Spete pretentii comerciale. Sentința 91/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
CURTEA DE APEL BUCUREȘT IN - SECȚIA AVA COMERCIALĂ
SENTINȚA COMERCIALĂ NR. 91
Ședința publică din 9.07.2009
Instanța compusă din:
PREȘEDINTE: Adriana Bucur
Grefier - -
Pe rol pronunțarea asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI împotriva pârâtei SC SA, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 25.06.2009, apoi la 2.07.2009 și apoi la 9.07.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cererii de față, a reținut și constatat că:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5.03.1998, SA a chemat în judecată pe SC SA, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 12.518.975,57 și a dobânzii penalizatoare de 13% pe an începând cu data de 3.03.1998 și până la executare.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la 18.05.1981 a semnat cu CEMENT un contract pentru realizarea unei fabrici de ciment în, prețul convenit fiind de 66 mil. USD.
La cererea din 13.02.1982, a emis scrisoarea de garanție bancară nr-/1982 în favoarea firmei CEMENT pentru suma de 6.6, mil. USD, pentru garantarea executării contractului.
Termenul inițial de valabilitate al garanției a fost 10.02.1985, ulterior prelungit la cererea ordonatorului. La data de 28.06.1987, a cerut fie să prelungească valabilitatea scrisorii de garanție, fie să plătească suma garantată. Față de faptul că valabilitatea garanției nu a fost prelungită, la data de 24.07.1987 s-a cerut executarea scrisorii de garanție. Întrucât nu i-a dat curs, a fost acționat în judecată în fața instanțelor elvețiene. În vederea formulării apărărilor în fața instanțelor elvețiene, s-a obligat să suporte toate cheltuielile legate de procedurile judiciare, inclusiv onorariile avocaților angajați în Elveția.
a obținut în fața instanței elvețiene la 15.09.1987 mai multe ordine de sechestru în valoare de 9.999.000 asupra conturilor deținute la băncile vest-europene, totalizând cca 60 mil., reducerea sumelor sechestrate fiind obținută de, numai la banca BANK OF pentru suma de 14,1 mil..
Prin Ordinul de sechestru nr. 107/1.09.1987 al Tribunalului Districtual din a fost supus sechestrului contul pentru suma de 14,1 mil., în acest sens fiind pronunțată sentința executorie nr. 2810/16.09.1987.
Împotriva ordinului de sechestru și sentinței au fost promovate căi de atac, finalizate prin decizia nr. U/LB-/28.02.1997 a Curții de Apel din prin care a rămas definitivă decizia Tribunalului Districtual privind obligarea la plata sumei de 9.999.000, dobânda de 5% pe an din 29.09.1987 (4.956.448,75 ), 375 cheltuieli pentru sechestru; 499,10 cheltuieli pentru executarea sechestrului; 250 cheltuieli pentru somația de plată, taxe pentru pronunțarea sentinței 1200, despăgubire de proces în valoare de 25.000.
Prin decizia pronunțată la 28.02.1997 a fost obligată și la taxe de judecată în valoare totală de 163.811 și 253.000 cheltuieli de despăgubire.
Prin avizul de debit din 25.09.1997 a înștiințat că va debita contul cu suma de 14.116.414,75 cu data valutei 25.08.1997.
În garantarea obligației de plată, prin ordinul nr.1 la Convenția de lucru nr. 2016.32/1995 a fost prelungit plafonul de lucru pentru emiterea de scrisori de garanție de 20 mil. USD până la 31.12.1996, addendum prin care în acest plafon de lucru au fost incluse angajamentele asumate de pârâta.
În acest context, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii astfel cum s-a formulat, în temeiul articolelor 969, 970, 1169-1670 cod civil și articolului 43 Cod comercial.
La dosarul cauzei, reclamanta a depus înscrisuri în sprijinul celor susținute în cererea de chemare în judecată.
Pârâta SC SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, a depus note scrise și înscrisuri în sprijinul apărărilor formulate.
La 23.11.1998 a depus la dosarul cauzei calculul datoriei pârâtei, precizând că urmare a faptului că dobânda penalizatoare percepută în prezent de este de 11%, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 12.518.975,57 plus dobândă penalizatoare de 11% pe an până la executare.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile fiind depus la 9.09.1999 Raportul de expertiză întocmit de expert -.
La termenul din 13.09.1999 a fost introdusă în cauză, în calitate de reclamantă, ca urmare a contractului de cesiune de creanță nr.- din 21 iulie 1999, încheiat în baza OUG nr. 115/1999, prin care a cesionat către creanța sa față de debitorul cedat SC SA.
Prin sentința civilă nr. 4133 din 13.09.1999 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția Comercială.
Apelul declarat de SC SA împotriva sentinței civile nr. 4133 din 13.09.1999 a fost respins de Curtea de Apel București prin decizia nr. 759/6.03.2000 în dosarul nr. 529/2000. Recursul SC SA declarat împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 759/6.03.2000 a fost respins prin decizia nr. 2243/11.04.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 4802/2000, iar contestația în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 2243/11.04.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție a fost respinsă ca nefondată prin decizia nr. 4887/9.07.2002 în dosarul nr. 1247/2002.
Pe rolul Curții de Apel București - Secția a Va Comercială s-a format dosarul nr. 735/2002 și prin sentința comercială nr. 131 din 13.10.2004 s-a declinat competența în favoarea Tribunalului București - Secția a VI a Comercială.
