Spete procedura insolventei. Decizia 636/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ operator - 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 636
Ședința publică din 28 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER: -
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței civile nr. 2170 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidator judiciar
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează faptul că la dosar s-au depus de către creditoare încă două exemplare din cererea de recurs, potrivit mențiunilor din citativ.
Văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, instanța, considerând pricina lămurită, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2170 din 27 noiembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa dispus închiderea procedurii insolvenței față de debitoarea T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în conformitate cu art. 136 din Legea nr. 85/2006, modificată, tribunalul l-a descărcat pe lichidator de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea sa, de creditori și asociații debitoarei, dispunând, totodată, notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș pentru efectuarea cuvenitelor mențiuni cu privire la radierea societății, precum și publicarea ei în Buletinul procedurilor de insolvență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 27 noiembrie 2008 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura insolvenței față de debitoarea, a solicitat închiderea procedurii colective ca urmare a lipsei bunurilor din averea falitei.
Constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin încheierea nr. 560 din 19 martie 2008, că în cauză s-au întocmit și comunicat notificările cerute de art. 61 din Legea insolvenței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic a apreciat că cererea practicianului este întemeiată.
Împotriva sentinței civile de mai sus, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând constatarea faptului că închiderea falimentului este prematură în lipsa raportului prevăzut de art. 25 și 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea lichidatorului la întocmirea raportului final în forma cerută de lege și comunicarea acestuia către instituția recurentă, precum și convocarea adunării creditorilor pentru aprobarea raportului final și stabilirea comitetului în vederea autorizării de a formula cererea de angajare a răspunderii patrimoniale, în lipsa demersurilor lichidatorului.
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată sau modificată, când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5) și atunci când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).
Prin sentința civilă nr. 2170 din 27 noiembrie 2008 Tribunalul Timișa dispus în mod nelegal închiderea procedurii colective deschisă împotriva debitoarei T, încălcând dispozițiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final. După întocmirea raportului final lichidatorul judiciar era obligat să-l comunice, împreună cu bilanțul general, în temeiul art. 129, tuturor creditorilor pentru analizare și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocată adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final în vederea aprobării acestuia, legiuitorul prevăzând această obligație în mod imperativ în sarcina judecătorului-sindic. Instituția recurentă, ca și creditoare, nu a primit o astfel de convocare din care să rezulte data la care urma să se desfășoare adunarea creditorilor ce avea pe ordinea de zi aprobarea raportului final. Nerespectarea dispozițiilor legale ce au în vedere publicarea și convocarea în vederea aprobării raportului final cade sub incidența prevederilor art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora întocmirea de acte procedurale cu neobservarea formelor legale atrage după sine nulitatea acestora.
Totodată, lichidatorul judiciar a solicitat închiderea procedurii fără să țină cont de prevederile nr.OUG 95/2003 și fără a întocmi, conform art. 25 și 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, un raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă. De asemenea, practicianul nu a verificat, în ceea ce privește creanța bugetară preluată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, cauzele concrete care au determinat nevirarea de către debitoare a contribuțiilor la Fondul național unic de asigurări sociale și de sănătate, raportat la obligațiile angajatorilor prevăzute de legislația în vigoare privind asigurările de sănătate.
Judecătorul-sindic nu a aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006, deoarece aceste fapte trebuie privite în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți. Prin aceste fapte debitoarea a fost lipsită de lichidități deoarece a fost administrată cu rea-credință sau cu neglijență, creditorii neputându-și recupera creanțele, scopul acestei dispoziții legale fiind tocmai punerea la îndemâna creditorilor a unor proceduri speciale prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată, atât în ceea ce privește judecarea acestora, cât și în ceea ce privește probațiunea legea instituind prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudicii.
În opinia creditoarei, practicianul desemnat în cauză trebuia să menționeze persoanele din conducerea societății debitoare din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la fondul menționat. Lichidatorul nu este un executor judecătoresc care ar avea doar obligația de a vinde bunuri aflate în averea debitoarei, ci atribuțiile sale sunt mult mai complexe. Nu întâmplător, în cadrul art. 25 din legea menționată, prima dintre atribuțiile lichidatorului constă în examinarea activității debitorului în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, această analiză realizată de către un specialist constituind premisa declanșării unor potențiale acțiuni întemeiate pe art. 138.
În speță nu s-au depus toate diligențele în vederea formulării unui raport detaliat privitor la eventualele bunuri ale societății, la identificarea persoanele vinovate de aducerea societății în stare de insolvență, la cauzele și condițiile care au adus societatea în faliment, lichidatorul concluzionând doar că nu pot fi administrate dovezi concludente și pertinente care să conducă la ideea că, prin săvârșirea faptelor expres și limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea în stare de insolvență, respectiv nu poate fi dovedit raportul de cauzalitate între faptele prevăzute de art. 138 și prejudiciul care constă în aducerea în insolvență a patrimoniului debitorului.
Statul român, reprezentat în cauza de față prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitorului.
Noile prevederi ale legii menționează expres principalele persoane ce pot introduce cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a persoanelor care se fac vinovate de starea de insolvență a debitoarei, în speță administratorul/lichidatorul judiciar, și ulterior creditorii, în anumite condiții. Prin închiderea procedurii colective fără posibilitatea comitetului de a formula cerere privind autorizarea introducerii acțiunii în răspunderea patrimonială a persoanelor prevăzute la art. 138 recurenta consideră că s-a prejudiciat dreptul său de a întreprinde toate măsurile în vederea recuperării creanței înscrise în cadrul dosarului de faliment, eliminându-se o etapă a procedurii destul de importantă.
