Spete pretentii comerciale. Decizia 86/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 86
Ședința publică de la 15 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Claudia Susanu
JUDECĂTOR 2: Anca Ghideanu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Comercial privind pe apelant " " și pe intimat, având ca obiect pretenții, apel formulat împotriva sentinței nr. 830/com/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că apelanta a depus concluzi scrise iar dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 12.10.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de astăzi 15.10.2009, când:
CURTEA DE APEL
Asupra apelului comercial d e față;
Prin sentința comercială nr. 830/com/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași au fost respinse excepțiile netimbrării și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de către pârâtă.
A admisă în parte cererea formulată de către reclamanta, cu sediul în 64, și cu sediul ales la cabinet avocat, din G, 1, Complex Francezi,--9, jud. G, în contradictoriu cu pârâta, cu sediul în I,-, bloc 656,. 4, jud.
A fost obligată pârâta să achite reclamantei:
- suma de 487.741,413 lei, reprezentând contravaloare marfă
- dobânda de 6 % pe an aferentă debitului de 487.741,413 lei, calculată
de la data scadenței fiecărei facturi și până la data plății efective;
- 8643 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:
Raporturile juridice dintre reclamanta și pârâta " " sunt de natură contractual comercială.
Astfel, prin contractul nr. 1326/27.09.2004 ( 64 dosar) reclamanta s-a obligat să furnizeze pârâtei confecții metalice galvanizate, panouri prelucrate din sticlă securit, panouri din furniruit și alte mărfuri, valoarea inițială a contractului fiind de 194,138.00 EUR iar cea finală urmând a fi stabilită în baza comenzilor pârâtei și a prețurilor negociate de părți.
Prin înscrisurile depuse (facturile invoice, declarații vamale, ordine de plată, filele 89-108, 27-38 dosar) reclamanta a probat că a livrat pârâtei mărfuri în valoare totală de 532.013,67 EUR iar aceasta din urmă a achitat doar 395.932,70 EUR.
Tribunalul a apreciat că această situație de fapt a fost demonstrată atât cu înscrisurile exhibate de către reclamantă cât și cu recunoașterea parțială a pârâtei ce se coroborează cu prezumții simple.
În primul rând, pârâta nu a negat în nici un moment furnizarea mărfurilor, din contra, a recunoscut că, în scopul onorării obligațiilor sale față de alți parteneri, a acceptat livrarea mărfurilor.
În al doilea rând, pârâta a recunoscut, prin precizările depuse la dosar la termenul din 13.03.2009, că datorează reclamantei suma de 43.191,77 EUR.
În al treilea rând, pârâta a achitat deja reclamantei o parte din contravaloarea mărfurilor ce depășește valoarea inițială a contractului.
Reiese că, primind fără obiecții bunurile livrate de către reclamantă, efectuând o plată parțială a acestora și necontestând în termenul legal prețul cerut de către furnizor (conform art. 1334 cod civil o astfel de acțiune se prescrie într-un an de la data emiterii facturilor proformă), pârâta a acceptat în fapt condițiile stabilite de către reclamantă și, în baza art. 969 și 970 Cod civil, trebuie să-și îndeplinească sarcina de a achita prețul cu bună credință.
Instanța a respins apărarea pârâtei, potrivit căreia, lipsa datei de plată a creanței ar atrage neîndeplinirea cerinței de exigibilitate,întrucât absența scadenței impune concluzia că obligația de plată a prețului devine exigibilă chiar de la momentul emiterii înscrisurilor doveditoare, respectiv, al facturilor proformă, facturi pe care pârâta le-a acceptat la plată (aspect ce a fost confirmat chiar de către pârâtă).
Faptul că pârâta susține că a achitat deja de două ori o aceeași factură nu are relevanță în condițiile în care debitul restant este considerabil mai mare iar o eventuală imputație a plății va fi realizată cu prilejul acoperirii integrale a debitului.
De asemenea, referirea pârâtei la comisioanele bancare ca izvor al pretențiilor reclamantei nu are legătură cu litigiul de față, reclamanta solicitând contravaloarea mărfurilor livrate și nu diferențele de bani ce rezultă din diversele operațiuni bancare.
