Spete procedura insolventei. Decizia 4/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ
Operator date 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 4/
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Florin Moțiu
JUDECĂTOR 2: Petruța Micu
JUDECĂTOR 3: Anca Buta
Grefier: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de creditoarele AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T împotriva sentinței civile nr. 1747/02.10.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Timiș, în contradictoriu cu debitoarea intimată - SRL prin lichidator, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru debitoarea intimată avocat, lipsă fiind creditoarele.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul debitoarei depune la dosar împuternicire avocațială și concluzii scrise, arătând că nu mai are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea cordă cuvântul părților asupra recursului formulat.
Reprezentantul debitoarei solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată, considerând că motivele invocate de către DGFP sunt neîntemeiate. Arată că lichidatorii nu au competență de a formula plângere penală conform art. 147 din Legea 85/2006, că simpla invocare a art. 138 din Legea 85/2006 și ajungerea societății în faliment nu sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii. Arată că lichidatorul a fost în imposibilitate de a întocmi raportul, deoarece nu s-au depus actele contabile, că în speță creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele de bani pentru continuarea procedurii așa cum prevede legea, că prin termenul "a se oferi" folosit de legiuitor se înțelege că trebuie să fie inițiativa creditorilor. Cu privire la recursul AVAS, arată că acesta este nefondat, întrucât în speță nici nu s-a întocmit un raport final, nu există bunuri pentru acoperirea creanțelor. Consideră că recursul AVAS este de fapt o cerere de antrenare a răspunderii, în care culpa și raportul de cauzalitate nu se pot prezuma, așa cum susține această recurentă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1747/02.10.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Timișa dispus: închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea - SRL și radierea acestei debitoare din Registrul Comerțului; descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri și responsabilități, precum și notificarea acestei sentințe debitorului, creditorilor AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, DIRECȚIEI GENERALE A FINANȚELOR PUBLICE T și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalului Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvență.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 02.10.2008 lichidatorul judiciar, desemnat să administreze procedura insolvenței debitorului - SRL, a solicitat să se dispună închiderea procedurii, ca urmare a lipsei bunurilor din averea debitorului, că procedura concursuală a fost deschisă prin sentința nr. 431/06.03.2008, că s-au întocmit și comunicat notificările în condițiile art. 61 din Legea privind procedura insolvenței și că notificarea a fost publicată, conform art. 61 alin. 3 din Legea privind procedura insolvenței.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs creditoarele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI și AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, înregistrate pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr-.
Prin recursul formulat, creditoarea DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare.
În motivarea recursului s-a arătat că închiderea procedurii debitoarei s-a dispus la primul termen de judecată, motiv pentru care consideră că i s-au încălcat drepturile procesuale prin care avea posibilitatea să își recupereze creanța față de societatea debitoare. Arată că deși lichidatorul nu a primit actele contabile de la societatea, a solicitat închiderea procedurii, nefăcând demersurile legale pe care le avea la dispoziție, considerând că acesta trebuia să formuleze plângere penală împotriva administratorilor societății, deoarece nedepunerea actelor contabile este prevăzută de Legea 85/2006 ca infracțiune.
Se mai susține că lichidatorul, neavând acte contabile, s-a pronunțat asupra aplicării art. 138 din Legea 85/2006, arătând că în opinia sa nu se impune antrenarea răspunderii materiale a foștilor administratori.
Creditoarea recurentă precizează că potrivit art. 138 lit. d din Legea 85/2006, se poate solicita antrenarea răspunderii materiale a foștilor administratori ai debitoarei, dacă aceștia nu au ținut sau au făcut să dispară actele contabile ale societății debitoare. Arată că lichidatorul nu a întocmit raportul cu cauzele ajungerii societății în insolvență, nu a comunicat creditorilor Raportul final, prin care a solicitat închiderea procedurii insolvenței față de debitoare.
Recurenta consideră că a fost împiedicată a solicita autorizarea judecătorului sindic în vederea antrenării răspunderii, atâta timp cât până la primul termen, abia s-a definitivat de creanțe, astfel că până la această dată instituția recurentă nu putea să formuleze vreo cerere de autorizare, neștiind dacă se poate sau nu forma un Comitet al creditorilor și dacă cererea de autorizare va fi făcută în nume propriu sau în numele Comitetului creditorilor. Menționează că deși prin hotărârea atacată s-a reținut că nici un creditor nu s-a oferit a avansa cheltuielile pentru continuarea procedurii, pe adresa DGFP nu a fost formulată o astfel de cerere, astfel că lichidatorul judiciar nu poate presupune acest aspect, până nu are o confirmare clară a acestui fapt din partea creditorilor.
Solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304 Cod procedură civilă, prezentul recurs fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel.