Recursul îndreptat împotriva sentinței comerciale nr. 131 din 13.10.2004 a Curții de Apel București - Secția a a Comercială a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1663/10.03.2005 pronunțată în dosarul nr. 10514/2004, cu consecința casării sentinței 131/13.10.2004 și trimiterea cauzei pentru judecata pricinii în primă instanță.
Pe rolul Curții de Apel București - Secția a a Comercială s-a format dosarul nr. 3962/2005(număr în format nou -).
Prin sentința comercială nr. 86/30.05.2006 pronunțată în dosarul nr. -, Curtea de Apel București - Secția a a Comercială a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de SC SA și în consecință a respins acțiunea
Prin decizia nr. 3456 din 8.11.2006 pronunțată în dosarul nr. -, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Comercială a admis recursul S împotriva sentinței nr. 86/30.05.2006 a Curții de Apel București pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.
În considerentele deciziei nr. 3456 din 8.11.2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu există identitate de cauză și obiect între cererea de chemare în judecată ce s-a soluționat prin decizia nr. 1451/4.11.2001 a Curții de Apel București - Secția a VI a Comercială și prezentul litigiu, în mod greșit, instanța de fond care a admis excepția autorității de lucru judecat dând valoare garanției bancare pe care a identificat-o drept cauză comună în aceste litigii.
S-a constatat de Înalta Curte de Casație și Justiție că prezentul litigiu are drept cauză refuzul de a achita de bună voie debitul pe care îl are față de,iar în celălalt litigiu, cauza a fost reprezentată de debitarea pretins ilicită a contului de către, în contradictoriu cu.
Prin urmare, nici excepția prescrierii dreptului la acțiunea în regres reținută doar în contradictoriu cu nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat față de, căreia i s-a transmis odată cu dreptul de creanță și drepturile procesuale în regres, nefiind succesoare cu titlu universal în același raport juridic.
În acest context, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție din corespondența purtată între și că niciodată, în perioada de când a fost solicitată onorarea scrisorii de garanție bancară și până când s-au executat conturile, nu a contestat dreptul de creanță al băncii, ci numai ulterior, după chemarea în judecată, dovadă fiind angajamentele contractuale încheiate între părți, privind acoperirea pierderilor în eventualitatea unei executări silite.
În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că termenul de prescripție nu a curs pe această perioadă, fiind întrerupt, încât introducerea acțiunii în regres în 1998, după plata silită efectuată la 29 august 1997, s-a făcut în termenul general de prescripție de 3 ani.
Prin urmare, constatând căpentru stabilirea cuantumului real al sumei datorateeste necesară efectuarea unei expertize care, potrivit articolului 305 Cod procedură civilă nu poate fi administrată direct în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare în fond la Curtea de Apel București (cu adresa de înaintare din 26.03.2007).
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a a Comercială sub nr- la 11.04.2007.
În cauză raportat la dispoziția prevăzută de articolul 315 Cod procedură civilă, instanța reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat problema de drept privind prescripția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în sensul că s-a apreciat neîntemeiată, întrucât raportat la data efectuării plății, constatată ca fiind data de 29.08.1997, introducerea acțiunii în regres în 1998 s-a făcut în termenul general de prescripție.
Instanța de fond, a avut în vedere conform articolului 315 Cod procedură civilă constatarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul necesității efectuării unei expertize pentru stabilirea cuantumului real al sumei datorate de SC SA și în consecință a dispus efectuarea expertizei contabile cu acest obiectiv.
Expertiza contabilă s-a efectuat de expertul, părților fiindu-le asigurată respectarea dreptului la apărare prin admiterea cererilor de încuviințare expert parte și respectiv specialist în domeniul bancar, potrivit articolului 201 alineat 3 Cod procedură civilă și articolului 7202Cod procedură civilă, care și-au exprimat opinia în speța dedusă judecății.
Pârâta SC SA s-a apărat pe fondul cauzei, susținând în esență că: acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal și nedovedită, reclamanta neprezentând probe în susținerea acțiunii; obiectul cererii nu este determinat deoarece prejudiciul nu este reprezentat de o creanță certă, în toate expertizele efectuate pe parcursul derulării litigiului constatându-se că lipsește un extras de cont care să certifice debitarea contului la, situație în care nu se poate stabili data producerii prejudiciului și cuantumul exact datorat de SC SA către; nu s-a explicat cum s-a ajuns de la valoarea garanției de 6,6 mil. USD (echivalent în franci elvețieni 9,9 mil) la 12,5 mil. franci elvețieni sau 14,1 mil franci elvețieni, cum reclamanta a solicitat prin precizări; înscrisurile reprezentate de corespondență nu fac dovada prejudiciului, iar desele precizări ale cererii de chemare în judecată dovedesc imprecizia și incoerența reclamantei datorată lipsei documentelor financiar contabile; banca este cea care nu și-a respectat obligațiile față de firma întrucât nu a dat curs cererii de executare a garanției bancare, fapta culpabilă a SC SA neexistând cum nu există nici raport de cauzalitate; în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile articolelor 1669-1670 Cod civil referitoare la fidejusiune, iar dispozițiile articolului 43 Cod comercial sunt de strictă interpretare, în sensul că datoriile produc dobânda din momentul când devin exigibile, or în cauză pretinsa datorie nu ar fi exigibilă decât în momentul în care ar obține un titlu executor; cererea SC SA formulată la Judecătoria Sector 3 la 25.03.1987, în temeiul articolului 452 Cod procedură civilă, privind instituirea popririi asupra oricăror plăți pe care le-ar fi avut de efectuat pe baza scrisorii de garanție bancară, s-a efectuat la cererea prin telegrama din 11.02.1987, dar ordonanța nu a fost validată deși se stabilise termen de validare a popririi la 23.09.1987, caz în care de la această dată putea oricând efectua plata către beneficiarul scrisorii de garanție bancară; garanția bancară de 6,6 mil. USD a cărei termen de valabilitate a expirat la 24.07.1987 nu poate face parte din Convenția de lucru nr. -/1995, încheiată între și pentru stabilirea plafonului de lucru de 20 mil. USD pentru lucrări curente și viitoare.
