Spete procedura insolventei. Decizia 431/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR Nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 431
Ședința publică din 17 martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Csaba Bela Nasz
JUDECĂTOR 2: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2021 din 13 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidatorul judiciar
La apelul nominal se prezintă avocat pentru lichidatorul judiciar al debitoarei, lipsă fiind creditoarea recurentă.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, reprezentantul debitoarei intimate arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind formulate alte cereri se acordă cuvântul asupra recursului de față.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele detaliate în concluziile scrise pe care le depune la dosar, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii atașate concluziilor scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2021 din 13 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa respins obiecțiunile formulate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva raportului lichidatorului judiciar T cuprinzând propunerea de închidere a procedurii enței debitoarei T, dispunând, totodată, închiderea procedurii colective, precum și radierea persoanei juridice din registrul comerțului. De asemenea, în temeiul art. 136 din același act normativ, a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, iar în conformitate cu art. 135 din lege a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de ență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 13 noiembrie 2008 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura enței debitoarei T, a solicitat închiderea procedurii colective ca urmare a lipsei bunurilor din averea falitei.
Constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin încheierea nr. 66 din 9 ianuarie 2008, că în cauză s-au întocmit și comunicat notificările cerute de art. 61 din Legea enței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic a considerat că cererea practicianului este întemeiată.
În ceea ce privește obiecțiunile instituției creditoare tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate întrucât cererea nu întrunește condițiile pretinse de art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în sensul că lichidatorul nu a omis să indice persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului falitei, ci a arătat că administratorul social nu se face vinovat de ajungerea în ență și că nu a constatat săvârșirea unor fapte de natura celor prevăzute de articolul menționat, iar cererea de autorizare nu conține indicii clare cu privire la comiterea de către administratorul social sau terțe persoane a faptelor expres și limitativ prevăzute de alin. 1 al art. 138 din aceeași lege, nefiind dovedită fapta ilicită, condițiile prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția persoanei vizate sub aspectul intenției sau cel al neglijenței. De asemenea, creditoarea nu a arătat că ar cunoaște data comiterii faptei, raportul de cauzalitate dintre faptele persoanei vinovate și prejudiciul produs și, nu în ultimul rând, dacă persoana respectivă deține bunuri urmăribile pentru ca hotărârea pronunțată asupra acestui petit să își producă efectele.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată sau modificată, când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5), când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7) și atunci când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
Judecătorul-sindic a analizat eronat cererea instituției creditoare și a respins în mod greșit obiecțiunile la raportul final al lichidatorului judiciar.
Astfel, recurenta a solicitat ca, în cazul în care practicianul nu înțelege să promoveze acțiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006, instanța să autorizeze creditorii să formuleze o astfel de cerere (având în vedere că în speță nu s-a putut constitui comitetul creditorilor, fiind doar doi creditori înscriși la masa credală), solicitarea fiind în conformitate cu dispozițiile acestui act normativ.
Legiuitorul a stabilit expres o asemenea posibilitate statuând că în cazul în care lichidatorul nu formulează cererea de antrenare, comitetul creditorilor poate să promoveze o asemenea acțiune. Însă, pentru a putea formula cererea de chemare în judecată este nevoie de autorizarea judecătorului-sindic. Această solicitare este perfect legală, premergătoare formulării acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale personale și ea nu are nicio legătură cu fondul dreptului. Ca atare, este fără dubiu că în cauză sunt incidente dispozițiile tezei finale a alin. 3 art. 138 din Legea enței, care se referă la situația în care lichidatorul judiciar a omis să formuleze acțiunea prevăzută de art. 138 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, fiind evident faptul că răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie având în vedere că prin închiderea procedurii falimentului debitoarei nu mai există nicio posibilitate reală de a se dispune angajarea răspunderii lor patrimoniale.
Se mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, răspunderea administratorilor se poate dispune dacă au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Totodată, trebuie menționat că potrivit acestui text, simplul fapt că administratorul falitului nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile atrage răspunderea acestuia deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum a fost gestionat acesta, dacă debitorul a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute.
În dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției. În speță, indiferent de faptul că administratorul falitului a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau ținerea corectă a contabilității și gestionarea cu atenție a patrimoniului și activității societății, acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității, în cazul de față) situație care a determinat prejudicierea creditorilor.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din cuprinsul art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Nu în ultimul rând, Codul comercial la art. 374, statuează că mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, în cauză administratorul nefăcând dovada contrarie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. Această normă stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia din faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat. Dispozițiile art. 35 alin. 3 și alin. 4 din Decretul nr. 31/1954 prevăd că faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.
În cauză, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciată in abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. Prejudiciul produs există, constând din însăși creanța cedată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B de către Casa de Asigurări de Sănătate T, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
În drept a invocat prevederile art. 299-316 din Codul d e procedură civilă și Legea nr. 85/2006.
Debitoarea intimată, legal citată prin lichidatorul judiciar, s-a prezentat la dezbateri și a formulat concluzii scrise (filele 12-14) prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
Raportul final prevăzut de art. 129 din Legea nr. 85/2006, modificată, se întocmește numai dacă există bunuri în averea falitei și acestea au fost lichidate. Or, în primă instanță s-a constatat că debitoarea T nu dispune nici de bunuri și nici de alte disponibilități bănești (lichidități ori creanțe de încasat) necesare acoperirii creanțelor înscrise la masa credală, situație în care nu se mai întocmește raportul final invocat de instituția recurentă. Nu se mai poate discuta despre necomunicarea unui asemenea document și nici despre convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni din moment ce acesta nu a fost întocmit. Într-adevăr, normele stabilite de legiuitor în Legea enței impun o anumită conduită obligatorie instanței sindice și lichidatorului judiciar, însă în speța dedusă judecății nu s-a întocmit în mod legal raportul final, neexistând bunuri ori alte resurse bănești în averea falitei. Pe cale de consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul d e procedură civilă nu este aplicabil în cauză.