Pentru toate aspectele expuse, tribunalul a constatat că reclamanta a probat, conform art. 46 Cod comercial, atât existența raporturilor comerciale cât și nerespectarea de către pârâtă a obligației de a plăti prețul bunurilor primite, și, în consecință, a obligat pârâta să-i achite suma de 487.741,413 lei, reprezentând contravaloare marfă.
Capătul de cerere referitor la dobânda aferentă acestui debit va fi admis în parte, în sensul infirmării calculului acesteia în raport de dobânda la vedere a BANK ROMANIA.
Conform art. 43 Cod comercial, datoriile comerciale lichide produc dobânzi de drept din ziua când devin exigibile (în speță, data emiterii facturilor invoice).
Iar art. 4 din OG9/2000 dispune că, în relațiile de comerț exterior, atunci când legea română este aplicabilă, și când s-a stipulat plata în moneda străină, dobânda legală este de 6 % pe an.
Prin urmare, în temeiul art. 43 Cod comercial și art. 4 din OG9/2000, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei o dobândă de 6 % pe an aferentă debitului principal, calculată de la data scadenței fiecărei facturi și până la plata efectivă.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli judiciare de 8.643 lei, constând în contravaloarea taxelor judiciare suportate.
Împotriva sentinței nr. 830/com/20.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iașia declarat apel pârâta " ", criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Un prim motiv al apelului constă în faptul că instanța nu a luat în considerare probatoriul depus în susținerea faptului că părțile semnatare ale contractului comercial nr. 1326/27.09.2004 au mai încheiat și un contract de asociere în participațiune nr. 1560/02.10.2004. Asocierea avea ca obiect execuția unei lucrări la I cu materiale furnizate din de către
, asociat în cadrul unei societăți înființate în ( ) și a alteia înființate în România ( Internațional ).
Asocierea în participațiune între și Internațional (administrată de dl ) avea ca scop importul anumitor materiale pentru executarea obiectului asocierii, dl fiind administrator al firmei care exporta din materialele stabilite pentru executarea acestor lucrări.
În aceste condiții, a încheiat contractul nr. 1326/27.09.2004 cu (administrată de dl ), prin contract stabilindu-se prețurile la care urmau să fie importate materialele din.
Pe parcursul executării contractului, dl nu a mai respectat prețurile contractuale convenite de părți majorându-le unilateral, ceea ce a condus, pe cale de consecință, la obținerea unui profit suplimentar de către acesta în în detrimentul profitului asocierii care se diminua prin această majorare de preț.
Relația contractuală de asociere existentă între apelantă și societatea din România condusă de către dl a făcut ca, la propunerea acestuia, societatea apelantă să accepte importul mărfurilor, cu condiția ca prețul mărfurilor nejustificat de mare în raport cu cele stabilite prin contractul inițial să fie readus la acea valoare prin diminuarea ulterioară a prețurilor altor materiale ce urmau să fie importate de Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat.
Plățile au fost încetate în momentul în care facturile erau în continuare emise cu o valoare net superioară celei negociate inițial, nefiind de acord dl să obțină un profit mai mare în în detrimentul profitului obținut de asociere în România.
A doua critică vizează aprecierea greșită a probelor administrate în fața primei instanțe.
Astfel, instanța de fond a obligat " " la plata unor sume ce au fost dovedite ca fiind parțial nedatorate prin înscrisurile depuse la dosar, instanța reținând doar efectuarea unei singure plăți ce a fost făcută din eroare de către În cursul judecății primei instanțe, s-a făcut dovada achitării parțiale a debitului dedus judecății, instanța de fond nereținând decât plata a 13.880 Euro ce a fost efectuată din eroare de două ori.
Calculul debitului recunoscut de (depus la dosarul cauzei) cuprinde toate aceste elemente de plăți și de regularizare a valorii materialelor importate la prețurile contractuale.
