Spete pretentii comerciale. Decizia 72/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 72
Ședința publică din 15 aprilie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
GREFIER: -
S-a luat în examinare apelul formulat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți împotriva sentinței civile nr. 277/BIS din 20 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta intimată - Ca- -
La apelul nominal se prezintă avocat pentru reclamantul apelant, lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, reprezentanta reclamantului apelant arată că susține excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Curții de APEL TIMIȘOARA invocată prin notele de ședință depuse la dosar prin registratura instanței la data de 26 martie 2008 și solicită trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției civile a aceleiași instanțe.
Curtea, apreciind că excepția invocată de reprezentanta apelantului nu este în realitate o veritabilă excepție de procedură, ci un motiv de apel, astfel cum a fost el dezvoltat prin cererea de apel, apreciază că aceasta nu poate fi primită în forma solicitată, cu consecința scoaterii cauzei de pe rolul secției comerciale și trimiterea dosarului la secția civilă, natura cauzei fiind adusă în discuție ca și motiv de critică a nelegalității și a netemeiniciei sentinței primei instanțe. Or, dacă s-ar decide în sensul urmărit de apelant s-ar statua implicit și asupra unuia dintre motivele de apel, ceea ce este incompatibil cu normele de competență funcțională în raport de natura și specificul instanței a cărei hotărâre se atacă. În consecință, instanța va respinge ca nefondată excepția invocată și va reține dosarul spre soluționare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, inițial, apelul reclamantului a fost înregistrat la secția civilă a Curții de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr-, însă, prin încheierea nr. 44 din 26 februarie 2008, raportat la prevederile art. 99 pct. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre competentă soluționare secției comerciale. Dacă s-ar da curs cererii apelantului s-ar ajunge la o situație inacceptabilă, în sensul că două secții ale aceleiași instanțe și-ar trimite reciproc spre "competentă soluționare" această pricină, fiecare dintre ele considerând că cealaltă secție este cea care trebuie să o judece, știut fiind faptul că recursul nu este deschis într-un asemenea caz, nefiind vorba de un conflict negativ de competență în sensul art. 20 din Codul d e procedură civilă.
Reprezentanta reclamantului apelant solicită încuviințarea probei cerută prin petiția de apel și detaliată prin notele de ședință din 26 martie 2008, respectiv efectuarea unei expertize contabile care să stabilească cuantumul remunerației datorate pentru perioada în litigiu.
Instanța, văzând prevederile art. 167 și 168, raportat la art. 201 și următ. Cod procedură civilă, respinge cererea de probațiune apreciind-o ca fiind inutilă pentru justa și legala soluționare a cauzei având în vedere atât motivele de apel, cât și acțiunea reclamantului.
Nemaifiind formulate alte cereri sau invocate alte excepții, se acordă cuvântul asupra apelului de față.
Reprezentanta reclamantului apelant, avocat, solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele detaliate în scris.
Instanța, considerând pricina lămurită, în baza art. 150 Cod procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 277/BIS din 20 februarie 2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul C-S a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți B împotriva pârâtei - Ca- - având ca obiect pretenții reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de distribuitorii prin cablu, penalități de întârziere, precum și obligarea publicării integrale a hotărârii judecătorești în mijlocele de comunicare în masă, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea societății pârâte la plata sumei reprezentând renumerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de distribuitori prin cablu pentru perioada 1 noiembrie 2003 - 30 aprilie 2005, cauza fiind repartizată secției civile, la un complet specializat în soluționarea cauzelor de natură civilă, respectiv completul C 12.
Deși reclamantul, atât prin cererea introductivă, cât și prin răspunsul la întâmpinare, a calificat obiectul litigiului ca fiind de natură civilă și nu comercială, întrucât pricina se referă la remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți colectată de această asociație, care reprezintă drepturi conexe ale dreptului de autor aferente utilizării fonogramelor în mod public, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2006 instanța, urmare a primirii excepției de necompetență funcțională a secției civile a tribunalului dea soluționa această cauză, a apreciat că ea are caracter comercial și a dipus scoaterea dosarului de pe rol și transpunerea lui completului C 18, specializat în judecarea cauzelor de natură comercială. Aceasta, deoarece la nivelul Tribunalului C-S deși sunt înființate doar două secții, una penală și cealaltă civilă, în cadrul lor sunt constituite complete specializate pe materii.
Prima instanță a considerat că natura comercială a obiectului pricinii rezultă atât din calitatea de comerciant a pârâtei, societate comercială, cât și din faptul că litigiul nu are ca obiect dreptul de autor asupra operei, ci drepturile ce li se cuvin artiștilor interpreți sau executanți în raport de utilizarea efectivă de către societatea pârâtă, în calitatea sa de distribuitor prin cablu, a fonogramelor, în raporturile intervenite între aceasta și beneficiarii săi de cablu raporturile retransmise fiind în exclusivitate de natură comercială. Or, potrivit art. 56 Cod comercial, dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși în ce privește acest act, legii comerciale.
În raport de natura sa comercială, astfel cum a fost ea recalificată, cauza este supusă prevederilor art. 7201și următ. din Codul d e procedură civilă, privitoare la soluționarea litigiilor în materie comercială.
Reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând renumerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru difuzarea fonogramelor de către distribuitori prin cablu, precum și a penalităților de întârziere stabilite în urma expertizei contabile, la care se adaugă cheltuieli de judecată. Cum, obiectul acțiunii este evaluabil în bani, reclamantul avea obligația să respecte prevederile art. 7201Cod procedură civilă, respectiv, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată să se încerce soluționarea litigiului prin conciliere cu cealaltă parte.