În concluzie, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamantei ca nefiind întemeiată, deoarece îi lipsesc elementele răspunderii contractuale, culpa și raportul de cauzalitate, iar prejudiciul pe care pretinde că l-a suferit din cauza pârâtei nu este dovedit.
La termenul de la 18.06.2009, reclamanta a depus concluzii scrise prezentând cronologia situației de fapt și de drept în cadrul acțiunii și argumentarea temeiniciei cererii de chemare în judecată, cu solicitarea de a se admite acțiunea astfel cum a fost precizată, adică:
În principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 14.424.733,69 și a dobânzii legale de la 21.07.1999 până la plata efectivă a debitului și în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 14.100.000 plus dobânda legală de la 25.08.1997 până la achitarea efectivă a debitului. În oricare din situații, obligarea pârâtei SC SA la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru și timbru judiciar achitate de în dosarul nr. 1220/1998 al Tribunalului București și onorariu de avocat achitat de și, conform borderoului de cheltuieli anexat.
La termenul de la 18.06.2009 SC SA a depus note de ședință cu referire la aplicarea articolului 6 din CEDO, susținând că dorește un proces echitabil, sens în care apreciază surprinzătoare dispoziția dată de instanță în termenul din 5 martie 2009, de calculare a dobânzilor la creanțe mai mult decât incerte previzionând soluția dosarului.
A susținut pârâta, în același temei, că în lipsa documentelor clare care să probeze acțiunea, reclamanta determină concluzia că nu a plătit suma ce face obiectul litigiului.
Dovada plății nu se poate prezuma sau deduce ci, potrivit articolului 1191 Cod civil dovada o constituie, documente autentice sau sub semnătură privată.
Pârâta a invocat prin aceleași note scrise principiul securității juridice consacrat pe cale jurisdicțională la nivel european, securitate juridică ce impune ca soluția dată în mod definitiv de tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție.
În spiritul acestui principiu, pârâta solicită instanței să rețină, din Decizia nr. 1037/24.02.2000 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia nr. 1451/2002 pronunțată în recurs de Curtea de Apel București, aspectele care au fost judecate și care nu mai pot fi judecate încă o dată în acest dosar.
În acest sens, se solicită să se rețină din decizia nr. 1037/24.02.2000 că nu deține un titlu executor împotriva, astfel că în conformitate cu articolul 43 Cod comercial la această dată nu pot fi calculate dobânzi, întrucât o eventuală datorie va deveni exigibilă (va avea data de scadență de la data la care instanța va pronunța o hotărâre împotriva SA).
În ce privește decizia 1541 din 4.11.2002, pârâta solicită a se reține "obiecte"câștigate prezentei cauze, toate motivele prin care Curtea de Apel Bucureștia considerat recursul ca fondat, adică, stabilirea greșită a datei plății august 1997, faptul că nu este titlu executor convenția nr. -/1995, dreptul la acțiune este prescris și lipsa vreunui impediment legal care ar fi împiedicat banca să debiteze conturile ordonatorului.
Raportat la aceste considerente, instanța de fond să rețină culpa de a nu-și fi executat obligațiile asumate față de, pentru care a fost obligată la dobânda de 5%, să rețină că nu poate fi obligată pârâta la dobânzi penalizatoare în baza convenției de lucru și să nu se ia în considerare susținerea reclamantei că ar fi efectuat plata a cărei restituie o cere, la 25.08.1997.
Examinând cererea de chemare în judecată în raport de actele, lucrările cauzei și dispozițiile legale în materie, Curtea a constatat că este întemeiată în parte, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Curtea reține că, prin adresa nr. MS/CG/2.3. din 13.02.1982, a autorizat pentru emiterea unei scrisori de garanție bancară pentru buna executare a contractului încheiat cu firma CEMENT.
Prin adresa precizată mai sus, a autorizat să blocheze în contul său suma de 6,6 mil. USD pentru orice plată la care ar fi obligată în cadrul garanției respective și să debiteze fără acord prealabil contul curent al (fila 10 și fila 14 dosar 1220/1998).
Termenul inițial de valabilitate al scrisorii de garanție a fost 10.02.1985 ulterior fiind prelungit la cererea ordonatorului.
La data de 8.02.1987, firma CEMENT, a notificat import cu rezilierea contractului, motivând măsura cu neîndeplibirea de către import a obligațiilor contractuale.
La data de 10.02.1987- import a comunicat către prin adresa telex nr. - că urmare notificării firmei de scoatere a import din contractul la cheie, este de așteptat ca aceasta să solicite executarea garanției bancare de bună execuție a contractului de referință și că "Prin prezentavă autorizăm pe răspunderea import,ca la primirea unei astfel de cereri,să o respingă imediat, motivând faptul căcontractulpentru care s-a emis garanția de mai susa fost reziliat în mod abuzivși unilateral de, astfel încât în acest cazexecutarea garanției poate avea loc numai pe baza unei hotărâri judecătorești"(fila 83 vol.II dosar nr. 735/2002).
