Spete pretentii comerciale. Decizia 839/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 839/
Ședința publică din data de 13 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Petruța Micu
JUDECĂTOR 2: Anca Buta
JUDECĂTOR 3: Florin Moțiu
Grefier: - -
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea SOCIETATEA DE asigurare REASIGURARE SA - Sucursala A împotriva deciziei civile nr. 516/2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA B, SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA - Sucursala A, prin și SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA B, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru contestatoare consilier juridic R -, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentantul contestatoare învederează instanței că se prezintă în cauză și pentru intimata SA B și arată că nu mai are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul părților asupra contestației în anulare formulată.
Reprezentantul contestatoarei SA solicită admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate având în vedere dispozițiile art. 317, 318 Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată. Consideră că decizia atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, care a soluționat cauza ca instanță de recurs și nu ca instanță de apel.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 516/2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA B împotriva sentinței civile nr. 523/21.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-; a modificat în parte sentința recurată, în sensul că a obligat pârâta SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA B să plătească reclamantei și penalități de întârziere la suma de 200.000 lei acordată cu titlu de despăgubiri; a menținut în rest dispozițiile sentinței recurate și a obligat pârâta la plata sumei de 3.495,58 lei cheltuieli de judecată în recurs către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de APEL TIMIȘOARAa reținut că prin sentința civilă nr. 523/21.04.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și lipsa calității de reprezentant a pârâtului; a admis excepția lipsei concilierii prealabile cu pârâtul și în consecință: a admis în parte acțiunea comercială în pretenții formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C-N împotriva pârâților Societatea de Asigurare Reasigurare SA B și; a obligat pe pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare SA B să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 5.191, 52 lei cheltuieli de judecată; a respins acțiunea față de pârâtul și celelalte pretenții ale reclamantei.
În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul Arada constatat că la data de 31.10.2007 s-a înregistrat la această instanță, în urma declinării de competență, prin pronunțarea sentinței civile nr. 7293/02.10.2007 pronunțată de Judecătoria Arad, Secția civilă, în dosarul nr-, acțiunea comercială în pretenții formulată de reclamanta Societate de Asigurare și Reasigurare C-N împotriva pârâților Societatea de Asigurare Reasigurare SA B și, prin.
Prin acțiunea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 316.429, 81 lei reprezentând contravaloarea daunei și penalități de întârziere în cuantum de 136.697, 76 lei, cu motivarea că la data de 08.08.2004 autotractorul marca cu nr. de înmatriculare -, tractând remorca nr. -, proprietatea Transport SRL, asigurat, se deplasa dinspre A către D, condus fiind de numitul. Pe raza localității autotractorul a intrat în coliziune cu autoturismul cu număr de înmatriculare -, care circula din sens opus. Autoturismul condus de a pătruns pe sensul de mers al autotractorului, în urma impactului rezultând decesul numiților și - părinții pârâtului de ordinul 2.
Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova în dosarul nr. 585/p/2004 din data de 02.03.2005 s-a reținut culpa exclusivă a defunctului în producerea accidentului.
Autotractorul și semiremorca mai sus menționate erau asigurate CASCO la SA, conform contractului seria - - privind asigurarea globală a transportatorilor de mărfuri și de persoane, din 21.11.2003 și a contractului seria - - din 10.10.2003, iar autoturismul cu nr. de înmatriculare - proprietatea lui era asigurat RCA la. SA.
Reclamanta a mai arătat că în urma accidentului, autotractorul și remorca au fost grav avariate, deschizându-se două dosare de daună pentru fiecare, achitând asiguratului suma totală de 316.429,81 lei, ceea ce nu exonerează de la plată persoana vinovată de producerea accidentului. Asigurătorul acestuia, în baza poliței RCA acordă despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 136/1995, indiferent de existența altui contract de asigurare facultativă încheiat de persoana păgubită. Arată că SA a participat la întocmirea proceselor verbale de constatare a daunelor atât pentru autotractor cât și pentru semiremorca implicate în accident, fără să formuleze vreo obiecțiune; că reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, potrivit dispozițiilor art. 22 și 57 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, raportat la art. 998-999 cod civil și precizează că dosarul de daună deschis pentru capul tractor, AR/2004 a fost înaintat pârâtei SA cu adresa nr. 2985/22.11.2005, aceasta fiind convocată la conciliere pentru data de 22.02.2006.
De asemenea, dosarul de daună deschis pentru semiremorcă, având nr. 137 AR/2004 a fost înaintat aceleiași pârâte cu adresa nr. 462/21.01.2005, invitația la conciliere fiind făcută pentru 09.02.2005. În data de 30.06.2006 reclamanta a expediat pârâtei SA o nouă solicitare de a-și preciza poziția, solicitare rămasă fără răspuns, motiv pentru care față de acest pârât a fost formulată cererea privind daunele-interese reprezentând penalități de întârziere, astfel cum acestea sunt prevăzute prin ordinul CSA menționat mai sus, în art. 46, al. 2 și 3 și până la plata efectivă a debitului.