Este adevărat că asociația reclamantă a notificat societatea pârâtă, prin executor judecătoresc, cu privire la pretențiile sale, prin notificarea din 20 aprilie 2006 precizând că "vă somăm pentru ultima dată să depuneți până la data de 05.05.2006, declarațiile referitoare la baza de calcul a remunerației și să achitați sumele restante de la intrarea în vigoare a nr.HG 143/2003 până la data de 01.05.2005, calculate după metodologia reglementată prin nr.HG 143/2003, precum și remunerația datorată în temeiul nr.HG 119/2002 pentru toată durata de valabilitate a acestuia, în caz contrar, ne vedem obligați să vă acționăm în judecată pentru sumele datorate, solicitând ca acestea să fie stabilite în urma unei expertize contabile". Cu toate acestea, tribunalul a constatat că atât prin notificare, cât și prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a arătat câtimea sumei la plata căreia a solicitat obligarea pârâtei prin hotărâre judecătorească și nici nu i-a prezentat actele doveditoare pe care își sprijină pretențiile, situație în care s-a apreciat că notificarea nu întrunește condițiile prevăzute la alin. 2 și 3 ale art. 7201Cod procedură civilă și, ca atare, nu poate fi considerată o încercare de soluționare a pretențiilor prin conciliere directă în sensul dispozițiilor imperative ale alin. 1 ale aceluiași articol, ceea ce constituie un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată.
Din actele de la dosar rezultă că pârâta este o societate comercială de prestări de retransmisie prin cablu care preia programele de televiziune prin satelit și le transmite prin propria rețea prin cablu către clienții săi. Pretențiile reclamantului cu privire la plata remunerațiilor drepturilor artiștilor interpreți nu au fost determinate valoric, arătându-se doar că ele privesc perioada 1 noiembrie 2003 - 30 aprilie 2005, cât s-a aflat în vigoare nr.HG 143/2003 privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, act normativ adoptat în temeiul art. 131 alin. 4 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. La art. 130 alin. 1 lit. a) din lege, la care se face trimitere prin art. 131, modificată și completată prin Legea nr. 285/2004, se prevede că acordarea autorizației neexclusive de utilizare a operelor sau prestațiilor titularilor drepturilor către utilizator se face în schimbul unei remunerații, prin contract, sub formă de licență neexclusivă, aceste dispoziții, potrivit art. IV din Legea nr. 285/2004, prelungindu-și aplicabilitatea până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor acestei ultimei legi modificatoare, ceea ce s-a și realizat prin Decizia nr. 124/2005 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 22 iunie 2005.
În raport de prevederile legale mai sus citate rezultă fără echivoc că, în fapt, plata remunerației datorate de către societatea pârâtă, în calitate de utilizator a fonogramelor, urma să fie determinată prin "contract", deci, prin acordul de voință al părților, respectiv între reclamant, ca organ de gestiune colectivă, și pârâtă, în calitate de distribuitor prin cablu, contract care în cauza de față nu s-a făcut dovada că a fost încheiat. Ca atare, conform prevederilor imperative ale art. 180 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996, astfel cum au fost ele în vigoare până la data de 22 iunie 2006, izvor al obligațiilor reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de distribuitorii prin cablu putea fi doar contractul încheiat între organul de gestiune colectivă, pe de o parte, și utilizator, pe de altă parte, convenție prin care să se fi prevăzut în concret cuantumul remunerației datorate de utilizator și, nu legea însăși. În condițiile în care a constatat lipsa raporturilor contractuale, ca izvor al obligațiilor cu titlu de remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de către societatea pârâtă, în calitatea sa de distribuitor prin cablu, judecătorul fondului a considerat că solicitarea reclamantului potrivit căreia cuantumul acestor obligații să se determine printr-o expertiză contabilă, doar în raport cu prevederile nr.HG 143/2003, este neîntemeiată și, în consecință, nu poate fi primită, nefiind pertinentă cauzei.
Pentru considerentele arătate instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către reclamant cu nesocotirea dispozițiilor art. 7201Cod procedură civilă privitoare la concilierea directă prealabilă, iar, pe de altă parte, pretențiile sale nu sunt dovedite, în sensul prevederilor art. 1169 Cod civil, dispunând respingerea acesteia.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat apel reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, cererea lui fiind înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub dosar nr-, inițial la secția civilă, iar, ulterior, sub nr-, la secția comercială, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă să se pronunțe în cauzele care au ca obiect dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Tribunalul C-S, secția civilă - completul specializat în materie civilă și de proprietate intelectuală, în vederea continuării judecății și întocmirea raportului de expertiză contabilă, pentru următoarel motive:
La data de 15 august 2006 formulat o cerere de chemare în judecată împotriva - Ca- - C solicitând, în conformitate cu prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, ale nr.HG 143/2003 și ale Deciziei nr. 149/2003, obligarea societății pârâte la plata remunerației datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de distribuitori prin cablu pentru perioada 1 noiembrie 2003 - 30 aprilie 2005. Deși la termenul de judecată din 15 septembrie 2006 propus obiective în vedere efectuării raportului de expertiză precizându-și, totodată, acțiunea în sensul obligării pârâtei la plata remunerației menționate pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2002 și 30 aprilie 2005 având în vedere că societatea a desfășurat activitate în această perioadă, conform propriilor declarații, care au fost depuse la dosarul cauzei în cadrul probei cu înscrisuri, precizarea nu a fost luată în considerare de către instanța de judecată, prin hotârârea pronunțată tribunalul nefăcând nici un fel de referiri cu privire la acest aspect.