La data de 11.02.1987 a răspuns la telexul import precizând că nu se poate opune la executare întrucât garanția este necondiționată și că neexecutarea va avea drept consecință acțiunea juridică și sechestrarea fondurilor la băncile străine, singura posibilitate fiind acționarea firmei pentru obținerea unei ordonanțe de sechestru înainte ca să ceară executarea garanției (fila 69 Anexa 17, dosar nr.735/2002, vol.I).
import a solicitat în contradictoriu cu E și, prin cererea adresată Judecătoriei Sectorului 3 B la 25.03.1987, instituirea unei popriri asiguratorii în conformitate cu articolul 452 Cod procedură civilă prin care să se poprească efectuarea oricăror plăți pe care le-ar avea de efectuat banca pe baza scrisorii de garanție bancară nr-/82 către firma în cazul în care aceasta ar solicita băncii executarea garanției respective, și să i se interzică băncii efectuarea oricărei plăți până la pronunțarea hotărârii asupra fondului litigiului dintre import și în dosar nr. 2489/1987 Jud. Sector 3.
Cererea a fost admisă prinOrdonanța de Poprire Asiguratoriedată în Camera de Consiliu la27.03.1987în dosarul nr. 2496/1987 (filele 292-296 dosar Tribunalul București nr. 1220/1998),interzicându-se băncii efectuarea vreunei plățiîn cadrul garanției menționate până la pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului litigiului dintre import și și fixându-setermen pentru validare la 23.09.1987.
La data de28.06.1987,beneficiarul scrisorii de garanție a solicitat fie prelungirea valabilității scrisorii de garanție până la data de 2.08.1988, (fila 12 dosar 1220/1998) fie plata garanției, iar neavând acordul ordonatorului care a invocat Ordonanța de poprire înființată la 27.03.1987 (fila 296 dosar nr. 1220/1998) nu a dat curs solicitării de prelungire a valabilității scrisorii de garanție, situație în care la 24.07.1987 a cerut executarea scrisorii de garanție în termen de 30 de zile (fila 13 dosar 1220 ), iar nu a onorat cererea.
În aceste condiții, a fost acționată în judecată de care a obținut Ordinul de sechestru nr. 107 de la 31.08.1987 dat de Tribunalul Districtual pentru o creanță de 9.999.000 și 10% dobândă din data de 3.08.1987 cu dispoziția de sechestru asupra valorilor băncii de la patru bănci. Urmare acestui ordin, la 1.09.1987 Oficiul de executare Judecătorească a sechestrat suma de 14,1 mil.. La 30.05.1990 s-a dat dispoziția de sechestru 2810 de Districtul pentru 9.999.000 și dobândă de 5% de la data de 29.09.1987 la care s-au adăugat cheltuieli de sechestru și despăgubiri, iar prin sentința din 29.10.1992 hotărârea de la 30.05.1990 a rămas definitivă (fila 28-42 dosar 1220/1998 ). Reclamația în anulare formulată de a fost respinsă prin sentința Curții de Apel a Cantonului din 28.02.1998, aceasta fiind obligată la cheltuieli de judecată suplimentare și despăgubiri către (vezi dosar anexă nenumerotat).
Curtea reține că pe tot parcursul derulării litigiului dintre și firma (10 ani) s-a purtat o largă corespondență între și referitor la susținerea poziției și implicarea pârâtei în litigiile externe ale, cu precizarea fermă din partea acesteia sub aspectul suportării tuturor costurilor impuse de procedurile judiciare externe (filele 51, 52, 53, 54, fila 236 dosar 1220/1998 ).
În aceste condiții, față de situația de fapt reținută în precedent, Curtea constată următoarele:
Este fără putință de tăgadă, că garanția bancară obliga banca garantă să facă plata sumei promise la prima cerere a beneficiarului, fără ca acesta să fie nevoit să demonstreze că rezultatul garantat nu a fost realizat. Cu toate acestea banca are totuși la dispoziție, printre altele, o excepție specifică legată de cererea de executare a garanției abuzivă.
Prin urmare, numai o comportare abuzivă a beneficiarului garanției ar putea autoriza banca să nu facă plata garanției.
Jurisprudența a considerat că există fraudă/abuz din partea beneficiarului garanției, inclusiv în următoarele situații: executarea integrală a obligațiilor din contractul fundamental; încetarea unilaterală de către beneficiarul garanției a executării contractului fundamental; atunci când motivele beneficiarului garanției se bazează pe neadevăruri susținând, contrar realității, că obligațiile din raportul fundamental nu s-au executat potrivit contractului; când debitorul garantat (ordonatorul scrisorii de garanție bancară) a notificat băncii, anterior cererii de plată a beneficiarului că au fost executate lucrările contractate și când ordonatorul garanției a luat măsuri, prin instituirea unui sechestru asigurator sau printr-o ordonanță președințială, de paralizare a executării garanției.
În speță, se reține că băncii i-a fost comunicatla 10.02.1087, de către ordonatorul import, că a fost notificată de beneficiarul scrisorii de garanție cu privire la rezilierea contractului (raportul fundamental) și prin urmare,autorizează banca pe răspunderea sa, ca la primirea unei astfel de cereri, să o respingă imediat cu motivarea că a fost reziliat abuziv și unilateral contractul pentru care s-a emis garanția, caz în care executarea garanției poate avea loc numai pe baza unei hotărâri judecătorești.