Instanța era obligată să aibă în vedere următoarele împrejurări: plata nu se datorează integral, prin nestabilirea unei scadențe, creanța nu este exigibilă nedatorându-se dobânda decât de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Al treilea motiv de apel vizează data la care ar fi trebuit achitată pretinsa creanță care nu este trecută în niciun act confirmat de debitoare sau însușit de aceasta prin contractul încheiat întrucât părțile nu au stabilit o dată a scadenței.
Susține că părțile contractante sunt obligate să prevadă termenul pentru executarea obligațiilor, fără a arăta însă și sancțiunea sau remediul în cazul neîndeplinirii acestei cerințe legale.
Al patrulea motiv de apel vizează greșita apreciere a instanței conform căreia facturile ar fi fost acceptate la plată.
În temeiul art. 46 Cod comercial obligațiunile comerciale se probează cu facturi acceptate, însă în speța de față facturile nu sunt acceptate la plată, valoarea lor urmând a fi rediscutată.
Având în vedere faptul că erau transmise odată cu materialele, delegatul apelantei era obligat a semna și ștampila acele facturi la cererea autorității vamale în vederea determinării codului vamal aplicabil mărfurilor importate.
Dovada acestui aspect este și faptul că semnătura delegatului nu se regăsește în locul special destinat acceptării facturii, ci sub descrierea mărfurilor.
Un alt motiv al apelului îl reprezintă greșita apreciere a instanței cu privire la diferențele de bani constând în comisioanele bancare, instanța apreciind că "referirea pârâtei la comisioanele bancare ca izvor al pretențiilor reclamantei nu are legătură cu litigiul de față, reclamanta solicitând contravaloarea mărfurilor livrate și nu diferențele de bani ce rezultă din diversele operațiuni bancare", apreciere pe care o consideră greșită având în vedere faptul că în debitul total solicitat, în cuantum de 487.741,413 lei, reclamanta a inclus și comisioanele bancare ce i s-au perceput la momentul transmiterii fiecărei plăți în contul bancar al acesteia.
În ceea ce privește data de la care creanța devine exigibilă,pe considerentele expuse mai sus în legătură cu data scadenței creanței, în baza art. 275 Cod procedură civilă, consideră că nu datorează cheltuieli de judecată. Societatea reclamantă nu a transmis nicio notificare în ceea ce privește debitul datorat.
Apelanta a criticat și încheierea prin care tribunalul a respins excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată.
Astfel, cererea intimatei-reclamante a fost prematur introdusă întrucât,prin procesele-verbale depuse la dosarul cauzei aceasta nu a dovedit că ar fi existat o conciliere directă între cele două părți aflate în litigiu. În cadrul concilierii, conform înțelegerii prealabile, fiecare parte urma a-și prezenta punctul de vedere cu privire la cuantumul debitului.
Dl avocat s-a prezentat la sediul societății apelante în calitate de apărător și reprezentant al, fără a prezenta o împuternicire. Nici la prima conciliere și nici la cea de-a doua nu a participat dl, asociat al societății intimate și persoana direct implicată în relațiile contractuale ce au existat între părți și care fac obiectul litigiului de față.
Concilierea nu a avut loc și din prisma faptului că avocatul reprezentant al reclamantei nu avea cunoștință de relația contractuală existentă, nici de înțelegerile ce au existat între părți, motiv pentru care administratorul societății apelante dl, a solicitat expres acestuia să fie prezent la conciliere și dl, semnatarul contractelor și al facturilor fiscale.
Apelanta " " a criticat și încheierea din 16.01.2009 prin care instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în soluționarea cererii intimatei-reclamante, excepție ridicată de către " " și pe care o reiterează.
Consideră nelegală și netemeinică încheierea de ședință prin care instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași în soluționarea litigiului existent între și " ", având în vedere convenția arbitrală încheiată între părți (contract comercial nr. 1326 din 27.09.2004).
Așa cum a precizat și înaintea instanței de fond, în ceea ce privește momentul invocării acestei excepții, prevederile Codului d e proceduri civilă sunt următoarele:
Potrivit art. 136 Cod procedură civilă, "Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică".