Prin recursul formulat, creditoarea AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI a solicitat admiterea recursului casarea sentinței recurate și continuarea proceduri prevăzute de Legea 85/2006, punând în vedere lichidatorului judiciar să comunice creditorilor societății raportul final și instanței de judecată să dispună convocarea Adunării creditorilor în termen de maxim 30 de zile de la fișarea raportului final, în vederea aprobării acestuia.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul său nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs având posibilitatea examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 304 Cod procedură civilă, respectiv când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă); când hotărâre este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Creditoarea consideră că sentința recurată este nelegală, având în vedere că dispozițiile art. 129 din Legea 85/2006 nu au fost respectate, judecătorul sindic neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final. Întrucât instanța de fond nu a respectat prevederile legale, neprocedând la convocarea adunării creditorilor pentru formularea eventualelor obiecțiuni la raportul final, hotărârea pronunțată trebuie casată și trimisă spre rejudecare instanței de fond. Arată că după întocmirea raportului final, lichidatorul judiciar era obligat să îl comunice, împreună cu bilanțul general, în temeiul art. 129 din Legea 85/2006 tuturor creditorilor pentru analiză și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocată adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului, în vederea aprobării acestuia. Menționează că Legea 85/2006 nu prevede o opțiune în acest sens, lichidatorul judiciar neîndeplinindu-și atribuțiile și obligațiile legale prin aceste omisiuni.
Potrivit art. 138 lit. d din Legea 85/2006 - dispoziții aplicabile în speță, răspunderea administratorilor se poate dispune dacă aceștia au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Se mai arată că potrivit aceluiași text normativ, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile, atrage răspunderea acestuia, deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul folosit veniturile obținute.
În acest sens s-a arătat faptul că potrivit teoriei și practicii juridice în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că în fapt cuantumul despăgubirii depinde de cantitatea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
În cazul de față indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. c și alin. 2, art. 134 alin. 1 și 2, art. 181 din Legea nr. 31/1990 - Legea societăților comerciale, ale art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991 republicată - Legea contabilității.
Solicită să se aibă în vedere faptul că potrivit art. 73 alin. 1 lit. c din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege, iar potrivit art. 73 alin. 2, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o vor putea exercita numai în caz de faliment a societății. Art. 11 alin. 4 din Legea 85/1991 republicată arată că răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității, potrivit prevederilor prezentei legi, revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului.
Se mai arată că potrivit art. 72 din Legea 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, și că potrivit art. 1540 Cod civil, mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului, precum și că potrivit alin. 2 al aceluiași ultim articol, conform căruia în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate. Se mai arată că potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, iar în speță administratorul nu a făcut dovada contrară.
De asemenea, arată că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art.138 din Legea nr.85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri necesare acoperirii pasivului debitoarei aflate în insolvență.
AVAS a suferit un prejudiciu a cărui existență certă s-a stabilit prin constatarea de către judecătorul sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite din averea debitorului.
Recurenta invocă faptul că dispozițiile art. 35 alin. 3 și 4 din Decretul nr. 31/1954 prevăd că faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor și că faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui care le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea.
Se mai arată că pe tărâmul răspunderii contractuale, culpa administratorului falitei este prezumată potrivit art. 1082 cod civil raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, că răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, întrucât administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial.
În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin.1 Cod civil coroborate cu art.1600 Cod civil devine operativ criteriul obiectiv, care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Prejudiciul produs există, constând în însăși creanța cedată de CAS T către AVAS, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
Art.138 din Legea nr. 85/2006 stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia dintre faptele prevăzute la acest articol s-a angajat răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat.
Analizând recursurile de față, prin prisma criticilor formulate de recurente și din oficiu, raportat la dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, judecătorul sindic pronunțând o hotărâre temeinică și legală, conformă cu probele de la dosar.
Astfel, în cauză închiderea procedurii s-a realizat în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia "în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat".
Acesta a fost temeiul juridic care a stat la baza pronunțării sentinței recurate, fapt care rezultă și din motivarea judecătorului sindic, iar nu prevederile art. 132 al. 2 din Legea nr. 85/2006, raportate la dispozițiile art. 129 din lege, invocate de recurentă, care nu au avut incidență în cauză.
Din acest motiv, nu se punea problema convocării adunării generale a creditorilor în termenul fixat de art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și nici a comunicării cu creditorii a raportului final, dat fiind că nu erau aplicabile în cauză prevederile art. 129 din Legea insolvenței.
Pe de altă parte, creditoarele critică în esență sentința recurată și pentru motivul că nu a fost atrasă răspunderea administratorului social al debitoarei și că nu a avut posibilitatea formulării unei cereri de autorizare a introducerii unei acțiuni în conformitate cu prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește cererea creditoarelor de a fi angajată răspunderea administratorului debitoarei, potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, aceasta se poate face ca regulă numai la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului și numai ca excepție în condițiile art. 138 alin. 3 din lege (conform căruia comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie).
Întrucât potrivit art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 "la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului", iar creditorii nu mai au potrivit actualei reglementări calitatea procesuală activă de a solicita aplicarea prevederilor art. 138 față de membrii organelor de conducere ai debitoarei, criticile recurentei legate de problema aplicării art. 138 din lege sunt nefondate, având în vedere și temeiul închiderii procedurii, respectiv art. 131 din Legea nr. 85/2006, creditoarele neoferindu-se să avanseze sumele corespunzătoare continuării procedurii, în condițiile în care s-a constatat că nu există bunuri în averea debitoarei.
Așa fiind, constatând că nu există motive de casare sau modificare a sentinței recurate, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de creditoarele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B și Direcția Generală a Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de creditoarele AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI B și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T împotriva sentinței civile nr. 1747/02.10.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Timiș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./02.02.2009
Dact./02.02.2009/2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Florin MoțiuJudecători:Florin Moțiu, Petruța Micu, Anca Buta