În aceste condiții, se constată că ordonatorul a notificat anterior cererii de plată a beneficiarului garanției, pe de o parte că a încetat contractul de referință prin rezilierea unilaterală de către firma, pe de altă parte că există un abuz din partea beneficiarului garanției, în ce privește rezilierea unilaterală, apoi că autorizează pe răspunderea import (ordonatorului) "să respingă imediat cererea" cu motivația rezilierii abuzive a contractului. Nu în ultimul rând, se reține și emiterea de către Judecătoria Sectorului 3 Ba O rdonanței de poprire asiguratorii din27.03.1987prin care s-a înființat poprirea asiguratorie asupra executări scrisorii de garanție bancară cuinterdicția executării scrisorii de garanțiepână la pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului litigiului dintre IMPORT și CEMENT.
În acest context, cererea beneficiarului garanției de la28.06.1987(fila 12 dosar 1220/1998 ) prin care a solicitatfie prelungireagaranției până la 2.08.1988,fie executarea acesteiaraportat la articolul 26 din regulile privind garanțiile la cerere (fila 120 vol.II C:) și poziția ordonatorului urmată de solicitarea beneficiarului garanției comunicată la24.07.1987(fila 13 dosar 1220/1998) privind plata sumei de 6,6 mil. USD în decurs de 30 de zile, a pus banca într-o situație delicată, dat fiindinvocarea abuzuluide către ordonator (adresa din 10.02.1987).
Banca a dat eficiență refuzului de plată exprimat de, având în vedere că: s-a invocat caracterul abuziv al cererii de plată a beneficiarului, s-a notificat rezilierea unilaterală a contractului de către anterior cererii acestuia de executare a plății garanției bancare, s-a asumat răspunderea de către import și s-a interzis plata printr-o hotărâre judecătorească (excepții admise de doctrină și jurisprudență).
Ca regulă, garantul care a plătit are regres contra debitorului pentru care a emis garanția autonomă, numai că debitorul poate refuza plata, prevalându-se de faptul că l-a informat pe garant că nu trebuie să plătească pentru că beneficiarul a comis un abuz sau o fraudă cerând plata. Dacă debitorul face o asemenea dovadă, acțiunea în regres a garantului se respinge.
Toate aceste elemente au fost avute în vedere de bancă, și în raport de conduita ordonatorului, a considerat că deși somația acestuia nu este suficientă pentru a-l împiedica să plătească (vezi poziție exprimată de prin răspunsul din 11.02.1987 la somația ordonatorului din 10.02.1987, prin care i-a precizat că nu se poate opune la plată întrucât garanția este necondițională și că neexecutarea va avea drept consecință acționarea în judecată), totuși, trebuie să cedeze reținând refuzul ferm al acesteia și ordonanța de poprire asiguratorie. Banca nu a avut însă, în vedere, că simpla afirmație cu privire la abuzul de drept nu este suficientă, ci este necesar ca abuzul de drept să fie manifest pentru bancă.
Este fără îndoială, în opinia instanței, că există suficiente motive ca cererea de regres a băncii să fie admisă.
Plata efectuată în urma chiar și a executării silite în baza unei hotărâri judecătorești, dovedește fără tăgadă că a suferit un prejudiciu.
Susținerea pârâtei în sensul că nu există faptă ilicită, nu există legătură de cauzalitate și nu există prejudiciu pentru a fi obligată la despăgubiri, nu este fondată și va fi înlăturată.
Fapta ilicită a IMPORT, ca și condiție a răspunderii constând în conduita avută, se regăsește sub ambele elemente:
- faptei ilicite s-a concretizat în exteriorizarea acesteia sub forma unei comisiuni - a se vedea adresa de la 10.02.1987 fila 83 vol.II, dosar nr. 735/2002 - prin care s-a solicitat "să respingă imediat" cererea de executare a garanției bancare, autorizarea acestei măsuri fiind expres precizată "pe răspunderea import".
-Din punctul de vedere al elementului psihologic al faptei ilicite, ca voință ce a ales o anumită conduită, deși putea să aleagă o alta (import să nu comunice interdicția de plată cu asumarea propriei răspunderi și să nu ceară instanței emiterea ordonanței de poprire), rezultă din întreaga conduită a pârâtei, că această voință a luatforma imprudenței(asumarea propriei răspunderi pentru dispoziția dată, în sensul de a se respinge imediat cererea de plată a garanției - deși știa că o asemenea măsură va păgubi pe, obligat să facă plată la prima cerere în cazul unei garanții bancare autonome).
Reținem așadar, că prin manifestarea exteriorizată (expresă) a import, s-a introdus, în contextul relațiilor contractuale dintre aceasta și, un factor nepermis, prin care s-a încălcat norma de drept obiectiv și s-a adus un prejudiciu băncii.
În același context, nu se reține consimțământul liber al (care ar înlătura caracterul ilicit al faptei), pentru că banca a reacționat la conduita pârâtei materializată în adresa de la 10.02.2007 avertizând-o asupra consecințelor neplății la cerere a garanției necondiționate - adresa de la 11.02.1987 (fila 69 anexa 17 dosar nr. 735/2002 vol.I).
Chiar și în această situație, neplata de la prima cerere nu ar fi fost scuzabilă (raportat la Regulile uniforme privind garanțiile la cerere) dacă nu interveneahotărârea judecătorească,pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B la cererea import (ordonanța de poprire de la 27.03.1987),de interdicție a executării plății garanției,hotărâre judecătorească pe care era obligat să o respecte cel puțin până la data termenului de validare 23.09.1987.