Împotriva acestei acțiuni au formulat întâmpinare pârâții.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta Societate de Asigurare Reasigurare SA, s-a arătat că achiesează, în parte, acțiunii, arătând că este dispusă să plătească reclamantei suma de 184.460 lei și solicită respingerea cererii privind daunele moratorii, invocând în favoarea sa Ordinul nr. 3113/03.12.2003 care limitează suma maximă ce poate fi acordată ca despăgubire, în plus, neexistând acordul scris al pârâtului de ordinul 2, nu se putea trece, efectiv, la plata despăgubirilor pretinse de reclamantă. Totodată, a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune.
După declinarea competenței în favoarea Tribunalului Arad - Secția Comercială, pârâtul de ordinul al doilea a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii față de sine, deoarece nu a fost îndeplinită procedura concilierii prealabile, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate, motivat de faptul că în privința daunelor moratorii nu a fost dovedită reaua sa credință, nefiind notificat.
Analizând excepțiile invocate, Tribunalul Arada constatat că, în privința excepției de tardivitate, aceasta nu este întemeiată, deoarece accidentul a avut loc la data de 08.08.2004 iar acțiunea reclamantei a fost înregistrată la Judecătoria Arad la data de 06.06.2008, înainte de împlinirea termenului general de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, motiv pentru care instanța va respinge această excepție.
În privința excepției invocate din oficiu privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, prima instanță a constatat că prin Hotărârea nr. 454/08.09.2004 emisă de Comisia pentru Protecția Copilului, a fost instituită curatela asupra copilului minor, acesta fiind încredințat la familia și. La data de 16.10.2005 minorul a devenit major, astfel încât efectele hotărârii de mai sus au încetat de drept, potrivit OUG nr. 26/1998, minorul căpătând capacitate deplină de exercițiu și folosință, respectiv capacitatea deplină privind exercițiul drepturilor sale civile, astfel că instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și lipsa calității de reprezentant al lui -.
Referitor la excepția lipsei concilierii directe cu pârâtul de ordinul al doilea, instanța de fond a constatat că, potrivit certificatului de moștenitor, al Hotărârii nr. 454/08.09.2004 emisă de Comisia pentru Protecția Copilului, a declarației proprii a pârâtului făcută prin întâmpinare, domiciliul acestuia este în mun. A,-,. 205,. 5, jud. A, adresă la care pârâtul a domiciliat înainte și după instituirea curatelei. Singura perioadă în care pârâtul a locuit la adresa ului său a fost cea cuprinsă între 08.09.2004 și 16.10.2005, după care, devenind major, a revenit la vechiul său domiciliu.
În plus, s-a considerat de către instanța de fond că în mod greșit invitația la conciliere a fost comunicată minorului " - prin ", confundându-se calitățile celor doi, iar invitația la conciliere a fost comunicată în A,-, conform înscrisului de la fila 9 dosar judecătorie, deși ul locuia în mun. A,-, bloc 542,. 8, conform înscrisului de la fila 11 dosar, pe recipisa poștală fiind consemnat că semnătura aparține "mamei destinatarului", deși aceasta a decedat în accidentul din care au rezultat pagubele pentru care se solicită despăgubiri.
Prima instanță a constatat că invitația la conciliere a fost întocmită la data de 30.06.2006 după ce minorul devenise major și ului îi încetase calitatea și după data la care acesta s-a mutat la vechiul domiciliu. Astfel, prima instanță a admis excepția și a respins acțiunea față de pârâtul pentru lipsa concilierii prealabile.
În ceea ce privește capătul de cerere în pretenții față de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare SA, prima instanță a constatat că, potrivit dispozițiilor art.10, alin. 1, lit. a) din Ordinul nr. 3113/2003, limita maximă a despăgubirilor ce se puteau plătii în baza poliței RCA era, pentru nivelul anului 2004, de 200.000 lei RON. A mai constatat că defunctul avea o asigurare obligatorie la societatea pârâtă conform poliței seria - - - și că societatea a făcut demersuri pentru a obține acceptul de plată de la pârâtul de ordinul 2, fără a-l obține efectiv, deoarece și acesta a trimis solicitarea la aceeași adresă greșită ca și reclamanta din A,-, fără să indice blocul și apartamentul și după ce minorul devenise major în condițiile mai sus arătate.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 46, alin. 3 din Ordinul 3113/2003 "asigurătorul de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule va reactualiza cuantumul despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăților", apreciind că acest text nu are aplicabilitate în relațiile dintre societățile de asigurări, deoarece se referă la plata acestor despăgubiri păgubitului și nu societății de asigurare care a făcut plata păgubitului și exercită acțiunea în regres. Prima instanță a mai constatat că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a pârâtei de ordinul întâi, deși legea recunoaște prezumția bunei credințe.
