Spete procedura insolventei. Decizia 1076/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1076
Ședința publică din 18 noiembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 881 din 24 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidator judiciar Ferm Consult
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 881 din 24 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timișa a respins cererea creditoarei Administrația Finanțelor Publice T privind autorizarea în vederea introducerii acțiunii prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței.
În temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenței a dispus închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea T și radierea acesteia din registrul comerțului
În temeiul art. 136 din Legea privind procedura insolvenței a dispus descărcarea lichidatorul judiciar Ferm Consult T de orice îndatorii și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.
În temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolvenței a dispus notificarea sentinței judiciare debitoarei, creditorilor, Direcției Teritoriale a Finanțelor Publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că la data de 24 aprilie 2008 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura insolvenței debitorului - Tas olicitat să se dispună închiderea procedurii, ca urmare a lipsei bunurilor din averea debitorului, că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința nr. 200 din 6 februarie 2008.
De asemenea, a constatat că s-au întocmit și comunicat notificările în condițiile art. 61 din Legea privind procedura insolvenței, că notificarea a fost publicată, conform art. 61 alin.3 din aceiași lege.
S-a motivat că având în vedere că nu au fost identificate în averea debitoarei bunuri prin valorificarea cărora să poată fi îndestulată creanța creditoarei, s-a constatat lipsa actelor contabile iar creditorii nu se oferă să avanseze sumele necesare continuării procedurii iar în averea debitoarei, în temeiul art. 131 din legea privind procedura insolvenței instanța a dispus încheierea procedurii insolvenței și radierea debitoarei din registrul comerțului.
Cu privire la cererea de autorizare în vederea introducerii acțiunii prevăzută de art. 138 alin. 1 din Legea insolvenței, formulată oral, în ședință publică de creditoarea T, judecătorul sindic a constatat că aceasta este neîntemeiată, și în consecință, a respins-o, având în vedere următoarele considerente:
Cererea pentru autorizarea introducerii unei acțiuni pentru atragerea răspunderii patrimoniale poate fi introdusă în situația în care administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului, dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și dacă răspunderea persoanelor la care se referă art. 138 alin. 1 amenință să se prescrie. Această situație nu se regăsește în speța dedusă judecății, dat fiind că lichidatorul judiciar nu a avut la dispoziție actele contabile ale debitoarei și nu a putut constata săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzută de art. 138 din Legea insolvenței.
Astfel, în actualul context legislativ, în principiu, numai administratorul judiciar, respectiv lichidatorul, după caz, au calitatea să introducă acțiuni în răspunderea membrilor organelor de conducere sau a oricăror altor persoane care au cauzat starea de insolvență asupra averii debitorului.
Dispozițiile art. 138 alin. 3 recunosc însă legitimitatea procesuală activă și comitetului creditorilor, dar numai în cazuri expres și limitativ prevăzute.
Răspunderea angajată în baza art. 138 din Legea insolvenței împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie din dreptul comun reglementată de art. 998-999 cod civil din interpretarea cărora rezultă necesitatea dovedirii faptei ilicite comise, condițiilor prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanei vizate, sub aspectul intenției sau al neglijenței.
Având în vedere că, pentru autorizarea introducerii acțiunii prevăzută de art. 138 alin. 1 judecătorul sindic apreciază oportunitatea formulării unei astfel de cereri, în speță, s-a constatat că T nu a arătat că ar cunoaște identitatea persoanelor vinovate de aducerea societății în insolvență, data comiterii faptei, legătura de cauzalitate dintre faptele persoanei vinovate și prejudiciul produs și, nu în ultimul rând, dacă persoanele respective dețin bunuri urmăribile pentru ca hotărârea pronunțată asupra acestui petit să își producă efectele.
Art. 138 alin. 3 din Legea insolvenței nu prevede imperativ obligația judecătorului sindic să autorizeze introducerea unei acțiuni formulată de Comitetul Creditorilor, ci această hotărâre reprezintă o facultate rămasă la aprecierea judecătorului sindic, în funcție de aspectele fiecărui dosar având ca obiect administrarea procedurii insolvenței prevăzută de Legea 85/2006.
Pentru cele menționate, cererea de autorizare în vederea introducerii unei acțiuni de angajare a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei, formulată oral de reprezentanta T în ședința publică din 24 aprilie 2008, fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate, urmând să se dispună continuarea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Creditoarea recurentă a arătat că fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul AVAS nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs având posibilitatea să examineze în cauza sub toate aspectele, conform art. 304 indice 1 din același cod.
Când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. 2(art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă)
S-a susținut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Creditoarea recurentă a apreciat ca nelegală sentința civilă nr. 1288 din 19 iunie 2008 pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 129 din Legea nr. 85/2006 nu au fost respectate, "judecătorul sindic neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final".