Prin urmare, se reține existența vinovăției care a constat în imprudența cu care a acționat (așa cum s-a arătat în precedent) și în final a determinat prejudiciul băncii rezultat din obligarea acesteia pe cale judecătorească (instanța elvețiană) la plata echivalentului garanției bancare (9.999.000 ) la care s-au adăugat dobânzi și alte cheltuieli determinate de desfășurarea litigiului.
Este, desigur neîndoielnic, că în aceste condiții, banca are dreptul să se întoarcă printr-o acțiune în regres împotriva pârâtei pentru a recupera de la aceasta suma plătită (silit) firmei CEMENT.
În ce privește prejudiciul, acesta rezultă din întregul material probator și poziția pârâtei de recunoaștere cel puțin a datoriei de 9.999.000 (echivalentul a 6,6 mil. USD) către reclamantă, dincolo de asumarea răspunderii declarată expres prin comunicarea de la 10.02.1987 (privind respingerea imediată a plății beneficiarului garanției).
În acest sens sunt și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție (căzute în puterea lucrului judecat) prin Decizia nr. 3456/8.11.2006 (Dosar nr. -) în care s-a reținut, din corespondența purtată între și, că niciodată, în perioadade când a fost solicitată onorarea scrisorii de garanție și până când s-au executat conturile,nu a contestat dreptul de creanță al bănciici, numai ulterior, după chemarea în judecată, dovadă fiind angajamentele contractuale încheiate de părți pentru acoperirea pierderilor în eventualitatea unei executări silite.
În această situație, în cares-a constatat că "s-au executat conturile ",Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut șidata plății în raport de carea apreciat căintroducerea acțiunii în regres s-a făcut în termenul general de prescripție.
Prin urmare, instanței de fond i-a revenit obligația de a respecta articolul 315(1) Cod procedură civilă în sensul stabilirii cuantumului real al sumelor datorate,
Așa fiind, instanța de fond nu mai are a dezlega nici problema de drept a prescripției (constant invocată de inclusiv în notele de ședință depuse la 18.06.2009 - fila 154 privind lipsa dovezii plății și fila 157 privind stabilirea greșită a datei plății ca fiind august 1997 și prescrierea dreptului la acțiunea în regres) și nici problema certitudinii, exigibilității prejudiciului suferit de - fila 76 privind lipsa documentului prin care s-a făcut plata și fila 81 lipsa dovezii prejudiciului - (Dosar nr- vol.II), ci numai stabilirea cuantumului real al sumei datorate.
A admite altfel, înseamnă a nu ține seama de controlul judiciar efectuat de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma căruia s-a stabilit irevocabil că nu este prescris dreptul reclamantei la acțiuneîn raport de data plății constatată ca fiind cea efectuată în luna august 1997.
Este în afara oricărei discuții că cererea are temei legal, că există prejudiciu, instanța de fond fiind obligată să procedezeîn sensul și limitele stabiliteprin hotărârea instanței superioare, pentru rest statuările intrând în puterea lucrului judecat. Astfel, nu este admisibil, ca după ce Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în drept asupra unei probleme, reținând pe baza probelor administrate că există prejudiciu începând cu data plății, instanța de trimitere să nu aducă la îndeplinire îndrumările primite, adicăstabilirea cuantumului realal sumei datorate de reclamantei.
Relevante în sensulrecunoașterii dreptului de creanță a de către importsunt nu numai angajamentele de plată a acesteia în eventualitatea executării scrisorii de garanție bancară sau susținerea financiară în litigiile externe, ci și următoarele:
-Protocolul din 13.04.1995 privind garantarea eventualei executări a scrisorii de garanție bancară pentru buna execuție nr-/82 în valoare de 6,6 mil. USD emisă de în favoarea firmei, protocol în care se face trimitere la obiectul procesului aflat pe rolul instanțelor din Elveția declanșat de blocarea unei valori de 14,1 mil. aparținând, iar pentrugarantareaunei eventuale executări a garanției,pârâta IMPORT s-a angajatsă constituie imediat ogaranție realăsub forma unui gaj fără deposedare pe un număr de 3 nave cu valoare de asigurare de 7,5 mil. USD, ce nuva putea fi executatăde bancă decâtîn măsura în care garanția bancară emisă de va fi executată(fila 72 dosar 1220/1998 vol.II).
-Adresa din3.03.1997prin care informează despre răspunsul Ministerului Finanțelorla solicitareadea se prelua la datoria publică obligațiile externe aferente perioadei până la 31.12.1989, privind scrisoarea de garanție de bună execuție de 6,6 mil. USD aferentă contractului încheiat cu firma(filele 85-86 Dosar nr. 735. vol.I și fila 129 dosar C:B: nr. 735/2002 vol.II).
-Adresa - din10.11.1997(după efectuarea plății de la 25.08.1997 și după somația băncii de a i se pune la dispoziție suma de 6,6 mil. USD precum și contravaloarea dobânzilor și a cheltuielilor de judecată la care fusese obligată prin sentința curții de Apel a Cantonului ) prin care solicită ca " din soldul în sumă de lei 88.711.225 al contului, la data de 10.11.1997, vă rugăm să rețineți suma de 25.211.225,10 lei - diferența rămasă să o schimbați în (franci elvețieni) în scopul achitării debitului la banca dumneavoastră", la care se adaugă propunerea de la 24.11.1997 privind "suma încasată de firmaprin executarea scrisorii de garanție".