Față de aceste considerente, Tribunalul Arada admis în parte acțiunea și a obligat pârâta Societate de Asigurare Reasigurare SA să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 200.000 lei Ron, conform obligației contractuale ce îi revine acesteia din polița RCA încheiată cu defunctul și a respins celelalte pretenții ale reclamantei. Reținând dispozițiile art. 274 cod procedură civilă, raportat la art. 723 cod procedură civilă, văzând că această pârâtă a fost de acord cu admiterea în parte a acțiunii, însă întâmpinarea sa a fost depusă la dosar doar la al treilea termen de judecată, prima instanță a obligat pârâta de ordinul întâi să plătească reclamantei suma de 5191,52 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxe de timbru în valoare de 5.186,52 lei și timbru judiciar în sumă de 5 lei, potrivit cu proporția în care a fost admisă acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA prin SUCURSALA A, solicitând admiterea recursului și modificarea soluției instanței de fond în sensul admiterii pretențiilor sale și cu privire la penalitățile de întârziere.
În motivarea recursului, recurenta a criticat sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că pretențiile sale la plata penalităților de întârziere s-au ridicat la suma de 136.697,76 lei, pe care instanța de fond le-a respins, interpretând greșit dispozițiile Ordinului CSA 3113/2003, reținând că art. 46 alin. 3 are aplicabilitate numai în cazul achitării despăgubirilor păgubitului, nu și în cazul relațiilor dintre societățile de asigurare. Se arată că art. 46 prevede că "1) Asiguratorul va efectua plata despăgubirilor în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la data depunerii de către persoana păgubită a ultimului document necesar finalizării dosarului de daune. Persoana păgubită va specifica în cerere de despăgubire modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în cont bancar personal sau în contul bancar al unității de specialitate care a efectuat reparația. 2) Prevederile alin. 1 se aplică și în cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asiguratorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea 136/1995, cu modificările ulterioare, astfel: a) dacă nu există obiecții asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 20 de zile calendaristice; b) dacă există obiecțiuni asupra acestor sume, acestea se vor comunica solicitantului în termen de cel mult 15 zile calendaristice, urmând ca în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiunilor să se efectueze plata. 3) Față de termenele prevăzute mai sus, asiguratorul de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, va reactualiza cuantumul despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăților."
Recurenta reclamantă SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA prin SUCURSALA Aac onsiderat că din analiza textului legal de mai sus, este îndreptățită să solicite achitarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, întrucât textul nu face distincție referitor la cei care pot solicita aceste penalități și nu restrânge acest drept numai în favoarea păgubiților persoane fizice sau juridice. Consideră că solicitarea sa este îndreptățită prin prisma coroborării art. 46 din Ordin cu art. 22 din Legea 136/1995, care reglementează subrogarea legală a asiguratorului în drepturile asiguratului său, apreciind că interpretarea obligației legale prevăzute de alin. 3 nu se poate face restrictiv numai în favoarea păgubiților, atâta timp cât acest aliniat este în strânsă legătură cu primele două, textul trimițând atât la termenele prevăzute la alin. 1, cât și la cele prevăzute la alin. 2. Acest din urmă aliniat prevede în mod expres aplicarea textului de lege și în cazul subrogării asiguratorului în drepturile asiguratului său.
Cu privire la al doilea motiv invocat de instanță, cum că recurenta nu a făcut dovada relei credințe a pârâte SA, aceasta precizează că singura interpretare care poate fi dată conduitei asiguratorului RCA este ca fiind de rea credință, întrucât pârâta nu a solicitat vreme de aproape 2 ani de zile acordul asiguratului său pentru acordarea despăgubirilor, tergiversând fără motiv soluționarea dosarului de daună.
Reclamanta recurentă a mai arătat că deși solicitările sale au fost expediate pârâtei în 2005, abia în data de 22.05.2007, aceasta a i-a comunicat prin adresa nr. 3192 că nu are acordul asiguratului său, reclamanta menționând că la dosar există copiua solicitării de încuviințare trimisă de abia în data de 21.05.2007 catre asigurat, document din care se poate concluziona că 2 ani pârâta nu a solicitat acest acord pentrru soluționarea amiabilă a cererii reclamantei de despăgubire.
În drept au fost invocate prevederile art. 3041, 312 alin. 2, 316 Cod procedură civilă, art. 46 alin. 1, 2, 3 din Ordinul CSA 3116/2003, art. 22 din Legea 136/1995.
Pârâta intimată SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA B - Sucursala Aaf ormulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca netemeinic a recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, arătând că așa cum reiese din probatoriul administrat, în temeiul Ordinului 3113/03.12.2003, aplicabil în speță, totalul sumelor ce pot fi achitate cu orice titlu de către o societate de asigurări într-un asemenea caz era de 200.000 lei, pârâta apreciind că s-a conformat prevederilor dispozitivului sentinței recurate și a achitat reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 5.191,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată, atingându-se în acest fel plafonul maxim legal al răspunderii financiare a acestei societăți.
SA a considerat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe în ceea ce o privește, referitor la obligația de plată a sumelor pretinse prin acțiune, pentru ca reclamanta să fie îndreptățită să pretindă obligarea sa la plata de daune interese moratorii. Arată că a fost de bună-credință, deoarece a întreprins toate demersurile legale pentru a obține acordul succesorului asiguratului -, pentru achitarea pe cale amiabilă a pretențiilor reclamantei, acord cerut expres de lege, în lipsa acestuia, achitarea pretențiilor reclamantei fiind prohibită de lege.