Potrivit art. 159 Cod procedură civilă, "Necompetența este de ordine publică: 1.Când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești". De vreme ce tribunalul arbitral nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești, rezultă că normele care fac distincție între competența sa și competența instanțelor judecătorești consacră o competență generală, de ordine publică, în condițiile art. 159 pct. 1 Cod procedură civilă.
Față de dispozițiile art. 343 indice 4 alin. 2 pct. a) Cod procedură civilă, atât timp cât până la momentul invocării necompetenței materiale în fața instanței societatea apelanta nu a formulat încă apărări pe fond, consecința nu poate fi decât aceea a excluderii competenței Tribunalului Iași în soluționarea prezentei cauze.
Legal citată intimata nu a formulat întâmpinare ci a depus doar concluzii scrise.
A fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea apelantei, acestea fiind depuse la dosar la data de 09.10.2009, anterior termenului de judecată din 12.10.2009.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate cât și a dispozițiilor legale operante în cauză, Curtea reține următoarele:
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității prin care se înțelege posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare.
Judecătorul, în respectarea exigențelor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.
În cauza pendinte reclamanta-intimată a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata contravalorii mărfurilor și a dobânzii aferente, mărfuri care au fost expediate pe baza facturilor invoice, a ordinelor de plată și a declarațiilor vamale, în considerarea raporturilor comerciale stabilite între cele 2 societăți prin contractul nr. 1326/27.09.2004 ( 64 dosar fond).
Contractul de asociere în participațiune nr. 1560/02.10.2004 încheiat între apelanta " " și o altă societate, terță față de cadrul procesual conturat în fața instanței de fond, respectiv International nu are relevanță în cauza de față al cărei obiect îl constituie plata contravalorii mărfurilor, conform facturilor exceptate la plată.
În aceste condiții primul motiv de apel este nefondat, Curtea neputând cenzura neînțelegerile intervenite în derularea contractului de asociere în participațiune exhibat de apelanta-pârâtă.
Nici cea de a doua critică vizând obligarea pârâtei la plata unor sume nedatorate parțial nu este întemeiată.
Astfel, facturile invoice, declarațiile vamale și ordinele de plată depuse în fața instanței de fond atestă livrarea către apelanta-pârâtă a mărfurilor în valoare de 532.013,67 Euro, sumă din care s-a achitat doar 395.932,70 Euro.
În mod corect tribunalul a reținut că apelanta nu a negat în niciun moment furnizarea mărfurilor și a recunoscut, prin precizările depuse la dosar, la termenul din 13.03.2009 că datorează intimatei-reclamante suma de 43.191,77 Euro.
Mai mult, chiar la primul motiv de apel, pârâta recunoaște că a încetat plățile la facturile emise în baza contractului nr. 1326/27.09.2004 fiind nemulțumită de cuantumul valorii trecute în respectivele facturi.
Deși nemulțumită de prețul inserat în factură, apelanta nu a înțeles să-l conteste în condițiile prevăzute de art. 1334 Cod civil, ba mai mult, a continuat să primească fără obiecții bunurile livrate de reclamanta-intimată, ceea ce echivalează cu o acceptare, în fapt, a condițiilor impuse de aceasta din urmă, astfel încât, în considerarea dispozițiilor art. 969 și 970 Cod civil trebuie să-și îndeplinească sarcina de a achita prețul stabilit.
Motivul de apel referitor la cuantumul dobânzii este nefondat. Astfel, conform art. 43 Cod comercial datoriile comerciale lichide produc dobânzi de drept, din ziua când devin exigibile, respectiv de la data emiterii facturilor invoice. În privința obligațiilor comerciale având ca obiect sume de bani debitorul este de drept în întârziere din momentul când obligația devine exigibilă. În aceste condiții dobânda curge de drept de la scadență, chiar dacă ea nu a fost stabilită prin contract scris între părți.
Tribunalul a reținut corect cuantumul de 6% pe an al dobânzii legale, în cauză fiind operante dispozițiile art. 4 din nr.OG 9/2000 care stabilește nivelul dobânzii în relațiile de comerț exterior, atunci când legea română este aplicabilă.