De asemenea, soluția a fost dată de o instanță necompetentă funcțional (în speță era competent completul civil și nu cel comercial), obiectul pricinii fiind unul de natură civilă și nu comercială. Aceasta, întrucât litigiul are ca obiect drepturi patrimoniale ale artiștilor interpreți pe care pârâta intimată le datorează raportat la dispozițiile art. 98 lit. i), coroborat cu art. 152și cu art. 1231lit. g) din Legea nr. 8/1996, remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți colectată de reprezentând drepturi conexe ale dreptului de autor. Dreptul de autor, ca și drepturile conexe acestuia, sunt legate de persoana autorului și au două componente: unul de ordin moral și unul de ordin patrimonial. de ordin patrimonial a drepturilor de autor și a drepturilor conexe excede faptelor de comerț reglementate de art. 3 lit. c) din Codul comercial, care prevede că numai întreprinderile de editură, librăriile și obiectele de artă, când altul decât autorul sau artistul vinde, sunt fapte de comerț. Deci, pentru ca dreptul de autor și drepturile conexe să fie tratate ca fapte de comerț trebuie îndeplinită o condiție, și anume să fie vândute de altul decât autorul sau artistul.
În speță, reclamantul, în calitate de organism de gestiune (organizat ca asociație nonprofit), nominalizat prin lege să colecteze remunerațiile ce li se cuvin artiștilor interpreți sau executanți pentru prestațiile lor artistice fixate, nu efectuează nici un act de comerț, el nevânzând operele artiștilor interpreți sau executanți, ci colectează doar, în numele acestora și conform autorizațiilor legale, drepturilor personale patrimoniale ale artiștilor. Faptul de comerț se realizează la următoarea verigă, cea dintre utilizatori și abonații acestora, care cumpără serviciul utilizatorilor. Prin art. 152din Legea nr. 8/1996 este definită retransmiterea prin cablu, obiectul cererii de chemare în judecată și, prin urmare, litigiul de față, nu este unul de natură comercială chiar dacă una dintre părți este comerciant deoarece el nu derivă dintr-un act de comerț săvârșit de către pârâtă.
În cadrul tribunalelor (ca și în cazul Curților de Apel și al Înaltei Curții de Casație și Justiție) s-au organizat complete specializate, respectiv secții civile specializate pentru soluționarea litigiilor având ca obiect drepturi de proprietate intelectuală întrucât numai în această situație un litigiu de acest gen poate fi recurat la secția civilă și de proprietate intelectuală a instanței supreme. La majoritatea tribunalelor din țară, la care secțiile civile inițial și-au declinat competența către judecătorii sau secțiile comerciale, s-a revenit asupra practicii adoptate trimițându-se cauzele înapoi la secțiile competente (cele civile), potrivit legii.
Dreptul de remunerație al artiștilor interpreți sau executanți, ce face și obiectul prezentului litigiu, este un drept conex dreptului de autor, fiind un drept de proprietate intelectuală. Prin urmare, pricina era de competența completului civil și nu al celui comercial (în contextul în care la Tribunalul C-S sunt constituite doar 2 secții, penală și civilă, în cadrul secției civile funcționând complete specializate pe materii, deci, și complete civile). Procedura concilierii prevăzută de art. 7201Cod procedură civilă nu trebuia urmată întrucât cererile formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și ale nr.HG 143/2003 nu sunt cereri de natură comercială, legea specială în domeniu neprevăzând această procedură prealabilă. Mai mult decât atât, deși nu era obligată prin lege, asociația reclamantă a notificat, totuși, societatea pârâtă prin executor judecătoresc în încercarea de a soluționa pe cale amiabilă diferendul ivit. Cu toate acestea, rezolvarea pe calea amiabilă nu s-a putut realiza deoarece intimata nu a comunicat încasările (obligație imperativă prevăzută la art. 130 alin. 1 litera h din Legea nr. 8/1996) pentru a se putea stabili care este remunerația pe care o datorează artiștilor interpreți sau executanți și nici nu a făcut cerere pentru obținerea autorizației de la, așa cum era obligată de lit. a) a aceluiași articol, lipsa autorizației constituind infracțiune deoarece reprezintă o formă de piraterie. Din conținutul art. 3 pct. 10 Cod comercial reiese că legiuitorul a calificat ca act necomercial operațiunea de valorificare a creației intelectuale de către autor ori artist, indiferent dacă pentru aceasta se apelează la un comerciant sau necomerciant.
În ceea ce privește constatarea primei instanțe că, nici prin notificare și nici cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a arătat câtimea sumei pretinse societății intimate cu titlu de remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți, apelantul a învederat faptul că aceasta nu reprezintă o obligație imperativă. Potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, la cererea organismului de gestiune colectivă, utilizatorii sau intermediarii acestora trebuie să comunice informații și să transmită documentele necesare pentru determinarea cuantumului remunerațiilor. În măsura în care nu-și îndeplinesc aceste obligații legale și nu transmit organismul de gestiune colectivă încasările realizate, cuantumul remunerației nu se poate determina decât printr-un raport de expertiză contabilă. Ca atare, prin soluția pronunțată judecătorul fondului a inversat sarcina probei în raport de o normă specială - Legea nr. 8/1996. Baza de calcul este definită de legiuitor, procentul datorat aplicându-se la totalul încasărilor brute realizate lunar de societățile de cablu, el fiind prevăzut de norma de aplicare a legii, respectiv de nr.HG 143/2003.
