Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 164/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 164/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 10328/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 164/2014
Ședința publică din 21 Mai 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. P.
JUDECĂTOR F. M.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), împotriva Sentinței civile nr. 129/15.01.2014 în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prezenta cauză se află la primul termen de judecată, părțile litigante solicitând judecarea acuzei și în lipsă .
În procedura verificării din oficiu a competenței, raportat la art. 131 alin. 1 și art. 95 pct. 2 NCPC, instanța apreciază că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial a judeca prezenta cauză.
Se reține că apelul este declarat în termen, motivat, comunicat. Totodată se constată că intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, constatând că nu sunt alte cereri de formulat precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin Sentința civilă nr.129/15.01.2014 pronunțată în dosar civil nr._ a Judecătoriei Bistrița, s-a respins cererea de valoare redusă formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, CUI RO_, cont nr.Ro74RNCB_ 0768, în contradictoriu cu pârâta S.C. M. I. S.R.L., CUI_, J_ .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că pârâta este persoană juridică cu sediul în România, conform furnizării informații de date de identificare de către Oficiul Național al Registrului Comerțului( fila 6). . TRANSILVANIA NORD SA a emis un număr de 8 facturi, aferente perioadei noiembrie 2010- iunie 2012, privind obligația pârâtei de a achita taxa radio în cuantum de 30 lei lunar( filele 7-28).
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar, dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili, și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din legea 41/1994.
Instanța de fond mai reține în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ că, în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație. În cauză instanța nu reține existența unei prezumției legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 ( aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Împotriva Sentinței civile nr.129/15.01.2014 în dosar civil nr._ a declarat apel S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), în contradictoriu cu intimata ., susținând că prin decizia amintită s-au anulat prev.art.3 alin.2 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prev.art.40 alin.3 din Leg.nr.41/1994. Raportat la cele prezentate, supune atenției instanței faptul că intimata trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere și a depunerii cererii la care a făcut trimitere pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către intimată. Până la momentul de față intimată nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care a făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar … obligativitatea plății acestor două taxe”. „De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice…”
Apelul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel precum și în coordonatele stabilite de art 476 din Noul Cod de procedură civilă, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, procedând la o corectă interpretare a probelor administrate și la o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale incidente în materie în condițiile în care art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 („ persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora”) nu instituie o prezumție legală absolută, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. În eventualitatea în care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumții legale absolute ar fi întrebuințat o formulă de exprimare aflată la adăpost de orice interpretare de genul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens pledează și considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006 pronunțate de Curtea Constituțională, în cuprinsul lor statuându-se că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Ca atare, din interpretarea considerentelor expuse de instanța de contencios constituțional rezultă în mod implicit că pot fi obligate la plată numai persoanele juridice care au beneficiat în mod efectiv de serviciul public mai sus menționat, infirmând astfel existența unei prezumții legale absolută pretins instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Fără îndoială, singurul text legal care ar fi impus reținerea prezumției legale absolute indicată de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost însă anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 185/27.04.2009, rămasă irevocabilă prin decizia 607/03.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această ultimă hotărâre stabilind totodată că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În ceea ce privește invocarea de către apelantă, în sprijinul pretențiilor sale, a prevederilor art. 56 alin.1 din Constituție, apreciem că acest text constituțional nu poate fi aplicat direct și în concret (cu atât mai puțin arbitrar și abuziv), contribuția persoanelor juridice la cheltuielile publice prin plata de taxe și impozite neputând fi instituită în sarcina acestora decât printr-un act normativ care să exprime explicit, în termeni fără echivoc, o asemenea obligație.
Prin urmare, plecând de la premisa că în cauză nu este incidentă o prezumție legală absolută care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune în sarcina tuturor persoanelor juridice cu sediul în România și având în vedere că reclamanta apelantă nu a probat calitatea de beneficiar a serviciului de radiodifuziune, respectiv de deținător a unui receptor radio, a pârâtei intimate, obligație de a proba ce-i incumbă potrivit prevederilor procesuale civile, instanța de apel apreciază că pretenția bănească solicitată de reclamant nu este întemeiată.
Pentru argumentele arătate, considerând criticile formulate ca fiind fără suport și apreciind hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în baza art.480 alin.1 din Noul C.pr.civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat în cauză de S. R. de Radiodifuziune, menținând astfel în ființă sentința civilă atacată, conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat apelul declarat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR) cu sediul în sector 1 București, .. 60-64, împotriva Sentinței civile nr. 129/2014 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimata ., cu sediul în ., județul Bistrița-Năsăud.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 21 mai 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
I. P. F. M. L. C. A.
Fl.M./VF.
2 ex./24.06.2014.
Jud.fd.M. I.Fl.
| ← Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