Pârâta a apreciat că reclamanta este de rea credință în formularea recursului, știind că succesorul asiguratului nu și-a dat acordul pentru plata despăgubirii pe cale amiabilă, acest lucru rezultând și din demersurile sale proprii, respectiv adresele 1053/06.02.2006 și 5303/30.06.2006 prin care recurenta l-a invitat pe pârâtul și pe ul acestuia să se prezinte la sediul societății de asigurări pentru reglementarea diferendului financiar existent.
SA a susținut că din probatoriul administrat reiese faptul că singurele persoane vinovate pentru plata cu întârziere a despăgubirilor pretinse de reclamantă sunt moștenitorul asiguratului și ul său, persoane care dacă ar fi manifestat bună-voință și intenție de a reglementa această situație, se puteau prezenta la sediul reclamantei sau al pârâtei SA, pentru finalizarea demersurilor în vederea achitării pe cale amiabilă a pretențiilor reclamantei. Arată că în conformitate cu probatoriul administrat, pârâta nu este responsabilă de achitarea cu întârziere a pretențiilor reclamantei, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță singurele persoane cărora li se poate imputa acest fapt fiind pârâtul și ul acestuia.
Curtea de APEL TIMIȘOARA, examinând recursul declarat de reclamantă prin prisma motivelor de recurs și a prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, a constatat că acesta este întemeiat, având în vedere că din probele administrate în cauză și necontestate de părți rezultă că la data de 08.08.2004 autotractorul marca cu nr. de înmatriculare -, tractând remorca nr. -, proprietatea Transport SRL, se deplasa dinspre A către D, condus fiind de numitul. Pe raza localității autotractorul a intrat în coliziune cu autoturismul cu număr de înmatriculare -, care circula din sens opus. Autoturismul condus de a pătruns pe sensul de mers al autotractorului, în urma impactului rezultând decesul numiților și.
Prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Lipova în dosarul nr. 585/p/2004 din data de 02.03.2005 s-a reținut culpa exclusivă a defunctului în producerea accidentului.
Autotractorul și semiremorca mai sus menționate erau asigurate CASCO la reclamantă, conform contractului seria - - privind asigurarea globală a transportatorilor de mărfuri și de persoane, din 21.11.2003 și a contractului seria - - din 10.10.2003, iar autoturismul cu nr. de înmatriculare - proprietatea lui era asigurat RCA la pârâtă.
În urma accidentului, autotractorul și remorca au fost grav avariate, reclamanta achitând asiguratului său suma totală de 316.429,81 lei. Pârâta a participat la întocmirea proceselor verbale de constatare a daunelor atât pentru autotractor cât și pentru semiremorca implicate în accident, fără să formuleze vreo obiecție, iar reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, potrivit dispozițiilor art. 22 și 57 din Legea nr. 136/1995, raportat la art. 998-999 cod civil.
Curtea de APEL TIMIȘOARAa apreciat că în mod corect prima instanță a constatat că, potrivit dispozițiilor art.10, alin. 1, lit. a) din Ordinul CSA nr. 3113/2003, limita maximă a despăgubirilor ce se puteau plăti în baza poliței RCA era, pentru nivelul anului 2004, de 200.000 lei RON, obligând pârâta la plata acestei sume către reclamantă. S-a considerat astfel că sentința primei instanțe este greșită sub aspectul respingerii acțiunii reclamantei în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente sumei datorate de pârâtă reclamantei cu titlu de despăgubiri, respectiv aceea de 200.000 lei, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile Ordinului CSA nr. 3113/2003, reținând că art. 46 alin. 3 din acest Ordin are aplicabilitate numai în cazul achitării despăgubirilor păgubitului, nu și în cazul relațiilor dintre societățile de asigurare, deoarece se referă la plata acestor despăgubiri păgubitului și nu societății de asigurare care a făcut plata păgubitului și exercită acțiunea în regres.
Instanța de recurs a mai reținut că această interpretare este greșită, în opinia sa aceste dispoziții aplicându-se și în situația în care asigurătorul s-a subrogat în drepturile asiguratului său, conform art. 22 din Legea nr. 136/1995 și art. 46 al. 2 din Ordinul CSA nr. 3113/2003.
Astfel, potrivit art. 46 din Ordinul CSA nr. 3113/2003:
"1) Asigurătorul va efectua plata despăgubirilor în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la data depunerii de către persoana păgubită a ultimului document necesar finalizării dosarului de daune. Persoana păgubită va specifica în cerere de despăgubire modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în cont bancar personal sau în contul bancar al unității de specialitate care a efectuat reparația.
2) Prevederile alin. 1 se aplică și în cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asiguratorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea 136/1995, cu modificările ulterioare, astfel: a) dacă nu există obiecții asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 20 de zile calendaristice; b) dacă există obiecțiuni asupra acestor sume, acestea se vor comunica solicitantului în termen de cel mult 15 zile calendaristice, urmând ca în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiunilor să se efectueze plata.