În ceea ce privește solicitarea recurentei adresată primei instanțe de aoa utoriza să introducă cerere de antrenare a răspunderii prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, și aceasta este nefondată, fiind de menționat că instituția creditoare a inserat o astfel de cerere în cadrul obiecțiunilor la raportul final, deși cererea trebuia formulată distinct.
În primul rând, potrivit art. 138 alin. 3, numai comitetul creditorilor poate solicita instanței să fie autorizat să introducă cererea de antrenare a răspunderii.
În al doilea rând, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea în răspundere dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea prevăzută Ia alin. 1 și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie. Cu alte cuvinte, calitatea comitetului creditorilor de a introduce cererea de antrenare a răspunderii este atribuită sau poate fi atribuită de instanță doar dacă practicianul nu-și îndeplinește atribuțiile sale prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speță. Lichidatorul judiciar și-a îndeplinit în mod corect atribuțiile, raportând instanței că, nefiind în posesia documentelor la care face referire textul art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, nu este în măsură să indice nici persoanele responsabile și nici cauzele care au condus la ență.
Indiferent de caracterul răspunderii - delictuală ori contractuală - condițiile de angajare a răspunderii trebuie dovedite, ele neprezumându-se. Afirmațiile recurentei privitoare la caracterul prezumat al culpei administratorilor și al raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs nu sunt întemeiate întrucât lichidatorul nu a primit documentele la care face referire art. 28 din lege, situație în care nu a putut verifica existența cumulativă a celor patru condiții ale răspunderii civile. Așadar, criticile creditoarei nu pot fi primite, simpla invocare a art. 138 lit. d) din Legea enței nefiind suficientă pentru a se angaja o asemenea răspundere. de specialitate s-a pronunțat în sensul că răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, ca natură juridică, este o răspundere civilă, care poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală, fiind necesară probarea îndeplinirii condițiilor acestei forme de răspundere. Ca atare, se poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei să fie suportat de membrii organului de conducere dacă s-a dovedit în mod cumulativ că aceștia au săvârșit cel puțin una dintre faptele prevăzute expres de legiuitor, culpa în ceea ce privește comiterea faptelor respective, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și ajungerea debitoarei în situația încetării de plăți, toate aceste elemente fiind absolut necesare a fi probate. Simpla ajungere în stare de ență sau de faliment nu echivalează cu angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale societății falite. Înșiruirea de texte legale, trimiterile la Legea nr. 31/1990, republicată, la Legea nr. 82/1991, republicată, la Decretul nr. 31/1954 nu pot fi reținute în cauză ca susținând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor art. 304 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este fondat, urmând să-l admită ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. 1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de ență a debitorului, de regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de ență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de ență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. Prin excepție, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, lichidatorul judiciar desemnat să administreze procedura de ență față de debitoarea intimată nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății sau a oricărei alte persoane care ar fi cauzat starea de ență a debitorului. Totuși, el nici nu a arătat dacă vreuna din persoanele respective se face sau nu vinovată de starea de ență a patrimoniului falitei, prin raportul depus la dosarul cauzei menționând că, neintrând în posesia documentelor financiar‑contabile ale societății, nu a putut stabili un raport de cauzalitate între instalarea stării de incapacitate de plată și faptele menționate de alin. 1 al art. 138, acesta fiind motivul pentru care nu solicită atragerea răspunderii materiale a administratorului și asociaților persoanei juridice.
Cu toate că recurenta creditoare a formulat obiecțiuni, solicitând judecătorului‑sindic, în esență, să oblige practicianul să formuleze cerere pentru angajarea răspunderii patrimoniale față de persoanele din cadrul societății care au cauzat starea de ență, iar în cazul în care lichidatorul nu va proceda în acest sens să fie ea autorizată să promoveze cererea de antrenare, arătând că un comitet al creditorilor nu a fost constituit, obiecțiunile sale în mod corect au fost respinse întrucât instanța nu poate, la cererea unui creditor, să impună lichidatorului judiciar să-și exprime un punct de vedere într-un sens sau altul în privința incidenței vreunuia dintre cazurile de antrenare a răspunderii reglementate de alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, și nici să exercite o prerogativă în cazul în care practicianul apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru aceasta, mai ales în situația în care potrivit alin. 3 al articolului menționat aceeași prerogativă poate fi exercitată și de către creditori.
Reținând faptul că deși a motivat că cererea de autorizare formulată de instituția creditoare nu poate fi primită pentru considerente ce vizează aspecte referitoare la însăși întrunirea sau nu a condițiilor în care răspunderea poate fi angajată și chiar eficiența în faza de urmărire silită a hotărârii prin care s‑ar stabili o eventuală obligație de plată, prima instanță a dispus închiderea procedurii colective fără a se fi pronunțat asupra cererii creditoarei recurente, în sensul că dacă vor fi respinse obiecțiunile sale cu privire la raportul lichidatorului judiciar să fie autorizată ea însăși să promoveze cerere de antrenare a răspunderii materiale împotriva persoanelor din cadrul societății care au cauzat starea de ență, prin omisiunea pronunțării în dispozitivul hotărârii asupra acestei cereri tribunalul a dat o soluție nelegală, existând motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, prin aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 5 din același cod se impune admiterea recursului și casarea hotărârea, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Văzând că într-o asemenea situație nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 2021 din 13 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidatorul judiciar T și, în consecință:
Casează în tot hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /13.04.2009
Dact. /15.04.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Csaba Bela NaszJudecători:Csaba Bela Nasz, Maria Ofelia Gavrilescu