În mod greșit tribunalul a apreciat că remunerația trebuia determinată prin contract, deci, prin acordul de voință al părților, deoarece Legea nr. 8/1996 interzice orice negociere sau diminuare a remunerației după ce normele de aplicare sunt publicate., în speță, distribuitorul de cablu, este obligat să obțină de la organismul de gestiune colectivă autorizație/licență neexclusivă (art. 130 alin. 1 litera a), care îi permite utilizarea prestațiilor artiștilor interpreți sau executanți cu condiția achitării unei remunerații reprezentând un anumit procent din încasările brute lunare, încasări pe care acesta este obligat să le declare respectivului organism pentru a se putea calcula cuantumul remunerației. Prin urmare, se poate constata cu ușurință că autorizația eliberată de organismul de gestiune colectivă nu îmbracă forma juridică a unui contract. În situația în care utilizatorii folosesc prestațiile artiștilor fără a avea autorizație eliberată de organismul de gestiune colectivă aceștia săvârșesc infracțiunea prevăzută de art. 140 lit. e) din Legea nr. 8/1996.
Nu în ultimul rând, se poate observa o inconsecvență în motivarea hotărârii apelate. Astfel, dacă la pagina 4 ultimul paragraf instanța a apreciat cererea neîntemeiată pe motiv că între părți nu există un contract care să prevadă cuantumul remunerației (expertiza contabilă fiind respinsă, deși era singura probă utilă cauzei în determinarea acesteia în măsura în care pârâta a încălcat o normă imperativă a legii), la pagina 5 primul paragraf este invocată lipsa procedurii prealabile - total eronat raportat la obiectul dedus judecății, iar în final acțiunea a fost respinsă și ca nedovedită, în condițiile în care asociația reclamantă este colector, iar legea și norma de aplicare sunt publicate în Monitorul Oficial, fiind un simplu casier care colectează și repartizează drepturile artiștilor interpreți români și străini ale căror prestații sunt utilizate pe teritoriul României.
În drept a invocat prevederile art. 282 și următ. din Codul d e procedură civilă.
În probațiune a depus practică judiciară relevantă (filele 13-30, 42-73 dosar nr- și 19-62 dosar nr-).
Pârâta intimată - Ca- - C, deși legal citată, nu s-a prezentat la dezbateri, însă a formulat întâmpinare (filele 32-35) prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele motive:
În mod corect tribunalul a reținut că litigiul dintre părți este de natură comercială, aspect ce rezultă din cuprinsul deciziilor pronunțate de instanța supremă prin care s-a dezlegat această problemă de drept și care au fost depuse la dosarul de fond. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie "suma reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de distribuitori prin cablu", sumă pretinsă în baza dispozițiilor nr.HG 143/2003, reclamantul apelant susținând în mod neîntemeiat că pricina ar fi una civilă. Aceasta, deoarece, pe de o parte, din cuprinsul acțiunii reclamantului rezultă în mod evident că cererea nu are ca obiect dreptul de autor asupra operei, ci drepturi derivând din difuzarea operei prin retransmisie prin cablu (remunerații), iar, pe de altă parte, una dintre părți, fiind o societate comercială, are calitatea de comerciant, situație în care plata unor sume de bani către o altă persoană reprezintă un act comercial. Intimata arată că este o societate comercială cu răspundere limitată constituită în condițiile Legii nr. 31/1990, plata oricărei sume de bani, indiferent cu ce titlu, din patrimoniul său către un terț, oricare ar fi acela, reprezentând un fapt de comerț.
Articolul 56 din Codul comercial prevede că dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, cât privește acest act, legii comerciale. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 893 din același cod, chiar când actul este comercial numai pentru una din părți, acțiunile ce derivă dintrînsul sunt de competența jurisdicției comerciale. În concluzie, intimata consideră că solicitarea de către reclamant a obligării sale la plata unor sume de bani nu poate da naștere decât unui litigiu comecial, care este, evident, de competența jurisdicției comerciale. În acest sens a invocat practica constantă a fostei Curții Supreme de Justiție care, după mai multe declinării succesive între secțiile civilă și comercială a cauzelor având drept obiect plata unor remunerații solicitate de de la diverse societății comerciale în baza Legii nr. 8/1996 și a nr.HG 71/2000 (care a precedat nr.HG 143/2003), a decis irevocabil că aceste litigii sunt de competența secției comerciale cu motivarea că una din părți este comerciant, ceea ce are drept consecință aplicarea dispozițiilor art. 56, iar litigiul nu are ca obiect dreptul de autor asupra operei, ci drepturile derivând din difuzare.
În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a admis excepția prematurității acțiunii constatând că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă de conciliere prevăzută în mod imperativ de art. 7201Cod procedură civilă. Intimata a arătat că reclamantul nu a convocat-o la sediul său pentru o întâlnire în care să-i aducă la cunoștință pretențiile sale, temeiul lor legal, precum și actele doveditoare pe care se sprijină acestea, pentru a fi în măsură să le combată cu argumente, texte legale și înscrisuri, iar rezultatul unei asemenea întâlnirii să fie consemnat într-un document (proces-verbal de conciliere directă), așa cum statuează alin. 2 și 4 ale art. 7201. Având în vedere că reclamantul nu a anexat cererii de chemare în judecată înscrisul referitor la rezultatul concilierii sau dovada convocării pârâtei la întâlnire și că aceasta nu s-a prezentat, așa cum pretind dispozițiile art. 7201alin. 5, rezultă fără dubiu că apelantul nu a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă cu pârâta, nerespectarea acestei obligații ducând la respingerea acțiunii ca prematur introdusă.
