultimul motiv de apel formulat de - SA, este de reținut că înțelegerea asupra formării unei apărări comune astfel cum s-a menționat în clauzele din Convenția d l 0 3.11.1999 nu implică, în lipsa unei mențiuni exprese, și suportarea în mod egal a costurilor pe care le implica o astfel de apărare și, oricum, în cauză nu s-a pus în discuție modul de suportare de către părți a costurilor propriei apărări ci modul de plată de către acestea a sumelor la care au fost obligați prin sentința arbitrală cu acest titlu. Așa cum s-a mai arătat subclauza 3.5. din convenția de la 03.11.1999 menține întinderea răspunderii părților în cauză astfel cum a fost stabilită procentual prin clauza 3.4 și în ceea ce privește celelalte obligații stabilite de Curtea de arbitraj (dobânzi, cheltuieli de arbitrare și onorariu de avocat) în sarcina acestora. Oricum, costurile apărării societăților românești în procedura arbitrală nu se pot confunda cu cheltuielile de judecată la care au fost obligate acestea prin sentințele arbitrale iar în ceea ce privește stabilirea modalității de plată a acestora clauza 4 din convenția menționată este insuficientă, prin conținutul ei. De asemenea, inaplicabilitatea sub acest aspect a prevederilor art.277 pr.civ. intervine tot în raport cu prioritatea convenției părților de la 3.11.1999.
Din moment ce există o convenție a părților referitoare la includerea răspunderii fiecăreia în raport cu obligațiile stabilite în sarcina fiecăruia prin sentințele arbitrale este evident nejustificată susținerea apelantei pârâte în sensul suportării obligațiilor de plată respective în mod egal de către fiecare parte. De asemenea, din cele arătate rezultă că pârâta nu a fost obligată la plata către reclamantă și a sumei de 32895,41 sau a unor dobânzi calculate în raport cu această sumă după plata ei de către pârâtă, prin executare silită.
Având în vedere considerentele arătate Curtea, reținând că sentința atacată este temeinică și legală iar susținerile apelantelor, sunt nefondate, în temeiul art.296 pr.civ. va respinge ambele apeluri formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate apelurile formulate de apelanta - reclamantă - SA cu sediul în B, nr. 239, sector 1 și de către apelanta - pârâtă - SA cu sediul în B, sector 3,-, - 3, împotriva sentinței comerciale nr.9553/17.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială, în dosarul nr-.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 11.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red.Jud.
Tehnored.
4 ex.
Tribunalul București - Secția a VI a Comercială
Președinte:
Președinte:Aurică AvramJudecători:Aurică Avram, Liliana Crîngașu