În drept a invocat art. 12 din Legea nr. 85/2006, art. 299 și următ. din Codul d e procedură civilă.
Intimata debitoare, deși legal citată prin lichidator, nu s-a prezentat la dezbateri, și nici nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9, art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat, urmând să îl respingă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În speță nu este incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 304, prin hotărârea pronunțată, tribunalul neîncălcând forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, cum fără temei susține instituția creditoare. De asemenea, nu este incident nici cazul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, hotărârea de închidere a procedurii insolvenței față de debitoarea T nefiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Susținerile recurentei privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 din Legea nr. 85/2006, modificată, sunt nefondate motivat de împrejurarea că, pe de o parte, în cauză, închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131 potrivit căruia, n orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Prin rapoartele de activitate depuse la dosar la 26 iunie 2008, respectiv la 27 noiembrie 2008 practicianul a solicitat închiderea procedurii de insolvență a debitoarei T întrucât din investigațiile întreprinse a rezultat că societatea nu deține bunuri în patrimoniu și nu are creanțe de încasat, astfel că acesta nu a lichidat niciun bun din averea falitei. Or, art. 129 statuează că upă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție neputând participa la ultima distribuire.
Pe de altă parte, practicianul deși a notificat creditorii care și-au declarat creanțele la masa credală să avanseze sumele necesare continuării administrării dosarului de insolvență, niciunul nu a înțeles să facă acest lucru, recurenta neformulând obiecțiuni împotriva raportului lichidatorului, asupra cărora prima instanță nu s-ar fi pronunțat, situație în care nu se poate susține cu temei că nerespectarea procedurii reglementate de art. 129 din lege ar cădea sub incidența art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.
În esență, criticile aduse de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B sentinței civile nr. 2170 din 21 noiembrie 2008 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Într-adevăr, în fața primei instanțe lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura de insolvență față de debitoarea T, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social. Totuși, aceasta nu înseamnă în mod automat că practicianul ar fi omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 pentru a fi aplicabil alin. 3 al articolului menționat, cum fără niciun temei susține recurenta, pentru că, așa cum rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul raportului de activitate prezentat la termenul din 27 noiembrie 2008 (filele 41-42 dosar de fond), lichidatorul a învederat că în speță nu se impune promovarea unei acțiuni în răspundere, propunând judecătorului-sindic închiderea procedurii colective fără antrenarea răspunderii instituite de Legea nr. 85/2006, modificată.
Este fără îndoială că art. 138 pune la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de insolvență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Potrivit prevederilor alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenței, persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor.
Acest organism reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura insolvenței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr M de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura insolvenței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv pe aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai a creanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept în egală măsură protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
În aceste condiții, susținerile creditoarei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi netemeinică și nelegală pe motiv că instanța ar fi apreciat eronat asupra pricinii dedusă judecății și că tribunalul nu ar fi aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 din Legea insolvenței sunt neîntemeiate, deoarece în speță, pe lângă faptul că nu era incidentă niciuna dintre cele două situații limitativ reglementate de legiuitor pentru ca creditorii înscriși la masa credală, fie prin comitet, fie personal dacă sunt în număr insuficient pentru a forma comitetul creditorilor, să solicite judecătorului-sindic să îi autorizeze să introducă cererea de atragere a răspunderii fostului administrator social, niciunul dintre cei doi creditori aflați pe tabelul definitiv (fila 38 dosar de fond) nu ceruse o asemenea autorizare.
Este adevărat că, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a insolvenței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor insolvenței persoanele culpabile de starea de insolvență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie, condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurentă, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a insolvenței.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de insolvență, afirmațiile Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală.
Într-adevăr, practicianul nu a menționat persoanele din vina cărora nu au fost plătite contribuțiile la Casa de Asigurări de Sănătate, a cărei creanță a fost preluată de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, dar aceasta nu poate duce la trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului pe motiv că închiderea procedurii insolvenței ar fi prematură și nici pentru convocarea adunării creditorilor pentru aprobarea raportului final și stabilirea comitetului în vederea autorizării acestuia să formuleze cererea de angajare a răspunderii, niciunul dintre cei doi creditori înscriși în tabelul definitiv nesolicitând autorizarea judecătorului-sindic până la închiderea procedurii de executare colectivă, în speță fiind îndeplinite toate condițiile pretinse de art. 131 din lege. De asemenea, nu i se poate reproșa lichidatorului nerespectarea prevederilor nr.OUG 95/2003 și a celor din art. 24 și 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, în sensul neîntocmirii unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, în condițiile în care acesta nu a intrat în posesia actelor enumerate de art. 28 din același act normativ, ceea ce l-a pus în imposibilitate obiectivă de a întocmit respectivul raport. Mai mult decât atât, creditoarea recurentă nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu, relevantă în acest sens fiind adresa nr. --/06.05.2008 a Direcției Fiscale a Municipiului T (fila 39 dosar de fond), mulțumindu-se să facă doar o simplă afirmație în acest sens, care însă nu poate fi luată în considerare raportat la prevederile art. 1169 din Codul civil, potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursul instituției creditoare nefondat, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea îl va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței civile nr. 2170 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată T, reprezentată prin lichidator judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 28 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /08.05.2009
Dact. /11.05.2009 - 2 ex.
Primă instanță - Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