De asemenea, în mod just tribunalul a respins acțiunea pe motiv că pretențiile asociației reclamante nu au fost dovedite, reținând corect că potrivit art. 130 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996 izvorul obligațiilor reprezentând remunerația pretinsă nu putea fi decât contractul încheiat între organismul de gestiune colectivă () și societatea pârâtă, lipsa raporturilor contractuale având drept consecință neprobarea pretențiilor. Judecătorul fondului a interpretat în mod corect dispozițiile articolului menționat, așa cum erau în vigoare în perioada pentru care se solicită plata remunerațiilor, în sensul că acestea prevedeau că plata remunerației trebuia determinată printr-un "contract" încheiat între organismul de gestiune colectivă, pe de o parte, și utilizator, pe de altă parte, în lege neprevăzându-se cuantumul remunerației, așa cum fără temei susține apelantul. Deși reclamantul face trimitere la prevederile art. 130 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 8/1996, dar în forma modificată, acesta uită faptul că înainte de modificare textul impunea în mod imperativ încheierea unui contract, care era izvorul obligațiilor.
La data de 26 martie 2008 reclamantul apelant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți a depus note de ședință (filele 5-11) prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând trimiterea dosarului spre soluționare secției civile a aceleiași instanțe pe motiv că obiectul litigiului este de natură civilă și nu comercială, această excepție fiind invocată și în fața tribunalului.
În fapt, sentința atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă funcțional (în speță era competent completul civil, iar nu cel comercial) și, prin urmare, apelantul consideră că secția civilă a Curții de APEL TIMIȘOARA este cea competentă să soluționeze calea de atac de față. Obiectul cauzei dedusă judecății este unul de natură civilă deoarece litigiul privește drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți pe care pârâta intimată le datorează raportat la prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți colectată de reprezentând drepturi conexe ale dreptului de autor.
În speță, apelantul, în calitate de organism de gestiune împuternicit prin lege să colecteze remunerațiilor ce se cuvin artiștilor interpreți sau executanți pentru prestațiile lor artistice fixate, nu efectuează nici un act de comerț, el nevânzând operele artiștilor interpreți sau executanți, ci colectează doar, în numele acestora, drepturile lor personale patrimoniale, actul de comerț realizându-se la următoarea verigă, cea dintre utilizatori și abonații acestora, care cumpără serviciul utilizatorilor. Dreptul de remunerație al artiștilor interpreți sau executanți, ce face obiectul prezentului litigiu, este un drept conex dreptului de autor, un drept de proprietate intelectuală și, prin urmare, pricina este de competența secției civile a Curții de APEL TIMIȘOARA, impunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea acesteia.
Examinând apelul declarat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți împotriva sentinței civile nr. 277/BIS din 20 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta intimată - Ca- - C, în temeiul art. 295 Cod procedură civilă, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei, precum și din oficiu cu privire la motivele de ordine publică, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare având în vedere următoarele considerente:
Astfel cum s-a arătat și în practicaua deciziei de față, excepția de necompetență funcțională a secției comerciale a Curții de APEL TIMIȘOARA în soluționarea apelului de față, excepție invocată de asociația reclamantă prin notele de ședință depuse la dosar, nu poate fi primită întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă, hotărârile date de primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Potrivit teoriei instituției procesual-civile a competenței, competența ratione materiae presupune o delimitare între instanțe de grad diferit, dar normele de competență materială sunt stabilite, în primul rând, sub aspect funcțional, respectiv după felul atribuțiilor jurisdicționale și apoi sub aspect procesual (obiect, valoarea ori natura cererii).
În prezenta cauză, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii. Față de dispozițiile art. 282 alin. 1 Cod procedură civilă, corelate cu cele ale art. 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, Curtea de APEL TIMIȘOARA - secția comercială are competență materială, funcțională și procesuală, de a judeca apelul declarat împotriva unei sentințe pronunțate în primă instanță de Tribunalul C-S - secția civilă, completul specializat în judecarea cauzelor comerciale. Aceasta, deoarece la nivelul Tribunalului C-S deși sunt înființate doar două secții, una penală și cealaltă civilă, în cadrul lor sunt constituite complete specializate pe materii, inclusiv în materie comercială.
Teza susținută de apelant conform căreia pentru judecarea unui asemenea dosar de apel cauza ar trebui să fie transpusă ori declinată la secția civilă a Curții numai pentru că natura litigiului ar fi civilă nu poate fi acceptată. Este adevărat că în funcție de natura litigiului se decide și competența, însă natura cauzei este adusă în discuție ca și motiv de apel, iar dacă s-ar decide în sensul urmărit de apelant s-ar statua implicit și asupra unuia dintre motivele de apel, ceea ce este incompatibil cu normele de competență funcțională în raport de natura și specificul instanței a cărei hotărâre se atacă.