3) Față de termenele prevăzute mai sus, asiguratorul de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, va reactualiza cuantumul despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăților."
În aceste condiții, s-a reținut că nu există niciun temei legal pentru a susține că, în cazul exercitării acțiunii în regres de către asigurător, nu s-ar plăti penalitățile de întârziere prevăzute de art. 46 al. 3 din Ordinul CSA nr. 3113/2003 și nici nu interesează reaua credință a celui care trebuia să facă plata.
Împotriva deciziei civile nr. 516/2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr- a formulat contestație în anulare contestatoarea SOCIETATEA DE ASIGURARE REASIGURARE SA - Sucursala A, înregistrată pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, solicitând anularea deciziei menționate si rejudecând fondul cauzei sa se califice calea de atac declarata in cauza ca fiind apel si sa se pronunțe o hotărâre, prin care sa se respingă apelul ca netemeinic, iar în temeiul art. 319 Cod procedură civilă solicită suspendarea aplicării deciziei civile nr. 516/2008 până la finalizarea judecații in acest dosar.
În motivarea contestației, s-a arătat că unul dintre motive se întemeiază pe prevederile art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, respectiv decizia a cărei anulare se solicita a fost pronunțata de către o instanța necompetenta material, completul de judecata care a soluționat cauza fiind investit cu judecarea unui "recurs", când de fapt acesta era un apel si trebuia judecat ca atare. În speță, instanța care a judecat calea de atac nu si-a îndeplinit rolul activ, deoarece trebuia din oficiu sa verifice calea de atac si propria competenta materiala, conform art. 3 pct. 2 Cod procedură civilă, procedând și la calificarea caii de atac.
Se invocă faptul că în speță calea de atac era apelul in conformitate cu prevederile art. 282-2821 Cod procedură civilă, că textul art. 282 Cod procedură civilă dispune expres că hotărârile date in prima instanța de către tribunale sunt supuse apelului daca prin lege nu se prevede altfel, iar art. 282 Cod procedură civilă care prevede situațiile in care hotărârile date in prima instanța nu sunt supuse apelului - ori in speța de față, cuantumul litigiului depășește suma de 100.000 lei, situație in care calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe era cea a apelului, astfel că în mod corect prima instanța a prevăzut in dispozitivul hotărârii faptul că aceasta poate fi atacata cu apel in termen de 15 zile de la comunicare.
Contestatoarea susține că a fost prejudiciată, deoarece au fost încălcate normele imperative de ordine publica privitoare la competenta materiala a instanței si a fost lipsită de posibilitatea de a avea acces la un grad de jurisdicție, aceasta cauza trebuind sa fie judecata de fapt în trei cicluri procesuale si nu în doua. Totodată, arată că au fost încălcate și prevederile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care se da dreptul fiecărui justițiabil de a avea parte de un proces echitabil care sa se desfășoare in conformitate cu normele in vigoare precum si prevederile articolelor 20, 21 si 24 din Constituție care garantează accesul la justiție, dreptul la apărare si la un proces echitabil.
Un al doilea motiv invocat de către contestatoare se întemeiază pe prevederile art. 318 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțata in calea de atac fiind rezultatul unei greșeli materiale care a pornit de la greșita apreciere a caii de atac, neverificarea competentei materiale a instanței, neobservarea cuantumului pretențiilor solicitate in dosar, rezultând astfel o decizie irevocabila, prin pronunțarea căreia i se aduc grave prejudicii contestatoarei, lipsită de posibilitatea exercitării caii de atac a recursului. Mai arată că au fost încălcate prevederile articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului privind garantarea accesului la justiție cu respectarea stricta a normelor procesuale in vigoare, menționând că au fost încălcate și normele constituționale care garantează accesul la justiție, la apărare si la un proces echitabil.
Contestatoarea consideră că o altă greșeala materiala consta in greșita apreciere a stării de fapt si a probatoriului administrat in cauza, deoarece instanța nu numai ca nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, dar s-a pronunțat si asupra a ceea ce nu s-a cerut, dispozitivul hotărârii nefiind conform petitului exprimat in calea de atac. Astfel, prin calea de atac s-a solicitat ".admiterea pretențiilor noastre si cu privire la penalitățile de întârziere", iar prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum fix de 136.697,76 lei arătând modul de calcul al acestora precum si intervalul de timp pentru care acestea au fost solicitate. Comparând dispozitivul hotărârii pronunțate in calea de atac cu petitul acțiunii inițiale si cu solicitarea cuprinsa in calea de atac, contestatoarea arată că instanța a pronunțat cu totul altceva, și anume a obligat-o sa plătească penalități calculate asupra sumei de 200.000 lei, deși recurenta-reclamanta nu a solicitat niciodată acesta lucru. Mai mult de atât dispozitivul hotărârii nu menționează modul in care se vor calcula aceste penalități si intervalul de timp pentru care acestea se vor percepe.