În ce privește executarea contului deschis la și plata sumei de 14.116.414,75, prin transferul acesteia de la către în contul Oficiului pentru încasarea datoriilor în vederea recuperării sumei de către, instanța de fond reține că documentele depuse de reclamantă atestă plata silită efectuată de aceasta (filele 144-153 dosar nr.735/2002 vol.I, filele 45-48 vol. I dosar nr. 1220/1998) la care se adaugă dovada înregistrării sumei de 14,1 mil. de către, în nota contabilă nr. 54825/15.09.1997 (fila 176 dosar 1220/1998 vol. 1 ).
Faptul că operațiunea contabilă internă de înregistrare la s-a efectuat în 15.09.1997, nu schimbă, în opinia instanței, data la care (înscrisurile arătate în precedent emise de autoritățile elvețiene), se atestă executarea efectivă a contului, la 25.08.1997.
Deci data de 25.08.1997 este data când prejudiciul cauzat s-a produs efectiv.
Este adevărat că în raportul de expertiză întocmit de expertul (dar și în celelalte rapoarte de expertiză întocmite pe parcursul derulării litigiului) s-a reținut că nu s-a prezentat un extras de cont emis de banca elvețiană din care să rezulte data și cuantumul sumei executate. Instanța însă apreciază, că nu există îndoială asupra debitării contului, deschis la, în favoarea CEMENT (beneficiarul scrisorii de garanție) raportat la declarația oficială a, în sensul că a plătit Oficiului pentru încasarea datoriilor (a se vedea adeverința de pierdere emisă de aceasta la data de 29.08.1997 referitor la ordinul de încasare nr. 71381, în care se precizeazărezultatul încasăriica fiind suma de 14.115.822,75 Fr (franci elvețieni) și suma rămasă neacoperită în urma plății -Dosar - (număr vechi 3962/2005), recunoașterea acestora însoțită de documentele emise și de înregistrările contabile efectuate de având deplină forță juridică probatorie.
În această situație, instanța de fond apreciază că poziția expertului contabil, exprimată în limitele acestui înscris considerat singurul act justificativ al debitării contului de la, fără a se ține seama de înscrisurile arătate în precedent (corespondența cu regim de probă în obligațiile comerciale, conform articolului 46 Cod comercial coroborate și cu articolul 1176 Cod civil), apare ca excesivă raportat la concluzia că nu există dovada plății în lipsa extrasului de cont emis de banca elvețiană (), în condiția în care aceeași bancă a făcut comunicările referitoare la plată, iar beneficiarul prin Oficiul de încasare a datoriilor și prin - avocatul firmei (fila 146 vol.I dosar nr. 735/2002), au confirmat executarea contului.
Față de toate aceste considerente, Curtea reține că s-a efectuat de către debitarea contului prin viramentul sumei de 14.116.414,75, la 25.08.1987 (fila 87 și fila 148 și fila 150 dosar nr. 735/2002 vol.I) către Oficiul debitorilor,în contul acestora nr. 1100-0547-001 de la Bank, cu ordinul nr.7000-0525-0271 E- 00002/25.08.1997.
Ulterior, la 26.08.1997, Oficiul de urmărire a debitorilor a ordonat băncii Bank ca din sumaintratăîn contul său, adică din 14.116.414,75, să vireze ca despăgubire suma de 14.115.822,75 în contul deținut deDr.- avocatul (filele 135 și 146 dosar nr. 735/202 vol.I).
Din documentele de plată, Curtea reține că s-a debitat contul de la cu suma totală de 14.116.417,75, numai că diferența de la această sumă la 14,1 mil. adică de 16.417,75, reprezintă dobânzi pentru perioada 23.07.1997 - 28.08.1997 cuvenite CEMENT, având în vedere că de la 23.07.1997 (data expirării termen depozit) încetase să mai fie beneficiara depozitului (filele 44-45 dosar nr. 1220/1998 ).
În consecință, suma reală cu care a fost prejudiciat este de 14,1 mil. (așa cum s-a înregistrat și în nota contabilă), din această sumă 9.999.000 reprezentând contravaloare scrisoare garanție bancară (echivalentul a 6,6 mil USD).
Rezultă așadar, că deși a fost obligată definitiv, prin sentința Curții de Apel a Cantonului din 28.02.1997, la suma de 9.999.000 cu 5% dobândă din septembrie 1987, cheltuieli judiciare și alte obligații care totalizau 14.983.499,25 franci elvețieni (), aceasta a plătit silit doar suma de 14,1 mil. USD (aferentă scrisorii de garanție neexecutată la cererea beneficiarului).
În aceste condiții, Curtea constată că pârâta datorează suma de 9.999.000, iar în ce privește diferența până la 14,1 mil., adică 4.101.000, din considerente de echitate apreciază că trebuie să fie suportate de ambele părți, în cote egale de câte 2.050.500, având în vedere că atât cât și au concurat la ajungerea în această situație, deci constatându-se o culpă concurentă pe neexecutarea culpabilă a (așa cum s-a reținut în precedent). import a impus să nu plătească la cererea beneficiarului stabilindu-i acestuia atât conduita cât și demersurile în acest scop (vezi poprire asiguratorie cu interdicție plată prin ordonanța emisă de Judecătoria Sector 3 la care se adaugă angajamentul de a prelua riscurile neplății și toate spezele din litigiile purtate).