În aceste condiții se impune a se concluziona că apelul împotriva unei sentințe pronunțate de o secție specializată în materie comercială a unei instanțe inferioare nu poate fi soluționat decât tot de o secție a instanței ierarhic superioară specializată în materia respectivă, chiar dacă pe calea apelului un motiv de critică vizează contestarea naturii juridice a cauzei care ar determina o altă competență. O astfel de chestiune poate fi tranșată exclusiv de instanța superioară competentă funcțional și procesual și numai în măsura în care va constata că sentința atacată nesocotește normele de competență materială, funcțională și procesuală, urmează a se urma procedura reglementată de art. 297 alin. 2 din Codul d e procedură civilă. Așadar, conform argumentelor mai sus expuse și a textelor legale incidente reținute de C se va respinge ca nefondată excepția invocată și, ca o consecință, se va reține dosarul spre soluționare.
În ceea ce privește legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, Curtea constată următoarele:
În mod greșit judecătorul fondul a considerat că în speță acțiunea reclamantului este prematură întrucât partea nu ar fi respectat procedura de conciliere directă impusă de dispozițiile art. 7201Cod procedură civilă, ceea ce constituie un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată. De altfel, motivarea tribunalului este una confuză deoarece, deși în prima parte a considerentelor se reține că reclamantul nu a respectat prevederile articolului menționat, în final se concluzionează că pretențiile acestuia nu sunt dovedite (cu toate că cererea de efectuare a unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului obligațiilor de plată ale societății pârâte, în raport de prevederile nr.HG 143/2003, a fost respinsă ca neîntemeiată), lucru absolut inutil și nelegal, raportat la art. 137 Cod procedură civilă, în condițiile în care, soluționarea cauzei pe cale de excepție face inutilă antamarea fondului.
Într-adevăr, potrivit textului art. 7201în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să încerce soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Însă, principala problemă de drept care se degajă din conținutul apelului și, implicit, din dosar este dată de calificarea și stabilirea naturii juridice a litigiului de față, în funcție de care se pot stabili apoi normele de competență materială și, adiacent, condițiile de exercițiu ale acțiunii și normele legale relevante sub acest aspect.
Este de reținut faptul că reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți B a chemat în judecată pârâta - Ca- - în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 123 alin. 1-2, titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin Legea nr. 8/1996, modificată, în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile acestui act normativ. Gestiunea colectivă a drepturilor de autor se poate face numai pentru operele aduse anterior la cunoștința publică, iar gestiunea colectivă a drepturilor conexe se poate face numai pentru interpretări sau execuții fixate ori radiodifuzate anterior, precum și pentru fonograme ori videograme aduse anterior la cunoștința publică. Titularii drepturilor conexe dreptului de autor sunt, conform art. 94 din lege, artiștii interpreți sau executanți, pentru propriile interpretări ori execuții, producătorii de înregistrări sonore și producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări, și organismele de radiodifuziune și de televiziune, pentru propriile emisiunii și servicii de programe.
În speță, Curtea constată că asociația reclamantă, în calitatea sa de organ de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, a fost mandatată de titularii acestor drepturi pentru a le exercita și valorifica potrivit cu specificul lor. Trebuie precizat că remunerația cuvenită artiștilor interpreți sau executanți reprezintă drepturi conexe dreptului de autor, respectiv dreptul aferent utilizării fonogramelor în mod public. Cu toate că pentru exploatarea și colectarea acestor drepturi, în numele și pentru titularii drepturilor conexe dreptului de autor, reclamantul trebuia să încheie un contract de distribuție cu pârâta, societate comercială specializată în retransmiterea prin cablu, ori să autorizeze o astfel de prestație nu înseamnă că raportul de obligații are natură comercială prin aceea că un subiect al acestui raport este comerciant, așa cum greșit a considerat prima instanță.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 4 din Codul comercial, toate actele și faptele unui comerciant se consideră comerciale cu două excepții: necomercialitatea să rezulte din însuși actul ori actul respectiv are caracter pur civil indiferent de calitatea părților. În speță, însă, raportul juridic de obligații s-a născut ca urmare a retransmiterii către public prin cablu de către un operator specializat a fonogramelor.
Curtea reține că potrivit calificării actelor de comerț făcute de legea comercială pertinentă sunt acte de comerț numai întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă, atunci când altă persoană decât autorul sau artistul le vinde (art. 3 pct. 10 Cod comercial). Prin urmare, vânzarea ori valorificarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe acestuia de către titularii acestora în înțelesul art. 94 din Legea nr. 8/1996, modificată, fie în nume propriu, fie prin mandatarul prevăzut de lege, nu poate fi calificată ca un act obiectiv de comerț și, nefiind un act de comerț în sine, nu se poate trage concluzia că devin aplicabile dispozițiile art. 4, respectiv art. 56 din Codul comercial. Întrucât izvorul raportului juridic de obligații ce se naște din valorificarea acestor drepturi este legea și cum aceasta nu le califică drept acte de comerț decât dacă sunt efectuate de alte persoane decât autorul, atunci se poate trage concluzia că legiuitorul exclude aplicarea caracterului comercial al actului prin care fie titularul în nume propriu, fie prin mandatar, își valorifică dreptul, chiar dacă pentru acest tip de operațiune se apelează la un comerciant.