În ceea ce privește fondul cauzei, contestatoarea a reiterat apărările formulate prin întimpinări atât la prima instanța cit si in calea de atac, apărări conform cărora nu poate fi de acord cu obligarea sa la plata de penalități către recurenta - reclamanta deoarece penalitățile constituie o sancțiune pecuniara care se aplica debitorului aflat in culpa pentru neîndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale financiare fata de creditor. Or, in speța contestatoarea arată că nu este în culpa pentru neachitarea pe cale amiabila a pretențiilor recurentei - reclamante, acest fapt fiind prohibit chiar de lege in situația de fata. Societatea contestatoare arată că are calitatea de debitor in acest raport juridic, că a fost oprită de a achita pretențiile recurentei - reclamante tocmai de normele legale in vigoare la data producerii accidentului, în speța fiind vorba despre prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995 așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 43 din Legea nr. 172/2004, text care dispune expres: "Despăgubirile se stabilesc, fără a se depăși limitele prevăzute de legislația in vigoare, pe baza convenției dintre asigurat, persoanele păgubite si asigurător, ori in cazul in care nu s-a realizat înțelegerea, prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila pronunțata in România". Tot același articol 54 in aliniatul 5 detaliază: "încuviințarea cu privire la stabilirea despăgubirii pe baza convenției dintre asigurați, persoane păgubite si asigurători se da: a) de către proprietarul autovehiculului răspunzător de producerea pagubei sau de conducătorul acestuia.", iar prevederea de mai sus se completează cu alin. 6 al aceluiași articol: "În situațiile prevăzute la alin. 5, in cazul persoanelor fizice încuviințarea poate fi data de soția (soțul) asiguratului, respectiv a persoanei păgubite, ori, in caz de imposibilitate temeinic motivata a ambilor soți, cum ar fi: spitalizare, deces, detenție, lipsa îndelungata din localitate, de oricare dintre următoarele persoane majore: copii, părinți, surori sau frați ai asiguratului, respectiv ai persoanei păgubite ori a soției (soțului) acestora."
Astfel, contestatoarea concluzionează că faptul că în prezenta cauza pentru ca sa poată achita pretențiile recurentei - reclamante, trebuia realizata convenția dintre SC SA (asigurător), SC SA (subrogator legal al păgubitului) și pârâtul de ordinul II / reprezentantul legal acestuia. Având in vedere faptul ca proprietarii autoturismului asigurat la societatea contestatoare au decedat in accidentul rutier din data de 08.08.2004, conform textelor legale menționate, persoana îndrituită ca reprezentant al asiguratului, sa-si dea acordul pentru realizarea convenției tripartite mai sus menționate si implicit a achitării despăgubirii solicitate, era pârâtul de ordinul II / reprezentantul legal.
Se arată de către contestatoare că a întreprins demersuri pe lângă pârâtul de ordinul II / reprezentantul legal al acestuia de a se prezenta la sediul societății pentru a-si exprima acordul in vederea achitării pretențiilor recurentei - reclamante, insa aceștia nu au înțeles sa dea curs nu numai solicitărilor contestatoarei, dar si solicitărilor in același sens ale recurentei - reclamante. Apreciază că și recurenta - reclamanta se afla in culpa in acest caz deoarece ea a fost informata de către societatea contestatoare prin adresa nr. 1385/21.05.2007 ca in lipsa acordului asiguratului acesteia din urmă nu putea proceda la achitarea despăgubirii către acesta in baza textelor de lege menționate, dar a manifestat pasivitate fata de interesele sale si nu a introdus acțiunea la instanța decât foarte târziu si anume înainte cu 2 luni de data prescripției, așteptând astfel cu rea-credință ca sa se majoreze penalitățile de întârziere pe care urma sa le solicite prin acțiune. În aceste condiții, contestatoarea nu înțelege care este culpa sa în ceea ce privește neachitarea despăgubirii către recurenta - reclamanta, de vreme ce chiar textul actului normativ dispune ca in asemenea situații in care nu se poate realiza convenția tripartita, singura alternativa este soluționarea judiciara a spetei. Consideră ca intr-o atare situație penalitățile sunt imputabile exclusiv persoanei din culpa căreia nu s-a putut realiza convenția tripartita, în speța de fata persoana culpabila fiind pârâtul de ordinul II / reprezentantul acestuia si nicidecum societatea contestatoare.
Cu privire la suspendarea aplicării deciziei civile nr. 516/2008 până la finalizarea judecații în acest dosar, aceasta este motivata de faptul ca decizia pronunțata fiind irevocabila, contestatoarea este expusă unei executări silite in baza unui titlu nelegal si este în imposibilitate de a exercita calea de atac a recursului si a-și formula in continuare apărări în cauza.
