Pretenţii. Decizia nr. 150/2014. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 150/2014 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 26-03-2014 în dosarul nr. 1726/190/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA-NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA C I V I L Ă Nr. 150/2014
Ședința publică din 26 Martie 2014
Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. P.
JUDECĂTOR F. M.
GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, împotriva Sentinței civile nr. 7542/25.09.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, constatând că nu sunt alte cereri de formulat și probe de administrat precum și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, declară închisă faza probatorie și reține cauza în pronunțare
TRIBUNALUL
Deliberând constată că:
Prin sentința civilă nr. 7542/25.09.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, în contradictoriu cu pârâta . precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În perioada mai 2010 – decembrie 2011 au fost emise pârâtei de către . Transilvania Nord SA, în calitate de mandatar al reclamantei, o . facturi fiscale în valoare de 540 lei reprezentând taxă radio și TV. Pentru suma de 540 lei reprezentând taxă radio și TV reclamanta a calculat penalități de întârziere în cuantum de 86,40 lei.
Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie în sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune și televiziune obligația de a achita o taxă pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozițiile HG 977/2003, acest text legal stabilind și penalitățile de întârziere în cazul neplății la termen a taxei respective. Având în vedere aceste texte legale instanța a reținut că singura condiție necesară pentru existența obligației pârâtei de plată a sumei de 540 lei este ca aceasta să fi beneficiat, în perioada mai 2010 - decembrie 2011 de serviciile de radiodifuziune și televiziune furnizate de reclamantă, cuantumul obligației, în cazul în care aceasta există, fiind stabilit prin lege. Pârâta a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de probă faptul că în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale pârâta a beneficiat de aceste servicii, cu toate că potrivit disp. art. 1169 cod civil cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Susținerea reclamantei potrivit căreia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezumă calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio și televiziune este neîntemeiată întrucât textul legal invocat este clar formulat și nu conține vreo dispoziție potrivit căreia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio și televiziune sau potrivit căreia obligativitatea achitării taxei radio și TV ar exista indiferent dacă persoana juridică este sau nu beneficiară a acestor servicii. De altfel, în același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală instituită de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale indicate de reclamantă era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
Având în vedere aceste considerente instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Potrivit disp. art. 274 alin. 1 din codul de procedură civilă partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere acest text legal și soluția ce s-a pronunțat, instanța a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurenta reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE (SRR), care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de SRR, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea recursului s-a arătat,în esență, că în mod eronat a fost respinsă cererea la instanța de fond, reținând că prevederile art.40 alin.3 dinL.4l/l994 rep., sunt aplicabile doar în măsura în care persoana fizică sau juridică beneficiază în mod real de un atare serviciu și s-a invocat faptul că obligația prevăzută de textul menționat este una legală iar nu convențională, iar legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că SRR este o instituție publică, iar beneficiarul principal al serviciilor prestate îl reprezintă întreaga populație a României cu precizarea că taxa radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege.
In fine, s-a susținut că prin decizia nr.297/2004 a Curții Constituționale a fost clarificată probleme obligativității plății taxei, indiferent dacă se deține sau nu un receptor de către persoanele fizice sau juridice, iar prevederile HG nr. 977/l994, art.3 alin.2, nu contravin dispozițiile art.40 alin.3 din L.4l/l994.
Prin întâmpinare intimata . a solicitat respingerea ca nefondată a recursului și menținerea în întregime a hotărârii recurate, arătând că societatea nu este beneficiară a acestui serviciu, nu deține aparate de radio sau TV și la sediul social nu se desfășoară activități cu salariații firmei.
Recursul este nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs precum și sub toate aspectele, tribunalul constată că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, făcând o corectă interpretare a probelor administrate și o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor legale în materie.
Conform art. 40 alin. 3 din legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
Instanța nu poate reține că acest text legal instituie o prezumție legală absolută, așa cum precizează reclamantul, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, întrucât textul legal este clar formulat, respectiv se referă la obligația persoanelor juridice la plata taxei solicitate în cauză, în calitate de beneficiar. Dacă legiuitorul ar fi dorit instituirea unei prezumții legale absolute, nu ar mai fi folosit termenii „în calitate de beneficiar”, care ar fi fost inutili și ar fi folosit formularea „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”.
În același sens și Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziilor 297/2004 și 331/2006, că obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective . Astfel, din interpretarea dată în considerentele deciziilor menționate, Curtea Constituțională a reținut în mod implicit că sunt și persoane juridice care nu au în sarcină obligația de plată a serviciului de radiodifuziune și televiziune, astfel neputându-se vorbi de o prezumție legală absolută instituită de art. 40, alin. 3 din Legea 41/1994.
Singurul text legal care ar fi condus la reținerea prezumției legale absolute indicate de reclamant era prevăzut în art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul „persoanele juridice cu sediul în România au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune”, prevedere legală ce a fost anulată de Curtea de Apel Cluj prin sentința nr. 64 din 16.02.2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate împotriva ei de către ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
În considerentele deciziei 607/03.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio tv indiferent de existența calității de beneficiar iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 din constituție trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Instanța a reținut în acord cu considerentele deciziei 607/03.02.2011 a ICCJ, că în cauză nu poate fi reținută aplicarea art. 31 din Constituție pentru a justifica obligația de plată a taxei, întrucât articolul indicat se referă la un drept al cetățeanului și nu la o obligație.
În cauză tribunalul nu a reținut existența unei prezumții legale absolute care să instituie obligația de plată a taxei de radiodifuziune a persoanelor juridice cu sediul în România, totodată reclamanta nu a probat în niciun fel calitatea de beneficiar a taxei de radiodifuziune, obligație de a proba ce-i incumba conform art. 1169 din cod civil de la 1864 (aplicabil raportat la data indicată de reclamant a furnizării serviciului de radiodifuziune și la art. 26 din Noul Cod de procedură civilă), astfel pretenția solicitată de reclamant nu este întemeiată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente s-a respins ca nefundat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, ..60-64, sector l, împotriva sentinței civile nr.8936 din l2.ll.2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dos.civ.nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 martie 2014.
P., JUDECATOR, GREFIER,
V. C. I. P. F. M. L. C. A.
Red/dact
CV/CR/4 ex.
13..05.20l4
Jud.fond: Jirghiuță A.
| ← Încuviinţarea executării silite. Încheierea nr. 1561/2014.... | Dizolvare societate. registrul comerţului. Sentința nr.... → |
|---|