Dreptul de autor, ca și drepturile conexe acestuia, sunt legate de persoana autorului și au două componente: unul de ordin moral și unul de ordin patrimonial. de ordin patrimonial a drepturilor de autor și a drepturilor conexe excede faptelor de comerț reglementate prin art. 3 pct. 10 din Codul comercial, condiția de comercialitate fiind ca drepturile să fie vândute de altul decât autorul sau artistul. Așadar, operațiunea de valorificare a dreptului de autor de către titularul său nu presupune aplicarea legii comerciale prin voința expresă a legiuitorului, astfel că reținerea în cauză a dispozițiilor art. 56 din Codul comercial nu este pertinentă deoarece însuși acest text exclude aplicarea normelor comerciale, în conținutul său cuprinzând două excepții: existența unor dispoziții legale referitoare la persoana comercianților, care exclud expres aplicarea legii comerciale, și cazurile în care legea dispune altfel. Or, din conținutul art. 3 pct. 10 reiese fără putință de tăgadă că legiuitorul a calificat ca act necomercial operațiunea de valorificare a creației intelectuale de către autor ori artist, indiferent dacă pentru aceasta se apelează la un comerciant sau necomerciant.
Curtea reține că raportul juridic născut între reclamant, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe, care în numele și pentru titularii drepturilor conexe dreptului de autor și operatorul de cablu - pârâta intimată, societate comercială care retransmite fonogramele către consumatori, are natură pur civilă, extracomercială, de creație intelectuală, iar litigiul ce se grefează pe un astfel de raport în care reclamantul formulează pretenții pentru obligarea pârâtei la plata remunerației, în cuantumul negociat și reglementat prin normele metodologice de calcul are, de asemenea, natură civilă, de creație intelectuală, din perspectiva dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. e) Cod procedură civilă atrăgând competența în primă instanță a tribunalului, iar, din punct de vedere funcțional, a secției civile a acestei instanțe ori chiar a completului specializat în soluționarea cauzelor civile. Așadar, jurisdicția comercială de drept comun ori prin judecătorul-sindic desemnat conform procedurii insolvenței nu are competență materială, procesuală și funcțională, pentru a judeca în primă instanță un litigiu în materie de creație intelectuală.
În timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul d e procedură civilă stabilește expres, competența după materie în primă instanță, a tribunalului, în procesele și cererile de natură comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din același cod reglementează competența de drept comun, în primă instanță, a judecătoriilor, ceea ce înseamnă că le sunt atribuite în competență procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare până la 100.000 lei. Așadar, dacă o acțiune comercială are un obiect evaluabil în bani competența în primă instanță este determinată de criteriul valoric, judecătorie sau tribunal, după caz. de aceste litigii comerciale, chiar și de cele civile, art. 2 pct. 1 lit. e) Cod procedură civilă prevede competența tribunalelor și în cauzele în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială, fără vreo deosebire în funcție de valoarea obiectului, ceea ce evidențiază importanța sporită acordată de legiuitor unor astfel de procese. Identificarea corectă a normelor juridice ce le sunt aplicabile se face ținând seama de elementele esențiale care le caracterizează relațiile contractuale, cauza obligațiilor asumate și pozițiile pe care se situează participanții la încheierea actelor juridice.
Societatea pârâtă, care în mod evident are calitatea de comerciant, nu a contestat că litigiul prin care instituția reclamantă pretinde plata unei sume echivalente remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea fonogramelor de către distribuitorii prin cablu se fundamentează, din punct de vedere juridic, pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, ale nr.HG 143/2003 pentru aprobarea metodologilor privind utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme, precum și pe Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 149/2003.
Legea nr. 8/1996 este actul normativ-cadru în materia dreptului de creație intelectuală, definind obiectul, subiectul dreptului de autor, conținutului său, stabilind regimul juridic ce guvernează cele două componente ale sale, drepturile morale și cele patrimoniale, utilizarea și exercitarea lor. Titularii drepturilor conexe dreptului de autor sunt recunoscuții ca fiind artiștii interpreți sau executanți (art. 94), iar dreptul lor patrimonial, reglementat în art. 98, se referă și la retransmiterea prin cablu, legea cuprinzând dispoziții comune autorilor și artiștilor interpreți ori executanți în ceea ce privește remunerația unică la care sunt îndreptățiții pentru utilizarea fonogramelor, astfel cum dispune art. 1065. este determinată prin metodologii și colectată în conformitate de procedura instituită prin art. 133, Titlul III având ca obiect "Gestiunea și apărarea dreptului de autor și a drepturilor conexe". Reclamantul apelant este un astfel de organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe, care acționează în condițiile impuse prin art. 123-1341, fiind persoană juridică înființată prin libera asociere, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și funcționează pe baza regulilor aplicabile asociațiilor fără scop patrimonial, acționând în temeiul mandatului acordat de titularii drepturilor conexe și nu în nume propriu, având ca obiect principal de activitate colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune îi este încredințată de către titulari.
Este de observat că metodologia cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite se negociază cu utilizatorii prin respectarea cerințelor menționate în art. 131-1314, ceea ce, în speță, s-a concretizat prin adoptarea nr.HG 143/2003.
Pârâta intimată a invocat, susținând caracterul comercial al cauzei, prevederile art. 56 și art. 893 Cod comercial, fără să remarce, în privința ultimului, că a fost abrogat prin nr.OUG 59/2001, în vreme ce apelanta a învederat că potrivit art. 3 lit. c) Cod comercial (în realitate art. 3 pct. 10), această situație este exclusă din categoria faptelor de comerț.