Intimata Societate de Asigurare Reasigurare SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare formulate de contestatoarea, cu motivarea că cererea formulata de parata contestatoare este inadmisibila in conformitate cu prevederile imperative ale art. 317 Cod procedură civilă, că motivele pentru care o hotărâre poate fi atacata cu contestație în anulare sunt limitativ stabilite de lege, ele putând fi invocate doar in condițiile prevăzute de aceasta. Având în vedere ca parata contestatoare a avut posibilitatea de a ridica in fata instanței de recurs motivele pe care le invoca acum, consideră ca nelegala si nefondata cererea de contestație in anulare. Se mai arată că pe parcursul judecării cauzei in calea de atac, a avut posibilitatea de a-si susține apărările vis-a-vis de competenta materiala a instanței, de modul de calificare a caii de atac, precum si de admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursului, iar cu toate acestea, parata a pus concluzii de respingere a recursului fără a ridica în fata instanței problema calificării căii de atac si a competentei materiale. În aceste condiții, nu poate fi vorba de restrângerea dreptului paratei de a avea acces la justiție si la un proces echitabil si nici de aplicabilitatea in cauză a prevederilor legale privind admisibilitatea contestației in anulare.
SA invocă faptul că așa cum statuează doctrina si practica judiciară, necompetenta materiala, chiar reala, nu poate justifica admiterea caii extraordinare de atac, deoarece contestatoarea avea posibilitatea sa invoce excepția în calea de atac pornita în cauză, pe care însa nu a folosit- În ceea ce privește invocarea art. 318 Cod procedură civilă, de asemenea, prevederile acestui text de lege nu își găsesc aplicabilitatea in cazul de fata. Prevederea cuprinsa in art. 318, potrivit căreia o hotărâre dată in recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului, (de exemplu cu respingerea greșita a unui recurs tardiv, anularea greșita ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate si altele asemănătoare), pentru verificarea cărora nu este necesara reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Prin urmare, consideră că greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt si nu greșeli de judecata, de apreciere a probe!or ori de interpretare a dispozițiilor legale, așa încât contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar si greșită, data in recurs, întrucât instanța este ținuta sa verifice numai daca exista vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege si nu poate să examineze justețea soluției pronunțate.
Intimata SA apreciază ca cererea paratei contestatoare este nelegala si nefondata, calea de atac a contestației în anulare fiind inadmisibila.
În ceea ce privește susținerile paratei contestatoare referitor la faptul ca 1 instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut si anume asupra penalităților Ia suma de 200.000 lei, intimata susține că acestea sunt eronate, deoarece în cuprinsul cererii introductive a solicitat obligarea paratei la plata penalităților de întârziere conform Legii 136/1995, penalități calculate asupra întregului cuantum al despăgubirilor de 316.429,81 lei, iar instanța de fond, fără a lua in considerare prevederile legale in domeniu a admis capătul de cerere cu privire la penalități, admițând capătul de cerere referitor Ia despăgubiri doar in parte, si anume 200.000 lei, limite maximă a despăgubirilor.
Având in vedere ca instanța de recurs a apreciat ca despăgubirile au fost corect acordate în cuantum de 200.000 lei de către instanța de fond, a admis pretențiile intimatei la plata penalităților de întârziere calculate asupra sumei de 200.000 lei, astfel că nu se poate pune problema ca instanța a acordat ceea ce nu s-ar fi cerut, din moment ce solicitarea inițiala la plata penalităților de întârziere făcea referire la calculul acestora asupra întregului cuantum al despăgubirilor, și anume 316.429,81 lei. Instanța de recurs a acordat în parte penalitățile de întârziere, raportându-se la cuantumul despăgubirilor stabilite de instanța de fond.
În ceea ce privește susținerea paratei contestatoare referitor la modul de calcul al peanlităților, pe care instanța nu îl precizează, intimata arată că acesta este stabilit de lege, fiind cel arătat de intimată în cererea introductivă de instanță și în art. 46 alin. 2 si 3 din Ordinul CSA 3113/2003. Se mai precizează că în conformitate cu Ordinul CSA nr. 113/2003, in vigoare la data producerii accidentului, limita maximă a despăgubirilor era de 200.000 lei, dar nici la acea data si nici în prezent legislația din domeniul asigurărilor nu precizează ca această limită ar include si eventualele penalități de întârziere. De altfel, intenția legiuitorului a fost de a limita sumele acordate ca despăgubiri pentru daunele produse asiguraților, limite care sunt actualizate anual. Același legiuitor sancționează asigurătorul RCA pentru întârzieri in acordarea penalităților de întârziere, în conformitate cu art. 46 din Ordinul CSA, iar faptul că, în mod culpabil, asigurătorul RCA a întârziat acordarea despăgubirilor nu are nicio legătura cu cuantumul acestora. Plata celor doua categorii de sume este în mod distinct reglementata de lege, în conformitate cu natura juridica a obligațiilor de plata. Despăgubirile sunt consecința producerii unui fapt ilicit, acoperit de asigurarea de răspundere civila auto, iar penalitățile de întârziere sancționează îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asigurătorului de o achita despăgubirile, deci limita prevăzuta de lege nu poate sa includă si penalitățile de întârziere, acestea fiind un element de o natura juridica cu totul diferita, fiind reglementat distinct in legislația privind asigurările.