În același timp, conduita nediligentă a, materializată în refuzul de a plăti la prima cerere beenficiarului garanției suma de 6,6 mil USD (9.999.000 ), refuz justificat, de altfel, față de faptul că a fost impus de ordonator și apoi de Ordonanța de poprire de la 27.03.1987, dar neîntemeiat față de regimul scrisorii de garanție în care-și asumase angajamentul expres și necondiționat de plată, la care se adaugă poziția acesteia față de, materializată prin prezentarea modalității în care se poate opune la executare, respectiv obținerea unei ordonanțe de sechestru înainte ca beneficiarul garanției să solicite executarea acesteia (fila 69 anexa 17 dosar nr. 735/2992 vol.I).
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că cererea subsidiară formulată de reclamantă este în parte întemeiată, drept pentru care pârâta va fi obligată la plata despăgubirilor în sumă de 12.049.500 [9.999.000 + 2.050.500 (4.010.000:2)] la care se adaugă dobânda legală datorată de la data de 25.08.1997, dată la care datoria a devenit exigibilă potrivit articolului 43 Cod comercial - și până la plata efectivă a debitului.
Pentru aceleași considerente, Curtea va respinge apărările, pârâtei inclusiv sub aspectul posibilității reclamantei de a executa conturile import după data refuzului de plată a sumei de 6,6 mil USD la cererea beneficiarului.
O plată din proprie inițiativă în timpul derulării litigiului cu nu avea temei legal în lipsa unei hotărâri definitive, cu atât mai mult cu cât cel puțin până la 23.09.1987 (data termenului de validare a ordonanței de poprire) nu avea dreptul la nicio plată în contul scrisorii de garanție, iar după aceea nu putea executa conturile în lipsa dovezii unui prejudiciu.
De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei (corespondența dintre părți) cât și din opozițiile făcute la instanțele judecătorești după fiecare încercare de recuperare a cheltuielilor de către, rezultă că pârâta a susținut în mod constant că orice blocare a conturilor sale de către reprezintă o practică abuzivă a băncii, fiecare asemenea acțiune fiind motivată de neputința de a-și achita furnizorii.
În ce privește capătul de cerere principal formulat de reclamantă, privind obligarea pârâtei la 14.424.733,69 și la dobânda legală de la 21.07.1999 (data încheierii contractului de cesiune de creanță), Curtea apreciază că este nefundat, pe de o parte pentru motivele arătate în precedent în baza cărora s-a reținut că prejudiciul efectiv suferit de s-a situat la nivelul sumei de 14.1 mil., pe de altă parte, întrucât din anexa la contractul de cesiune, rezultă că suma cesionată.S se situează la nivelul de 14.246.337,12 (credit 11.878.287,04 + dobânzi penalizatoare de 2.146.769,52 + cheltuieli de judecată 227.280,56) și nu 14.424.733,69 cum s-a solicitat, și nu în ultimul rând, deoarece Curtea apreciază - neaplicabilă Convenția de lucru nr.-/1.06.1995 și -ul nr.1/28.01.1997 la aceeași convenție.
La data la care s-au încheiat Convenția și respectiv addendum-ul (chiar dacă în Convenția din 1995 este exclusă scrisoarea de garanție bancară iar în addendum apare ca obligație a plata unui comision de risc aferent acestei garanții bancare), se reține că valabilitatea scrisorii de garanție era expirată din iulie 1987 (dată la care s-a refuzat plata) caz în care nu se poate ca aceasta să producă efecte în sensul menționat în addendum-ul din 1997.
De altfel, Convenția de lucru nr. -/1995 nu reprezintă decât o înțelegere prin care s-a stabilit plafonul de 20 mil. USD "pentru lucrări curente și viitoare". Or, garanția bancară a cărei valabilitate expirase (dosarul fiind pe rolul instanțelor elvețiene) nu putea face parte din lucrările curente și cu atât mai puțin din cele viitoare.
Așa fiind, de vreme ce în cererea principală s-a avut în vedere o creanță purtătoare de dobânzi penalizatoare/comision de risc, calculate potrivit Convenției din 1995 și addendumu-lui, iar Curtea a apreciat că nu se pot lua în considerare aceste înțelegeri raportat la data valabilității garanției bancare, urmează ca aceasta să nu fie primită.
Curtea va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul articolului 274 Cod procedură civilă, obligând-o pe pârâtă la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 101.629 lei conform dovezilor depuse (filele 141-152 vol. II dosar nr-) și reprezentând taxe judiciare în sumă de 70.673,55 lei (filele 217-225, filele 9,82, 217-225 dosar 1220/1998 ).
Cheltuielile efectuate cu onorariul experților contabili, dincolo de faptul că nu au fost cerute de reclamantă, dar au fost suportate în egală măsură de părțile în litigiu, astfel că în raport de pretențiile admise, nu există temei legal pentru a fi obligată pârâta și la cota parte ce a revenit reclamantei pentru plata experților contabili.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în B,--11 sector 1, împotriva pârâtei SC SA, cu sediul în B, Bd. - de H, nr. 8, - sector 1.
Obligă pârâta SC SA la plata sumei de 12.049.500 (franci elvețieni) plus dobânda legală de la 25.08.1997 până la plata efectivă a debitului.
Obligă pe pârâta SA la plata către AVAS și a cheltuielilor de judecată în sumă totală de 172.302,55 lei din care 101.629 lei onorariu avocat și 70.673,55 lei taxe judiciare.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9.07.2009.
PREȘEDINTE
GREFIER
Red.Jud.
Tehnored.
4 ex.
31.07.2009
Președinte:Adriana BucurJudecători:Adriana Bucur