Într-adevăr, art. 3 pct. 10 Cod comercial stipulează că sunt fapte de comerț întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă, când altul decât autorul sau artistul vinde, iar art. 4 statuează că sunt fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul. Nu în ultimul rând, art. 56 dispune că dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune astfel. Ca atare, legea comercială prevede că nu constituie fapt de comerț, chiar dacă este realizat de un comerciant, în această calitate, actul încheiat cu autorul sau artistul însuși, prin care acesta din urmă își valorifică drepturile patrimoniale derivate din creația intelectuală. Este cazul în speță, unde reclamantul, așa cum s-a demonstrat, acționează exclusiv în calitate de mandatar al titularilor drepturilor conexe, artiștii interpreți sau executanți.
Aceasta constituie tocmai ipoteza de excepție menționată și în art. 56 Cod comercial, deoarece natura comercială a activității desfășurate de pârâtă în scopul transmiterii prin cablu a fonogramelor către clientelă (consumatori), nu îi imprimă același caracter și raportului juridic pe care îl are cu colectorul remunerației cuvenite artiștilor, care devine comercial doar în relațiile stabilite cu clienții abonați, destinatarii serviciilor prestate de utilizator. Diferența dintre bunul civil și cel comercial trebuie căutată în funcția economică a celui din urmă, pentru că cel civil este obiectul asupra căruia persoana exercită drepturile de stăpânire reală, întemeindu-se pe regulile juridice ale proprietății și posesiunii, iar comerciantul dobândește bunul pentru a-l stăpânii în mod vremelnic, în scopul obținerii unui profit cât mai Ceea ce deosebește contractul de drept civil de cel comercial este, însă, caracterul neprofesional și, respectiv, profesional al activității părților din contract în legătură cu raportul juridic concret.
În cauză, reclamantul formulează pretenții pentru obligarea pârâtei la plata remunerației, în cuantumul reglementat prin metodologie de calcul, prin exercitarea drepturilor patrimoniale ale titularilor drepturilor conexe dreptului de autor care, prin prisma criteriilor anterior precizate, conferă litigiului o natură civilă. De altfel, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 15/2004, a statuat că obligația utilizatorilor de a plătii remunerația își are izvorul în acordul de voință al părților contractului, remunerație al cărei caracter echitabil rezultă din faptul că are valoarea unei contraprestații pentru activitatea creatoare a unei persoane fizice sau juridice de drept privat, activitate pusă în slujba unor terți, care în acest fel pot să apară în calitate de debitori.
Prin urmare, pretențiile deduse judecății fiind esențial civile, în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamantul avea obligația să respecte prevederile art. 7201Cod procedură civilă, respectiv să încerce soluționarea litigiului prin conciliere cu cealaltă parte înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, notificarea făcută prin executor judecătoresc la data de 20 aprilie 2006 neîntrunind condițiile prevăzute la alin. 2 și 3 ale articolului menționat și, ca atare, nu poate fi considerată o încercare de soluționare a pretențiilor prin conciliere directă în sensul dispozițiilor imperative ale alin. 1 ale aceluiași text, ceea ce ar constitui un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată. Acțiunea de față, fiind una de natură civilă, nu există pentru reclamant obligația parcurgerii procedurii prealabile de conciliere directă, situație în care eronat s-a procedat la respingerea acțiunii pe acest considerent, dreptul de remunerației al artiștilor interpreți sau executanți, ce face obiectul litigiului, fiind un drept conex dreptului de autor, adică un drept de proprietate intelectuală, neplata remunerației în temeiul Legii nr. 8/1996 dând naștere unui litigiu de drept civil - de proprietate intelectuală, care nu are nici o valență comercială atâta timp cât izvorul acestei obligații nu îl reprezintă un contract, ci însăși legea, simplul fapt că una dintre părți este comerciant neputând schimba natura juridică a raportului litigios, care este reglementat de actul normativ menționat.
Totuși, având în vedere că potrivit prevederilor Codului d e procedură civilă care reglementează competența, aceasta vizează instanța și nu completul de judecată, specializat sau nu într-o anumită materie, Curtea apreciază că motivul de apel referitor la necompetența instanței de fond nu este întemeiat, neputându-se susține cu temei că Tribunalul C-S a judecată în primă instanță pricina cu încălcarea normelor de competență și că, potrivit art. 105 alin. 1 din același cod, actele de procedură săvârșite de tribunal, inclusiv hotărârea atacată, sunt nule absolut, ceea ce ar impune Curții ca, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. 2 teza I, să admită apelul reclamantului și să anuleze sentința apelată trimițând cauza spre rejudecare "instanței competente funcțional" - Tribunalul C-S - secția civilă, completul specializat în materie civilă.
Față de cele reținute, întrucât tribunalul în mod greșit a judecat cererea reclamantului pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului, simpla afirmație că pretențiile acestuia sunt nedovedite, în condițiile în care cererea de efectuare a unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului obligațiilor de plată ale societății pârâte, în raport de prevederile nr.HG 143/2003, a fost respinsă ca neîntemeiată neputând constitui o judecată în fond (știut fiind faptul că în sistemul nostru procedural judecătorul nu poate respinge o acțiune în justiție ca nedovedită, ci numai ca nefondată, după ce a epiunzat toate mijloacele probatorii), în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul acestuia și, ca atare, va desființa hotărârea atacată trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul reclamantului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, cu sediul în B,--17, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 277/BIS din 20 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâta intimată - Ca- -, cu sediul în C, str. -, -. 9,. B,. 1, jud. C-S și, în consecință:
Desființează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul C-
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
Red. /30.04.2008
Dact. /.05.05.2008 - 4 ex./2 com.
Primă instanță - Tribunalul C-
Judecător -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