Referitor la lipsa culpei invocata de parata contestatoare, intimata subliniază că într-adevăr, a fost înștiințată prin adresa din data de 21.05.2007, că nu are acordul asiguratului sau, însă, arată că din 08.04.2004, data la care a avut loc accidentul de circulație, și până în 2007, când a fost solicitat acest acord, parata un a făcut niciun alt demers. De fapt, solicitarea acordului a fost făcuta la trei ani de la data accidentului, iar parata s-a folosit de lipsa acestui acord, pentru a refuza in repetate rânduri compensarea acestor despăgubiri. Asiguratul RCA a arătat în fata primei instanțe ca nu i s-a solicitat acest acord decât in 2007, fiind in interesul sau sa-si dea acordul pentru ca despăgubirile sa fie plătite de asigurător.
Intimata apreciază că nu poate fi acuzată de tergiversarea introducerii acțiunii, atâta timp cat parata contestatoare a tergiversat trei ani soluționarea dosarului de daună, refuzând plata acestuia, iar convenția tripartita invocata de parata pentru a putea achita despăgubirile nu s-a realizat din culpa acesteia, datorita faptului ca nu a fost solicitat la timp acordul asiguratului.
Pentru aceste motive, consideră că instanța de recurs, în mod corect, a acordat penalitățile de întârziere și solicită respingerea contestației în anulare ca netemeinică și nelegală și menținerea deciziei nr. 516/2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA.
Analizând actele și lucrările dosarului, în baza art. 317 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea constată și reține următoarele:
Potrivit art. 317 Cod procedură civilă: "Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. 3. Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
De asemenea, potrivit art. 318 Cod procedură civilă: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
În cauza de față, Curtea constată că nu sunt îndeplinite nici una dintre condițiile prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 317 și 318 Cod procedură civilă, pentru a duce la admiterea contestației în anulare, deoarece contestație în anulare, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile arătate mai sus, respectiv necompetență sau vicii vizând procedura citării, sau în cazul în contestație în anulare speciale, pentru greșeli materiale sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs și nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicarea greșită a legii, care sunt doar motive de reformare a hotărârii și pot fi invocate numai în calea de atac a recursului, și nu în contestația în anulare.
Pe de altă parte, partea care a formulat contestație în anulare trebuie să dovedească faptul că motivele invocate în cadrul contestației în anulare nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, ori în speță, contestatoarea fiind prezentă în recurs prin reprezentantul său legal, putea invoca faptul că în opinia sa, litigiul dintre părți trebuia judecat în apel d e către Curtea de APEL TIMIȘOARA și nu în recurs.
Astfel, în speță, nu a fost vorba de imposibilitatea contestatoarei de a invoca acest motiv în cadrul recursului, ci de omisiunea sa în acest sens, așa încât nu se poate prevala de propria culpă pentru a introduce o contestație în anulare.
Totodată, contestatoarea susține în mod neîntemeiat că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială de judecată, respectiv greșita apreciere a căii de atac aplicabile în speță și a cuantumului pretențiilor solicitate, motiv pentru care s-a ajuns ca instanța să nu se pronunțe asupra a ce s-a cerut, iar pe de altă parte cu privire la alt petit, s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
În înțelesul art. 318 Cod procedură civilă, noțiunea de greșeală materială înseamnă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să aibă drept consecință darea unei soluții greșite, care să fie o greșeală de fapt și nu una de judecată, așa cum invocă pârâta contestatoare.
În doctrină și în practica judiciară s-a considerat că o astfel de greșeală materială ar putea fi respingerea recursului ca tardiv, anularea lui ca insuficient timbrat sau netimbrat, ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar existau dovezi în sens contrar.
Sunt neîntemeiate de asemenea, susținerile contestatoarei prin care arată că în recurs i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și s-au încălcat astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și articolele din Constituția României care garantează accesul liber la justiție, dreptul la apărare și la un proces echitabil, deoarece Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 10/2003, publicată în nr. 153/10.03.2003, că această cale de atac a contestației în anulare nu are caracter devolutiv și nu judecă acțiunea ca atare, fără a examina temeinicia susținerilor părților cu privire la drepturile lor subiective deduse judecății, ci verifică doar dacă judecata a avut loc cu respectarea anumitor norme procedurale. întrucât în cadrul procedurii extraordinare a contestației în anulare, cât și în cadrul fazelor obișnuite ale procesului, părțile beneficiază de toate garanțiile legale ale unui proces echitabil, dispozițiile criticate nu încalcă prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de reclamanta recurentă SC SA, Sucursala A împotriva deciziei civile nr. 516 din 23.06.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de reclamanta recurentă SC SA, Sucursala A împotriva deciziei civile nr. 516 din 23.06.2008 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red. /12.11.2008
Dact./12.11.2008/2 ex.
Primă instanță: Tribunalul Timiș, Judecător:
Instanță de recurs: Curtea de APEL TIMIȘOARA,
Judecători: -. -,.
Președinte:Petruța MicuJudecători:Petruța Micu, Anca Buta, Florin Moțiu