S-a considerat că întrucât instanța de fond nu a respectat prevederile legale, neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final, hotărârea pronunțată trebuie casată și trimisă spre rejudecare instanței de fond.
După întocmirea raportului final în conformitate cu prevederile legale, s-a menționat că lichidatorul judiciar era obligat să-l comunice, împreună cu bilanțul general, în temeiul art. 129 din Legea nr. 85/2006, tuturor creditorilor pentru analiză și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocată Adunarea Creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, în vederea aprobării acestuia.
S-a învederat instanței că potrivit art.138 lit. d) din Legea nr.85/2006 răspunderea administratorilor se poate dispune dacă "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea".
S-a menționat faptul că, potrivit art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile, atrage răspunderea acestuia, deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții,precum și felul în care administratorul folosit veniturile obținute.
S-a învederat instanței faptul că potrivit teoriei și practicii juridice, în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță, s-a motivat că reiese cu claritate din dispozițiile art. 73 alin.1 lit. c și alin. 2 ale art. 134 alin. 1 și 2 și ale art. 181 din Legea nr.31/1990 - Legea societăților comerciale, ale art.11 alin. 4 din Legea nr.82/1991, republicată - Legea contabilității.
S-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 81/1991, republicată "Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității, potrivit prevederilor prezentei legi, revine administratorilor care au obligația gestionării patrimoniului".
Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate.
Creditoarea a specificat că potrivit art. 374 din Codul Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în speța de față administratorul nefăcând dovada contrarie.
S-a menționat că a suferit un prejudiciu "a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite din averea debitorului." - - Răspunderea organelor de conducere ale debitorului în procedura insolvenței.
S-a susținut că este prezumată culpa administratorului falitei, potrivit art.1082 Cod civil raportat la art.138 din Legea nr.85/2006, republicată.
În cauză răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Prejudiciul produs există, constând în însăși creanța cedată de T către, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
Art.138 din Legea nr. 85/2006 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol s-a angajat răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Față de cele arătate creditoarea recurentă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței comerciale nr. 881/24.04.2008, punându-se în vedere lichidatorului judiciar să comunice creditorilor societății raportul final și instanței de fond să dispună convocarea Adunării creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, în vederea aprobării acestuia.
În drept, creditoarea recurentă a invocat dispozițiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, art. 304 pct. 5, art. 304 pct. 9, art. 3041Cod procedură civilă.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor lichidatorului judiciar, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea T s-a realizat în baza dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței potrivit căruia" "În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii".
Aceasta a fost temeiul juridic care a stat la baza pronunțării sentinței recurate, prevederile art. 129 din Legea nr. 85/2006 invocate de creditoarea recurentă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului -, nefiind incidente în cauză.
Se reține că prevederile art. 129 din Legea nr. 85/2006 sânt aplicabile doar în cazul închiderii procedurii insolvenței în temeiul art. 132 din lege.
Creditoarea recurentă face confuzie între închiderea procedurii în conformitate cu prevederile art. 132 din lege și închiderea procedurii în conformitate cu prevederile art. 131 din Legea nr. 85/2006, datorită lipsei bunurilor care nu prevăd obligativitatea existenței unui raport final.
Prin Raportul nr. 1 depus la dosar în ședința publică din 24.04.2008, lichidatorul judiciar a precizat că întrucât administratorii societății comerciale debitoare nu au depus la dosar actele în conformitate cu prevederile art. 28 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a fost în imposibilitate de a întocmi un raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138.
Este fără îndoială că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 pun la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege.
Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit prevederilor alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor.
Acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai Mac reanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept în egală măsură protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nici o bază legală.
Într-adevăr, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Codul comercial și Codul civil statuează că mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, ci și de culpă comisă în executarea însărcinării, în cazul unui contract de mandat cu titlu oneros răspunderea mandatarului este apreciată cu mai multă rigurozitate, mandatul comercial este prezumat a fi cu titlu oneros și că obligațiile și răspunderea administratorilor unei societăți comerciale sunt reglementate și de dispozițiile referitoare la mandat. Însă, în speță, nu se pune problema răspunderii fostului administrator social față de societatea falită pentru a fi incidente aceste prevederi legale, reproduse și de instituția creditoare prin cererea de recurs, ci de posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale personale a acestuia în condițiile speciale ale art. 138 din Legea insolvenței.
Cu toate că Statul Român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, referitor la faptul că prima instanță, prin sentința pronunțată, ar fi încălcat forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2, având în vedere că prin cererea de recurs creditoarea nu a dezvoltat în niciun fel aceste critici, Curtea se află în imposibilitate de a analiza temeinicia afirmațiilor sale.
Deși hotărârea atacată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că un recurs omisio medio devine admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate invoca numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 881 din 24 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - B împotriva sentinței comerciale nr. 881 din 24 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /31.12.2008
Dact. /05.01.2009 -2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