C de-al patrulea motiv de apel aduce în discuție greșita interpretare, de către instanța de fond a noțiunii de "factură acceptată", astfel cum este aceasta reglementată de art. 46 Cod comercial, apelanta susținând că facturile invocate de reclamanta nu sunt acceptate la plată, valoarea lor urmând a fi rediscutată.
Curtea reține că factura poate fi emisă în ipoteza unui contract deja încheiat, caz în care factura nu face decât să-i recunoască existența sau ca urmare a unei oferte de a contracta, caz în care vânzătorul atestă încheierea contractului, expediind mărfurile și factura.
În cauza pendinte ne aflăm în prima ipoteză, facturile fiind emise în derularea raporturilor contractuale statornicite prin contractul nr. 1326/27.09.2004.
Toate facturile au fost expres acceptate întrucât delegatul apelantei le-a semnat și ștampilat cu ocazia preluării mărfurilor din Vama I, aspect recunoscut de aceasta chiar în cuprinsul motivului de apel în discuție.
Motivul de apel referitor la includerea de către intimată și a comisioanelor bancare ce i s-au perceput la momentul transmiterii fiecărei plăți în contul bancar nu este întemeiat, tribunalul analizând și pronunțându-se în limita cererii de investire a instanței, care viza exclusiv contravaloarea mărfurilor livrate și neachitate în baza facturilor depuse la dosar.
Față de cele anterior expuse, Curtea reține că facturile în baza cărora se solicită plata sunt scadente, astfel încât apelanta este căzută în pretenții iar conform dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă a fost în mod corect obligată la plata cheltuielilor de judecată în urma cererii formulate de partea adversă.
Apelanta " " a înțeles să formuleze apel și împotriva încheierilor premergătoare care nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, astfel cum prevede dispozițiile art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din 28.11.2008 pronunțată de Tribunalul Iași (fila 62 dosar fond) a fost respinsă excepția prematurității acțiunii, instanța reținând că s-a făcut dovada,d e către reclamantă, a parcurgerii procedurii de conciliere, conform dispozițiilor art. 702 ind. 1 Cod procedură civilă.
O deosebire majoră între procedura de soluționare a litigiilor în materie comercială și cea de soluționare a litigiilor civile este obligativitatea procedurii prealabile a concilierii. Astfel conform art. 7201alin. 1 Cod procedură civilă "în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte".
Această cerință a legii a fost îndeplinită la dosar existând cele două procese-verbale de conciliere încheiate de părți la 29.02.2008 și respectiv 10.06.2008 (filele 39, 40 dosar fond) care atestă imposibilitatea de a tranșa amiabil diferendul.
Criticile apelantei relative la nerealizarea concilierii prin prisma faptului că avocatul reclamantei nu avea cunoștință de toate raporturile contractuale existente între părți nu prezintă importanță, textul de lege necerând obținerea unui rezultat concret ca urmare a acestei proceduri prealabile.
Nici apelul formulat împotriva încheierii din 16.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași ( 82 dosar fond) prin care a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanței, invocată de pârâta-apelantă nu poate fi primit. Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 3434alin. 2 lit. "a" Cod procedură civilă, text ce permite instanței să soluționeze procesul, chiar în ipoteza în care părțile au încheiat o convenție arbitrală, dacă pârâta și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezerva întemeiată pe convenția arbitrală. Or, în cauză, în fața instanței de fond, la data de 10.10.2008, pârâta " " a depus întâmpinare prin care a făcut ample apărări pe diverse excepții dar și pe fondul cauzei, fără a invoca existența convenției arbitrale și a consecințelor ce ar decurge dintr-o atare împrejurare.
Față de cele anterior expuse urmează ca în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă să fie respins apelul formulat de pârâta " " I împotriva sentinței comerciale nr. 830/com din 20 martie 2009 Tribunalului Iași, hotărâre ce va fi păstrată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul formulat de pârâta " " I împotriva sentinței comerciale nr. 830/com din 20 martie 2009 Tribunalului Iași, hotărâre pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
-
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:
13.11.2009
2 ex.
Președinte:Claudia SusanuJudecători:Claudia Susanu, Anca Ghideanu
